Player FM - Internet Radio Done Right
Checked 8M ago
Vor sechsunddreißig Wochen hinzugefügt
Inhalt bereitgestellt von J. Vernon McGee. Alle Podcast-Inhalte, einschließlich Episoden, Grafiken und Podcast-Beschreibungen, werden direkt von J. Vernon McGee oder seinem Podcast-Plattformpartner hochgeladen und bereitgestellt. Wenn Sie glauben, dass jemand Ihr urheberrechtlich geschütztes Werk ohne Ihre Erlaubnis nutzt, können Sie dem hier beschriebenen Verfahren folgen https://de.player.fm/legal.
Player FM - Podcast-App
Gehen Sie mit der App Player FM offline!
Gehen Sie mit der App Player FM offline!
Podcasts, die es wert sind, gehört zu werden
GESPONSERT
At the dawn of the social media era, Belle Gibson became a pioneering wellness influencer - telling the world how she beat cancer with an alternative diet. Her bestselling cookbook and online app provided her success, respect, and a connection to the cancer-battling influencer she admired the most. But a curious journalist with a sick wife began asking questions that even those closest to Belle began to wonder. Was the online star faking her cancer and fooling the world? Kaitlyn Dever stars in the Netflix hit series Apple Cider Vinegar . Inspired by true events, the dramatized story follows Belle’s journey from self-styled wellness thought leader to disgraced con artist. It also explores themes of hope and acceptance - and how far we’ll go to maintain it. In this episode of You Can't Make This Up, host Rebecca Lavoie interviews executive producer Samantha Strauss. SPOILER ALERT! If you haven't watched Apple Cider Vinegar yet, make sure to add it to your watch-list before listening on. Listen to more from Netflix Podcasts .…
Itinerar Biblic
Alle als (un)gespielt markieren ...
Manage series 3579396
Inhalt bereitgestellt von J. Vernon McGee. Alle Podcast-Inhalte, einschließlich Episoden, Grafiken und Podcast-Beschreibungen, werden direkt von J. Vernon McGee oder seinem Podcast-Plattformpartner hochgeladen und bereitgestellt. Wenn Sie glauben, dass jemand Ihr urheberrechtlich geschütztes Werk ohne Ihre Erlaubnis nutzt, können Sie dem hier beschriebenen Verfahren folgen https://de.player.fm/legal.
Studiu Biblic expozitiv de J. Vernon McGee.
…
continue reading
100 Episoden
Alle als (un)gespielt markieren ...
Manage series 3579396
Inhalt bereitgestellt von J. Vernon McGee. Alle Podcast-Inhalte, einschließlich Episoden, Grafiken und Podcast-Beschreibungen, werden direkt von J. Vernon McGee oder seinem Podcast-Plattformpartner hochgeladen und bereitgestellt. Wenn Sie glauben, dass jemand Ihr urheberrechtlich geschütztes Werk ohne Ihre Erlaubnis nutzt, können Sie dem hier beschriebenen Verfahren folgen https://de.player.fm/legal.
Studiu Biblic expozitiv de J. Vernon McGee.
…
continue reading
100 Episoden
Alle Folgen
×Dragi ascultători, mi-ar părea tare bine ca oridecâte ori ne reîntâlnim sub acest generic, să ne bucurăm însuflețit pentru acest motiv special: iertarea pe care ne-o dă Dumnezeu prin Domnul Isus este o iertare restauratoare. Atunci când Dumnezeu iartă, El şi repune în drepturi pe cel iertat. Poate că și noi mai iertăm (sper, măcar din când în când!), dar în multe cazuri persoana care ne-a greşit nu se mai bucură de aceeaşi încredere din partea noastră. Nu este la fel la cu Dumnezeu. Prin prorocul Ezechiel (22:16), El spune: „Toate păcatele pe care le-a săvârşit se vor uita…” Aceasta este ceea ce spune și ceea ce face Dumnezeu! În primul rând istoria ucenicului și apostolului Petru este grăitoare în acest sens; este o mărturie că Dumnezeu primeşte cu drag pe cel ce se pocăieşte şi nici măcar nu îşi mai aduce aminte de greşeala lui. Noi oamenii, găsim o adevărată desfătare (atunci când totuşi iertăm pe cineva) să ne și să îi aducem mereu aminte de acest lucru. Poate facem aceasta şi pentru că iertăm atât de greu şi atât de rar! Cum spuneam, însă, nu este cazul Domnului Isus. După cum o să vedem mai târziu, Petru nu este numai iertat, dar se va bucura de aceeaşi consideraţie din partea Domnului, fiind folosit mai departe pentru lucrarea din cadrul Împărăţiei Cerurilor. De fapt, dragii mei, cam aici am ajuns cu studiul nostru din cadrul Evangheliei după Matei. Suntem la capitolul 27, și ne despărțeam data trecută nu numai cu imaginea Mântuitorului maltratat în așa-zisa judecată a Sinedriului, ci și în ecourile triplei lepădări de Domnul a lui Petru. Ce-o fi fost în inima lui când și-a dat seama cât de slab era în realitate, față de cât de tare se crezuse – fapt pentru care iese din scenă deocamdată vărsând lacrimi amare de căință... Era oricum prea târziu în economia contextului, dar nu prea târziu pentru redresarea și recuperarea lui... care întotdeauna și-n cazul oricui începe cu nimic altceva decât cu pocăință! Oricum e interesant de observat că deși Scriptura și istoria atestă reabilitarea lui Petru, Matei nu-l va mai menționa pe nume până la sfârșitul evangheliei sale! Părăsim puțin pista Petru/pocăință, și ne-ntoarcem să urmărim derularea evenimentelor referitoare la procesul şi crucificarea Domnului Isus. Referindu-ne strict la răstignire, vom observa că Matei nu ne oferă de fapt istoria ei, aşa cum nu o face nici o evanghelie, de altfel. Fiecare evanghelist redă mai mult ce se întâmplă în jurul crucii. Sunt mulţi care încearcă să surprindă în cuvinte sau imagini (cărți, filme, piese de teatru, tablouri) durerea, suferinţa, chinurile, batjocurile, abuzurile, violențele și flagelarea pe care a trebuit să le îndure Domnul Isus. Unele dintre ele pot fi reușite, dar nu sunt mai mult decât un punct de vedere uman, o închipuire, o idee asupra a ceea ce s-a petrecut acolo. Cerul nu răbdat să privească suferinţa Lui. Scriptura ne spune că a fost un întuneric de trei ceasuri asupra pământului, pentru că cerul n-a putut privi ce se întâmpla pe cruce. Dacă ne uităm la cum descrie Matei acest episod, vedem cât de minimalist procedează; nu se întrece pe sine în descrieri sau perspective savante sau artistice, nu e patetic, nu e disproporționat... Parcă n-ar vrea să spună mai mult decât: „Și L-au răstignit!” Și nu pentru că nu înţelegea valoarea jertfei Domnului Isus, nu pentru că nu L-ar fi iubit pe Mântuitorul, nu pentru că ar vrea să menajeze pe noi... Pur și simplu, durerea şi consternarea provocate de un asemenea act au fost prea mari pentru el. Parcă nu-i vine să creadă că tocmai poporul în mijlocul căruia venise Domnul şi căruia îi arătase atâta dragoste şi bunătate – s-a putut purta în felul acesta cu Mesia. Dar, dragii mei, indiferent de poporul în care ar fi venit, indiferent de timpurile în care ar fi trăit, tratamentul ar fi fost același – L-ar fi și L-am fi primit la fel, oriunde, oricine, oricând... pentru că numai atât este în stare să dea natura noastră păcătoasă: homo homini lupus E lup față de semenii săi omul, dar-mi-te față de Dumnezeu! Păcatul nu suportă neprihănirea şi se revoltă împotriva ei. Dar numai cei care acceptă lumina și libertatea aduse de Domnul Isus vor ajunge să fie izbăviţi de sub puterea păcatului. Matei începe acest capitol 27 cu dimineaţa ce-a urmat serii în care a fost prins Domnul Isus. El compăruse în faţa Sinedriului (Sanhedrinului), consiliul alcătuit din preoţii cei mai de seamă şi din bătrânii poporului. Dreptul de a condamna la moarte revenea în acea perioadă administraţiei romane. Sinedriul trebuia să formuleze acuzația în baza căreia guvernatorul roman să poată judeca. De aceea Îl interogaseră toată noaptea. Când s-a făcut ziuă, toţipreoţii cei mai de seamă şi bătrânii norodului au ţinut sfat împotriva lui Isus, ca să-l omoare (Matei 27:1). Ei trebuiau să tragă concluziile, și după deliberări au formulat o acuzaţie împotriva lui Isus, care urma să fie dus înaintea curţii supreme. Erau convinși că au un caz care va rezista în tribunalul roman. (Matei 27:2) După ce L-au legat, L-au dus şi L-au dat în mâna dregătoruluiPilat din Pont. Pilat, prefect-guvernator al Iudeei între 26 și 36, notoriu pentru ostilitatea sa față de moravurile și prejudecățile evreiești, îşi avea sediul în Cezareea, la Marea Mediterană. El era în Ierusalim pentru sărbătoarea Paştelui deoarece cetatea era plină de iudei care veniseră la sărbătoare şi, de obicei, în astfel de ocazii se iscau revolte. AtunciIuda, vânzătorul, când a văzut că Isus a fost osândit la moarte, s-a căit, a dus înapoi cei treizeci de arginţi, i-a dat preoţilor celor mai de seamă şi bătrânilor, și a zis: „Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat.” „Ce ne pasă nouă?”, i-au răspuns ei. „Treaba ta” (Matei 27:3-4). Ce slalom printre personaje ostile face Matei, care pare condus de o inspirație de dramaturg consacrat! Domnul Isus era purtat de ceata Templului și către Pilat, procesiunea este interceptată de Iuda, care în loc să-și ceară iertare de la Cel pe care-L vânduse, își exprimă regretul și-și recunoaște greșeala față de beneficiarii acestui simulacru infam... Iar conducătorii religioşi ăși arată adevărata față și-i dau... ce merită: nepăsare și dispreț! Un fel de: „Ţi-ai făcut treaba şi totul s-a încheiat. Îl avem pe Cel pentru care te-am plătit! Nu mai avem nevoie de tine, treaba ta ce faci!” Iuda a aruncat arginţii în Templu şi s-adus de s-a spânzurat (Matei 27:5). Cedând chinului sufletesc intens, omul acesta dă cu piciorul șansei salvării – renunță la bani, iese – şi se spânzură. Ar fi putut să se întoarcă la Domnul şi să fie iertat! Preoţii cei mai de seamă au strâns arginţii şi au zis: „Nu este îngăduit să-i punem în vistieria Templului, fiindcă sunt preţ de sânge” (Matei 27:6). Câtă evlavie! Ce oameni atenți și temători de Dumnezeu! Nu pot să se folosească în mod direct de banii aceia, pentru că erau mânjiți de trădare și sânge. Dar cu binecunoscutul spirit întreprid, găsesc imediat o întrebuințare comunitară onorabilă: Şi după ce s-au sfătuit, au cumpărat cu banii aceia „Ţarina olarului” ca loc pentru îngroparea străinilor. Iată de ce ţarinaaceea a fost numită până în ziua de azi: „Ţarina sângelui”. Atunci s-a împlinit ce fusese vestit prin prorocul Ieremia, care zice: „Auluat cei treizeci de arginţi, preţul Celui preţuit, pe care L-au preţuit unii din fiii lui Israel; Şi i-au dat pe „Ţarina olarului”, după cum îmi poruncise Domnul” (Matei 27:7–10). Găsim această profeţie și în Ieremia 18:1-4 şi e citată aici din Zaharia 11:12-13. Ieremia este cel creditat, pur şi simplu pentru că în zilele lui Isus, Ieremia era prima carte a profeţilor, iar respectivul citat îi este atribuit și pentru că era prorocul mai cunoscut. Important este că se pare că Domnul a fost de față când Iuda s-a întors cu cei 30 de arginţi. De fapt, Isus era pe drumul spre moartea Sa, chiar în locul lui Iuda. Domnul nostru i-a dat o ocazie de a se întoarce la El, acolo, în grădina Ghetsimani şi i-a spus: „Prietene, ce ai venit să faci, fă.” Chiar și-n al doisprezecelea ceas, Iuda ar fi putut să se întoarcă la Domnul şi ar fi fost iertat – dacă ar fi dorit asta. Cine are urechi de auzit, să audă! Isus s-a înfăţişat înaintea dregătorului. Dregătorul l-aîntrebat: „Eşti Tu „împăratul iudeilor”?” „Da”, i-a răspuns Isus, „sunt” (Matei 27:11). Vedeţi voi, conducătorii religioşi doreau să scape de Isus din pricina a ceea ce ei considerau că era blasfemie. Vă amintiţi că atunci când marele preot L-a pus sub jurământ şi L-a întrebat dacă El este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Isus i-a răspuns că este. Şi mai departe a spus: „V ă spun că de acum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului” (Matei 26:64). Pentru conducătorii religioşii asta însemna blasfemie, şi L-ar fi omorât cu pietre doar pe baza acestei afirmații, dar Roma nu le mai permitea evreilor să aplice pedeapsa cu moartea. Aşa că au fost nevoiţi să îl dea pe Isus în mâinile lui Pilat cu o acuzaţie care să aibă greutate într-un tribunal roman. Trădarea ar fi fost o astfel de învinuire, astfel că Isus a fost acuzat de faptul că pretindea a fi Regele iudeilor. Iar răspunsul Domnului Isus a fost: „Tu spui asta”, sau „Este aşa cum spui.” Dar n-a răspuns nimicla învinuirile preoţilor celor mai de seamă şi bătrânilor (Matei 27:12). Deși curgea cu acuzaţii mincinoase și înfierbântate împotriva Lui, Domnul nostru nu S-a obosit să le răspundă. Atunci Pilat I-a zis: „N-auzide câte lucruri Te învinuiesc ei?” Isus nu i-a răspuns la niciun cuvânt, aşa că se mira foarte mult dregătorul (Matei 27:13–14). Isus era Mielul lui Dumnezeu, care tăcea înaintea celor ce îl tund (vezi Isaia 53:7), iar tăcerea Lui era și o dificultate judiciară, pentru că dreptul roman nu încuraja condamnarea unui pârât lipsit de apărare. Lafiecare praznic al Paştilor, dregătorul avea obicei să sloboadă norodului un întemniţat pe care-l voiau ei. Pe atunci aveau un întemniţat vestit, numit Baraba (Matei 27:15–16). Matei nu ne spune ce se întâmpla în culise. Toţi ceilalţi autori ai Evangheliilor adaugă foarte multe detalii la această relatare, dar Matei prezintă doar faptele esenţiale. E clar că Pilat simţea că liderii religioşi nu aveau niciun temei pentru a cere pedeapsa cu moartea. Isus nu incitase la rebeliune împotriva Romei. Alţii o făcuseră, dar Isus nu. Pilat avea deci o problemă. Dorea să le facă pe plac conducătorilor religioşi pentru a menţine pacea în Ierusalim, dar simţea că nu Îl poate condamna la moarte în mod arbitrar pe Isus! Aşa că a căutat o ieșire strategică: exista obiceiul ca în timpul sărbătorii Paştelui să fie eliberat un prizonier iudeu, deci avea să dea mulţimii posibilitatea să aleagă: Isus sau un prizonier renumit, numit Baraba, care era vinovat de rebeliune, crimă, jaf, trădare – ce mai, un tâlhar autentic și notoriu... exact opusul Domnului Isus! Când erau adunaţi la un loc, Pilat le-a zis: „Pe care voiţi să vi-l slobod? Pe Baraba sau pe Isus, care Se numeşte Hristos?” Căci ştia că din pizmă dăduseră pe Isus în mâinile lui (Matei 27:17-18). Pilat era un politician abil. Își dăduse seama ce se întâmpla şi era aprope convins că mulţimea avea să ceară ca Baraba să fie răstignit, iar Isus să fie eliberat – contrastul dintre El şi Baraba era evident, plus că va fi auzit de multul bine pe care-l făcuse Domnul oamenilor. În felul acesta, el credea că se conturează o cale satisfăcătoare de ieşire din această situaţie. În plus, ca pentru a complica lucrurile, guvernatorul primește și indicii exterioare și... private de care trebuie să țină seama: Pe când stătea Pilat pe scaun la judecată, nevasta sa a trimis să-i spună: „Să n-ai nimic a face cu Neprihănitul acesta; căci azi am suferit mult în vis din pricina Lui” (Matei 27:19). Dintre evangheliști, doar Matei o pomenește pe soţia lui Pilat, care era se pare fie o ne-evreică interesată tainic de religia evreiască, fie pur și simplu un om superstiţios. Poate că era implicată într-o religie a misterelor, iar acest lucru ar fi putut fi satanic. Nu cred că avertismentul acesta a venit de la Dumnezeu. Dacă ar fi fost echidistantă, poate că s-ar fi interesat şi ar fi aflat mai multe despre Isus. Se pare că n-a făcut-o, deși tradiții ulterioare afirmă că ea s-ar fi creștinat (ba am citit undeva că i se cunoaște și numele: Claudia Procula). Din ce citim însă, femeia această încearcă să-și prevină soțul să nu se hazardeze în ce-L privește pe Isus. Într-un fel, ea apare ca o contrapondere dintre neamuri la pornirea exterminatoare a celor din neamul Domnului împotriva Lui, și ca pentru a sugera și din surse exterioare scenei convingerea nevinovăției Mântuitorului! Preoţiicei mai de seamă şi bătrânii au înduplecat noroadele să ceară pe Baraba, iar pe Isus să-L omoare (Matei 27:20). Ca să-nțelegem că nu doar Pilat se credea politician abil, iată că și conducătorii religioşi își iau măsuri de precauție pentru atingerea scopului imediat – condamnarea lui Isus. Așa că s-au amestecat în mulţime (se spune chiar că aveau și ei obicieul cadourilor electorale, mitei pentru manipularea maselor) și cum-necum au creat un curent de opinie majoritar favorabil eliberării celui mai rău și mai vinovat: Baraba eliberat, iar Isus nimicit! Dregătorul a luat cuvântul şi le-a zis: „Pe care din amândoi voiţi să vi-l slobod?” „Pe Baraba”, au răspuns ei (Matei 27:21). Îmi închipui ce ochi trebuie să fi făcut Pilat! Deși după câte îi știa pe evrei nu erau excluse surprizele, nu-și imaginase până unde erau dispuşi să meargă mai-marii religioşi. Pilat le-a zis: „Dar ce să fac cu Isus, care Se numeşte Hristos?” „Să fie răstignit!”, i-au răspuns cu toţii. Dregătorul a zis: „Dar ce rău a făcut?” Ei au început să strige şi mai tare: „Să fie răstignit!” (Matei 27:22-23). Închipuiţi-vă un judecător roman negociind cu mulţimea soarta unui condamnat! Pilat avea ultimul cuvânt, şi el ar fi trebuit să ia o decizie. Evanghelia după Ioan ne spune că Pilat L-a chemat pe Isus deoparte în sala de judecată şi L-a interogat în particular. Se pare că gândise ceva de genul: „Isuse, cooperează! Pot să te scap din necaz, şi scap şi eu din colţul în care m-au înghesuit!” Dar Domnul Isus a refuzat să Se apere. Dacă analizăm mai bine această caricatură de proces ajungem la concluzia că Pilat era cel judecat şi că, de fapt, Isus era Judecătorul. Până una-alta însă, pentru că trebuia să decidă în ce-L privește pe Domnul, Pilat a întrebat mulţimea: „Ce să fac cu Isus, care se cheamă Hristos?” Răspunsul, deși nu l-a surprins, l-a izbit și l-a nemulțumit – „Să fie răstignit!” Este absolut suprinzător să auzi de pe buzele unei mase de evrei să ceară pentru un conațional aplicarea unei pedepse nespecifice neamului lor – răstignirea fiind o formă romană de tortură și execuție, mai degrabă (sau, și de aceea) detestată de majoritatea evreilor. Dar era rezultatul mașinațiilor și campaniei de manipulare duse de conducătorii religioși, care doreau să se termine odată cu agitatorul ce se dădea Mesia! Când a văzut Pilat că n-ajunge la nimic, ci că se face mai multă zarvă, a luatapă, şi-a spălat mâinile înaintea norodului şi a zis: „Eu sunt nevinovat de sângele Neprihănitului acestuia. Treaba voastră!” (Matei 27:24). Pilat a cerut un lighean cu apă şi cu un gest teatral şi-a spălat mâinile, comunicând prin asta că nu vrea să aibă nimic de-a face cu execuţia lui Isus. Iarăși, doar Matei redă scena aceasta, dovedind un surprinzător simț dramatic. S-a obiectat că acest gest are sens doar în context evreiesc, dar așa și stăteau lucrurile – probabil că Pilat fusese obligat să aibă minime cunoștințe privind obiceiurile și simbolurile locale. Dar nu era atât de uşor. Trebuia să ia o decizie – orice om trebuie. John Newton a scris odată un poem: Ce crezi despre Hristos – e testul, Prin care starea ta e încercată; Nu poţi fi drept în nicio alta, De n-ai părere dreaptă despre El. Deşi Pilat s-a spălat pe mâini, ironia amară este că cel mai vechi crez al Bisericii conţine aceste cuvinte: „...răstignit sub Ponţiu Pilat.” Sângele lui Isus a rămas pe mâinile lui, indiferent cât de mult şi-a spălat el mâinile. Şi tot norodul a răspuns: „SângeleLui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (Matei 27:25). Cutremurător! În inconștiența sa (pentru care ar trebui să rostim ca Jan Hus: Sancta simplicitas! ), poporul își rosteau condamnarea: „Responsabilitatea este a noastră!” Isus este condamnat sub legea evreiască, deși de către autorități romane, deci evreii vor fi răspunzători de moartea Lui – în fața Romei și-n fața lumii. Din păcate, aşa li se va întâmpla, mult și bine (adică din greu!) de-a lungul istoriei, iar acest lucru poate fi ușor demonstrat: începând cu războaiele iudaice (66-70, sec. I), cărând prin istorie povara antisemitismului feroce și sfârșind dacă vreți cu Holocaustul din al doilea război mondial (care însă nu a epuizat puseurile antisemite), suferințele acestei nații aveau să atenueze până la ștergere statutul privilegiat de popor ales care i se acordase. Dar desigur vocală, la condamnarea lui Isus, fusese o minoritate – și deci nu e simplu să accepți blestemarea unei întregi națiuni! Atunci Pilat le-a slobozit pe Baraba; iar pe Isus, după ce a pus să-L bată cu nuiele, L-a dat în mâinile lor, ca să fie răstignit. (Matei 27:26). Se pare că și Pilat era într-o dispoziție auto-distructivă – trebuia să ia o decizie, s-a bâșbâi, a negociat, a cedat, și a mai și decis în plus o inutilă pedeapsă: bătaia lui Isus! Biciuirea aceasta nu era o pedeapsă simbolică, ci a însemnat finalmente o flagelare de nedescris a trupului celui pedepsit – o pedeapsă aproape mortală în sine! În alte evanghelii (Luca, Ioan) bătaia aceasta pare mai degrabă o alternativă la condamnarea la moarte, sau mai degrabă încercând ca prin ea să elimine sentința de moarte. Dar Matei și Marcu o adaugă condamnării la moarte. Ostaşiidregătorului au dus pe Isus în pretoriu şi au adunat în jurul Lui toată ceata ostaşilor (Matei 27:27). Soldaţii primiseră mână liberă să-I facă Domnului orice doreau. Astfel, Mântuitorul devenise un obiect de josnică și crudă distracție pentru mulţimea năucă și nemiloasă. L-au dezbrăcat de hainele Lui şi L-auîmbrăcat cu o haină stacojie. Auîmpletit o cunună de spini, pe care I-au pus-o pe cap, şi I-au pus o trestie în mâna dreaptă. Apoi îngenuncheau înaintea Lui, îşi băteau joc de El şi ziceau: „Plecăciune, Împăratul iudeilor!” Şi scuipauasupra Lui şi luau trestia şi-L băteau în cap (Matei 27:28-30). Soldaţii au profitat de ocazie şi s-au distrat jalnic pe seama Lui, înainte de a-L răstigni. De vreme ce oricum avea să moară, puteau să-I facă orice doreau. Aveau între altele un joc foarte brutal numit „mâna-fierbinte” pe care îl jucau cu prizonierii lor. Toţi soldaţii îi arătau prizonierului pumnii, apoi îl legau la ochi şi toţi în afară de unul îl loveau cât puteau de tare. Apoi îi luau legătura de la ochi, şi dacă prizonierul era încă în stare de conştienţă, trebuia să ghicească care dintre soldaţi nu îl lovise. În mod evident, prizonierul nu reuşea niciodată să ghicească. Continuau jocul acesta până când prizonierul devenea doar o bucată de carne. Cred că Domnul Isus a fost atât de mutilat, încât nu L-ai mai fi putut recunoaşte. „După cum pentru mulţi a fost o pricină de groază – atât de schimonosită îi era faţa şi atât de mult se deosebea înfăţişarea Lui de a fiilor oamenilor” (Isaia 52:14). Nu mai vorbesc de efectul țepilor violenți ai coroanei ce-i fusese îndesată brutal pe cap! După ce şi-au bătut astfel joc de El, L-au dezbrăcat de haina stacojie, L-au îmbrăcat cu hainele Lui şiL-au dus să-L răstignească. Pecând ieşeau afară din cetate, auîntâlnit pe un om din Cirene, numit Simon, şi l-au silit să ducă crucea lui Isus (Matei 27:31–32). Isus a fost supus unei umiliri abjecte şi unei torturi de nedescris... astfel încât curând n-a mai avut putere să-Și care crucea – dar a avut toată puterea și dragostea să poarte păcatele noastre, ale tuturor! Mângâiați-vă cu aceste cuvinte... până data viitoare măcar, când sper să ne reîntâlnim, să fim cu Domnul nostru până la capăt – ca să fim totdeauna...!…
Dragi prieteni, fiți binecuvântați! Mă gândesc adesea, și mă bucur că și dvs. probabil, la identitatea noastră nouă și reconfortantă, și deci la ce a făcut Domnul Isus pentru noi în sensul acesta, și cred că inima noastră e plină de recunoştinţă pentru privilegiul de a fi beneficiarii jertfei Sale, făcută pentru ispăşirea păcatelor noastre. Această părtăşie a fost şi este exprimată de semnul noului legământ, pe care Domnul Isus l-a instituit în seara dinaintea răstignirii Sale: cina (sau masa) Domnului, pe care a lăsat-o ca un act special pentru viaţa bisericii. Nimic din ce-a făcut și face Domnul nostru nu este întâmplător! El a mers cu ascultarea și împlinirea voii lui Dumnezeu până la capăt, până la ultima consecință, plătind răscumpărarea noastră cu Însăși viața Sa. Se cuvine deci să-L însoțim și noi pe parcursul acestei evanghelii a lui Matei până la capătul lucrării Sale! În acea seară în care urma să fie vândut, Domnul Isus a celebrat cu ucenicii sărbătoarea Paştilor, care data de aproape 15 veacuri – de pe vremea când evreii erau robi în ţara Egiptului. Dumnezeu intervine și, prin intermediul unei serii de catastrofe abătute asupra Egiptului, și sub conducerea lui Moise, poporul obține eliberarea din robie. Ultima urgie dinaintea exodului lor fusese precedată de porunca lui Dumnezeu ca în fiecare gospodărie de-a lor evreii să ia un miel, să-l taie şi să ungă stâlpii uşilor cu sângele acela... care devenea astfel un semn. Dumnezeu a trimis îngerul morţii ca să lovească toţi întâii-născuţi din Egipt – acolo unde era acest semn însemna că Dumnezeu răscumpărase familia aceea. Oricine nu avea sângele pe tocul ușii avea de-a face cu îngerul nimicitor! Vă puteți oare imagina ce jale a lăsat în urmă acesta după trecerea sa! În ultima seară înainte de crucificarea Sa, Domnul Isus a dat ucenicilor azima – reprezentând trupul Lui jertfit – și paharul cu rodul viţei, simbol al sângelui vărsat pentru iertarea păcatelor, și-i anunță că este sângele unui nou legământ. Deci, Dumnezeu încheie un nou legământ cu omenirea. Vechiul legământ fusese făcut cu poporul evreu. Domnul pecetluise poporul legământului cu sânge de miel. Acum, nu mai este vorba numai de poporul evreu. De acum, Domnul Isus venise să deschidă tuturor calea către mântuire. De acum, prin credință oricine putea beneficia de această protecţie a sângelui. Deci şi atunci, şi acum, este vorba de credinţă. Fusese nevoie de credinţă și ascultare pentru a unge stâlpii uşilor cu sânge. Oricine nu o făcuse, va fi regretat amarnic. Dar oricine credea în ceea ce spusese Dumnezeu prin Moise avea să se bucure foarte mult. Dragii mei, Domnul Isus le spune ucenicilor şi ne spune şi nouă că sângele Lui care spală păcatele este garanţia noului legământ pe care Dumnezeu îl face cu oamenii. Aşa cum pentru cei din vechime a fost o garanţie pentru viaţa lor, la fel este şi pentru noi azi! Un alt aspect legat de această cină este cel al părtăşiei. Ioan va descrie în evanghelia sa detalii care nu se regăsesc în celelalte evanghelii, care completează admirabil atmosfera cinei din acea seară. Ucenicii avuseseră o dispută legată de cine o să fie cel mai mare între ei, după ce Domnul va pleca… În acest context, Domnul Isus ia un lighean cu apă şi-un ștergar și le predă cea mai important lecție de teologie: trece pe la fiecare și le spală picioarele, arătându-le discret și smerit genul de relaţie care trebuie să existe între ei. În cadrul Bisericii, preocuparea nu trebuie să fie cine este mai mare, ci cum se poate sluji mai bine. Mai târziu, când deja Biserica era instituită, Pavel se adresa bisericii din Corint şi în legătură cu cina le atrăgea atenţia că ei o foloseau ca pe un ritual banalizat, ale cărui semnificații erau nesocotite tocmai prin conduita lor. Cina nu este un ritual ezoteric, mistic, ci este o afirmare a principiilor care conduc la izbăvirea și sfințirea noastră. Cred că apogeul părtășiei este atins tocmai de această împărtăşire cu trupul şi sângele Domnului Isus. Nu mai este nevoie de nicio altă jertfă sau plată, pentru că Domnul Isus ne-a făcut şi pe noi părtaşi la jertfa Lui, ne-a inclus în jertfa Lui. Și cina este o reprezentare excepţională a acestui fapt. În plus, cina Domnului nu este numai o garanţie a ispăşirii, și o garanție a vieţii, ci este şi o garanţie a viitorului – suntem îndemnați s-o practicăm cu reverență, bucurie și-n cercetare de sine – până va reveni El! Facem un salt mare... înapoi, ne întoarcem din viitor în trecut – în cap. 26, Matei tocmai a descris episodul ultimei cine pascale a Învățătorului Isus cu ucenicii Săi, și instituirea noului legământ, celebrat până în ziua de azi prin Masa Domnului... după ce se consumă tot ce impunea ceremonialul de pesah, ceata ucenicilor părăsește casa care-i găzduise și se îndreaptă spre muntele Măslinilor. Domnul îi avertizează că în curând se vor despărți, și-l anunță pe impetuosul Petru că nu va chiar așa viteaz cum se declara, și că și el se va lepăda de Mântuitorul peste câteva ceasuri. Citim în continuare (Mat. 26:36–39) AtunciIsus a venit cu ei într-un loc îngrădit, numit Ghetsimani, şi a zis ucenicilor: „Ședeţi aici până mă voi duce acolo să mă rog.” A luat cu El pe Petru şi pecei doi fii ai lui Zebedei şi a început să Se întristeze şi să Se mâhnească foarte tare. Isus le-a zis atunci: „Sufletul Meu este cuprins de o întristarede moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi împreună cu Mine.” Apoi a mers puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ şi S-a rugat, zicând: „Tată, dacă este cu putinţă, depărteazăde la Mine paharul acesta! Totuşi nucum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.” Trebuie să fim atenţi la rugăciunea pe care o rosteşte aici Domnul nostru. „Paharul acesta” reprezintă în mod evident crucea Lui, iar conţinutul lui reprezintă păcatele întregii lumi. Mai rea decât moartea însăşi şi decât suferinţa îngrozitoare a răstignirii, este neînțelegerea sau neacceptarea faptului că Isus, sfânt, nevinovat şi despărţit de păcătoşi, a fost făcut păcat pentru noi. Acolo pe cruce, păcatul umanităţii a fost pus peste El – nu la modul teoretic, nu doar judiciar – ci în realitate. Nu putem să ne închipuim oroarea pe care El a resimţit-o atunci când păcatul a fost pus asupra Lui. A fost o experienţă îngrozitoare pentru Cel sfânt, nu doar împovărat cu abjectțiile noastre, ci și despărțit de tatăl Său! Și El nu cere să scape de cruce, ci Se roagă ca voia lui Dumnezeu să se împlinească. Nu vom putea înțelege niciodată pe deplin cele întâmplate în grădina Ghetsimani, dar eu cred că acolo a câştigat El biruinţa de la Calvar. Fără îndoială, a fost ispitit de diavolul la fel ca în pustie. Observaţi versetul 42: „S-a depărtat a doua oară şi S-a rugat zicând: „Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de la Mine paharul acesta, fără să-L beau, facă-se voia Ta.” El acceptă ceea ce urma să se întâmple. Afirmația că Domnul nostru încerca să evite să meargă la cruce nu are de-a face cu realitatea. Sigur, în umanitatea Lui, El a simţit aversiune faţă de sarcina păcatelor lumii şi, pe un moment, parc-a dat înapoi din faţa acestor lucruri. Dar Și-a revenit, S-a îmbărbătat și S-a consacrat lucrării Sale, și voii Tatălui. Să ne uităm o clipă la ucenicii care erau în grădină cu El – Petru, Iacov şi Ioan. După prima Lui rugăciune, S-a întors la ei şi i-a găsit dormind: Apoi a venit la ucenici, i-a găsit dormind şi a zis lui Petru: „Ce, un ceas n-aţi putut să vegheaţi împreună cu Mine! Vegheaţişi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită; duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă.” (Mat. 26:40–41) „Vegheaţi” – staţi treji, fiţi atenţi – „şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită.” Care era ispita? Cine avea să îi ispitească? Satan era acolo. Isus se lupta cu un duşman nevăzut, puternic și perfid – acest lucru este evident. Dar Domnul nostru a biruit acolo, în grădina Ghetsimani. Biruinţa de la Calvar a fost precedată de cea din grădina Ghetsimani. S-a depărtat a doua oară şi S-a rugat, zicând: „Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!” S-a întors iarăşi la ucenici şi i-a găsit dormind; pentru că li se îngreuiaseră ochii de somn. I-a lăsat din nou, S-a depărtat şi S-a rugat a treia oară, zicând aceleaşi cuvinte. Apoi a venit la ucenici şi le-a zis: „Dormiţi de acum şi odihniţi-vă!… Iată că a venit ceasul ca Fiul omului să fie dat în mâinile păcătoşilor. (Mat. 26:42–45) Consacrându-Se total planului Tatălui, Domnul Isus parcă Se destinde și El; și chiar le dă un răgaz, mi se pare că e normal să nu le spună să doarmă, iar apoi imediat, cu următoarea respirație să-i scoale! Cred că le-a permis un pic de timp pentru somn, în definitiv aveau şi ei nevoie de odihnă. Observaţi că Domnul nostru acordă atenţie și nevoilor trupurilor lor. Și, după ce au dormit o vreme, El îi trezește și le spune: Sculaţi-vă, haidem să mergem; iată că se apropie vânzătorul.” Pe cândvorbea El încă, iată că vine Iuda, unul din cei doisprezece, cu o gloată mare, cu săbii şi cu ciomege, trimişi de preoţii cei mai de seamă şi de bătrânii norodului. (Mat. 26:46–47) Pentru că Iuda şi duşmanii Domnului fuseseră martorii multor minuni, ei credeau că Isus S-ar putea folosi în continuare de puterile Sale supranaturale. Aşa că atunci când vin să-L aresteze, sunt însoțiți de o mulţime de oameni înarmaţi. Se poate ca întreaga gardă să fi venit să îl aresteze (de parcă un număr mai mare s-ar fi putut împotrivi unei minuni!) Vânzătorul le dăduse semnul acesta: „Pe care-L voi săruta eu, Acela este; să puneţi mâna pe El!” (Mat. 26:48) Sărutul fierbinte al trădării este unul dintre cele mai urâte lucruri consemnate de istorie. Îndată, Iuda s-a apropiat de Isus şi I-a zis: „Plecăciune, Învăţătorule!” Şi L-asărutat. Isus i-a zis: „Prietene, ce ai venit să faci, fă!” Atunci oamenii aceia s-au apropiat, au pus mâinile pe Isus şi L-au prins. (Mat. 26:49–50) Sărutul este un semn de iubire, dar iată-l și ca semn al respingerii (vezi Psalmul 2:12). Sărutul timid și furișat al trădării Domnului de către Iuda este unul dintre cele mai infame gesturi ale omului. Unii teologi consideră că Iuda a fost predestinat să îl trădeze pe Isus şi că nu a avut de ales. Dacă acest lucru ar fi adevărat, Iuda nu ar fi nimic altceva decât un robot. Eu cred că a fot decizia lui Iuda să-L trădeze pe Domnul nostru şi avea toate şansele să-şi schimbe planurile. Poate veţi spune: „Da, dar s-a profeţit că el îl va trăda pe Isus.” Da, s-a profeţit, iar Domnul nostru l-a identificat pe el ca făptaş. Totuşi, după ce s-a împlinit profeţia, după ce Isus a fost trădat, Iuda ar fi putut să se pocăiască. Iuda a avut șansa aceasta să se împace cu Isus. Chiar după ce I-a dat Domnului Isus acel sărut otrăvit al trădării, Isus l-a numit „Prietene” ... Mai târziu, când Iuda s-a dus în Templu şi a aruncat arginţii care îi fuseseră daţi pentru trădarea Domnului, ar fi putut să se răzgândească. Atunci când preoţii îl duceau pe Isus la Pilat, Iuda ar fi putut să cadă în genunchi înaintea Lui şi să spună: „Iartă-mă, Doamne, n-am ştiut ce fac.” Și Domnul l-ar fi iertat! Dar n-a făcut-o! Şi unuldin cei ce erau cu Isus a întins mâna, a scos sabia, a lovit pe robul marelui preot şi i-a tăiat urechea. (Mat. 26:51) Noi ştim cine era omul cu sabia – Simon Petru. Se pare că el încerca să dovedească ceva. Mai devreme, Petru se lăudase că este gata să moară pentru a-L apăra pe Isus, dar Isus îi spusese că se va lepăda de El chiar în noaptea aceea. Ei bine, se pare că Petru făcuse rost de o sabie de pe undeva şi avea intenţia de a-şi apăra Domnul. Dar Petru era pescar, nu soldat. El i-a tăiat urechea omului, dar sunt convins că el nu ţintise urechea, ci capul. Avea de gând să îi taie capul acelui om, dar aproape că l-a ratat cu totul!(Mat. 26:52–54) Atunci Isus i-a zis: „Pune-ţi sabia la locul ei; căcitoţi cei ce scot sabia de sabie vor pieri. Crezi că n-aş putea să rog pe Tatăl Meu, care Mi-ar pune îndată la îndemână maimult de douăsprezece legiuni de îngeri? Dar cum se vor împlini Scripturile care zic căaşa trebuie să se întâmple?” Cu alte cuvinte: „Petre, mulțumesc, dar n-am nevoie de săbiuța ta! N-am venit aici să Mă lupt, sau să Mă apăr – ci am venit să mor pentru păcatele lumii!” Vedeţi voi, Domnul nostru împlinea Scripturile. Matei afirmă acest lucru cât se poate de clar. În clipa aceea, Isus a zis gloatelor: „Aţi ieşit ca după un tâlhar, cu săbii şi cu ciomege, ca să Mă prindeţi. În toate zilele şedeam în mijlocul vostru şi învăţam norodul în Templu, şi n-aţi pus mâna pe Mine.” Dar toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească cele scriseprin proroci.” Atuncitoţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit. (Mat. 26:55-56) Cu ceva timp înainte, încă nu îi sosise ceasul. Dar acum îi sosise . Lucrul acesta fusese prezis, și acum se împlinea. Fapt pentru care – de frică în primul rând - toţi ucenicii Domnului Îl părăsesc acum, și nu oricum – ci în fugă ! Cei ceau prins pe Isus, l-au dus la marele preot Caiafa, unde erau adunaţi cărturarii şi bătrânii (Matei 26:57). Mai târziu vom afla că, de fapt, Ana – socrul lui Caiafa – era cel care instigase toate aceste lucruri. Dar Isus trebuie să fie adus la Caiafa, marele preot, pentru prima acuzaţie. Pentru că liderii religioşi au de gând să ceară Romei pedeapsa capitală, era nevoie să se hotărască în seara aceea ce acuză pot ridica împotriva lui Isus atunci când vor merge înaintea lui Pilat. Petru L-a urmat de departe, până la curtea marelui preot; apoi a intrat înăuntru şi a şezut jos cu aprozii, ca să vadă sfârşitul (Matei 26:58). Simon Petru L-a urmărit (sau L-a urmat?) de la distanţă. În Ioan 18:15-16 citim că folosindu-se de ajutorul lui Ioan, Petru a reuşit să intre în curte. A aşteptat acolo „ca să vadă sfârşitul” şi în foarte scurt timp avea să se lepede de Domnul. Da, poate că este periculos sau dezavantajos pentru noi să-L urmăm pe Domnul nostru îndeaproape... dar în plan veșnic este mult mai riscant să-L urmăm pe Isus de la distanţă! (Matei 26:59–60) Preoţii cei mai de seamă, bătrânii şi tot soborul căutau vreo mărturie mincinoasă împotriva lui Isus, ca să-L poată omorî. Dar n-au găsit niciuna, măcar că s-au înfăţişat mulţimartori mincinoşi. La urmă au venit doi... Vedeţi voi, pentru că liderii religioşi nu aveau nicio acuzaţie împotriva Domnului Isus au fost nevoiţi să găsească, să fabrice martori mincinoşi. Şi problema cu găsirea martorilor mincinoşi era să găsească unul a cărui mărturie să stea în picioare în cazul unei investigaţii. Pilat putea să fie băgăreţ (ceea ce chiar era) şi să pună câteva întrebări sâcâitoare. În cele din urmă, au găsit doi martori. Şi au spus: „Acesta a zis: „Eu potsă stric Templul lui Dumnezeu şi să-l zidesc iarăşi în trei zile” (Matei 26:61). În conformitate cu Ioan 2:19-22, nici chiar ucenicii nu-L înţeleseseră pe Domnul Isus când El făcuse această afirmaţie: „Stricaţi Templul acesta şi în trei zile îl voi ridica.” Ei nu au înţeles această afirmaţie decât după învierea lui Isus. În mod evident, martorul mincinos era un om care fusese de faţă atunci când Domnul Isus făcuse această afirmaţie, dar observaţi că El nu îl citează corect. Marele preot s-a sculatîn picioare şi I-a zis: „Nu răspunzi nimic? Ce mărturisesc aceştia împotriva Ta?” (Matei 26:62). El încearcă să îl facă pe Domnul Isus să răspundă, astfel ca Sinedriul să ştie ce fel de argumente să folosească. Acuzaţia este atât de vizibil contrafăcută, încât Domnul nostru nu găsește de cuviință să-i răspundă. Isustăcea. Şi marele preot a luat cuvântul şi I-a zis: „Tejur, pe Dumnezeul cel Viu, să ne spui dacă eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu” (Matei 26:63). Acum marele preot îl pune sub jurământ şi îi pune o întrebare specifică: „Eşti Tu Hristosul, Fiul lui Dumnezeu?” „Da”, i-a răspuns Isus, „sunt! Ba mai mult, vă spun că deacum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezândla dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului” (Matei 26:64). „Isus i-a spus: Tu ai spus asta” – asta este echivalent cu a spune. „Da, tu singur ai spus cine sunt Eu.” Isus revendică pentru Sine titlul de „Fiu al Omului.” Dr. Warfield a afirmat că acesta este cel mai înalt titlu al Domnului Isus; este un titlu folosit de către profeţi (vezi Daniel şi Ezechiel). Era un epitet al dumnezeirii. Nu ar fi putut să-şi revendice o poziţie mai înaltă decât să spună despre Sine că El este „Fiul Omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului.” Atuncimarele preot şi-a rupt hainele şi a zis: „A hulit! Ce nevoie mai avem de martori? Iată că acum aţi auzit hula Lui. Ce credeţi?” (Matei 26:65). Faptul că marele preot şi-a rupt hainele arată până un de erau dispuși să meargă mai marii norodului cu circul – acesta fiind un gest teatral care avea semnificaţia unei tristeţi covârşitoare la auzul unei blasfemii. Ei îşi închipuie că acum au acuzaţia împotriva lui Isus. Ei au răspuns: „Este vinovat, să fie pedepsit cu moartea.” AtunciL-au scuipat în faţă, L-au bătut cu pumnii şi L-aupălmuit, zicând: „Hristoase, proroceşte-necine Te-a lovit?” (Matei 26:66–68). Nimic nu-mi pare mai barbar, mai josnic, mai nedemn decât să lovești sălbatic un om care nu poate sau nu vrea să se apere... Cât L-au urât pe Domnul Isus! Iată răspunsul firii omeneşti faţă de bunătatea și neprihănirea Lui, faţă de sfinţenia şi faţă de dumnezeirea Domnului Isus. Vă dați seama, dragi ascultători, că dacă nu am avea decât vechea noastră natură, și dacă am trăi atunci – am face la fel?! Am încerca să-L detronăm pe Dumnezeu? De la sfârșitul sec. al 19-lea, se tot spune că Dumnezeu a murit! Ştiţi de ce acceptă așa de mulți asta? Pentru că le-ar plăcea să-L doboare de pe tronul Său! Natura umană îl urăşte pe Dumnezeu! Acolo, în Sinedriu, Isus a fost pălmuit, scuipat, lovit cu pumnii şi batjocorit, „zicând: „Hristoase, proroceşte-ne cine Te-a lovit?” Se jucau în batjocură cu El. Se pare că L-au legat la ochi, apoi L-au lovit peste faţă, și-L puneau să ghicească cine a făcut-o. Episodul cutremurător al confirmării proaspetei prorociri a Domnului Isus în legătură cu lepădarea lui Petru – îl vom analiza mai amănunţit în relatările din celelalte Evanghelii. Acum ne rezumăm a citi (Matei 26:69–73) Petruînsă şedea afară în curte. O slujnică a venit la el şi i-a zis: „Şi tu erai cu Isus Galileeanul!” Dar el s-a lepădat înaintea tuturor şi i-a zis: „Nu ştiu ce vrei să zici.” Când a ieşit în pridvor, l-a văzut o altă slujnică şi a zis celor de acolo: „Şi acesta era cu Isus din Nazaret.” El s-a lepădat iarăşi, cu un jurământ, şi a zis: „Nu cunosc pe Omul acesta!” Peste puţin, cei ce stăteau acolo s-au apropiat şi au zis lui Petru: „Nu mai încape îndoială că şi tu eşti unul din oamenii aceia, căci şi vorbate dă de gol”. Înțelegem de aici că pronunţia galileană era diferită de cea folosită în Iudeea. Petru avea accent de galilean! Cred că nu e greu de înțeles, de vreme ce și noi azi ne putem da seama de obicei după accent cam din ce zonă provine interlocutorul nostru... Atunci el aînceput să se blesteme şi să se jure, zicând: „Nu cunosc pe Omul acesta!” În clipa aceea a cântat cocoşul. Şi Petru şi-a adus aminte de vorba pe care i-o spusese Isus: „Înainteca să cânte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori.” Şi a ieşit afară şi a plâns cu amar (Matei 26:74-75). Bietul om, cred că abia acum își dă seama cât de slab era! Pe lângă că se afla și în locul greşit – locul ispitirii. Lepădarea lui josnică nu poate fi scuzată în niciun fel. S-a făcut vinovat de un act odios, însă, Petru s-a pocăit şi s-a întors în părtăşie cu Domnul pe care îl iubea. Isus Se rugase să nu i se piardă credinţa, şi nu i s-a pierdut. Vom vedea că Petru a rostit prima predică după coborârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii, când trei mii de oameni au fost mântuiţi! Așadar, oriunde-ai fi, și-n orice stare – și tu ai șansa ta! Domnul S-a rugat și pentru tine! Și-o face și acum! Prețuiește-I bunătatea! Sper să ne reîntâlnim!…
Dragi ascultători, nu știu cum vă plasați față de viitor, dacă trăiți sub amenințarea sau cu speranța lui... dacă ați vrea să-l cunoașteți, sau vă convine mai degrabă să nu știți ce și cum... Oricum, viitorul vine spre noi nu brusc, ci zi după zi (cum zicea Abraham Lincoln), și asta ne dă răgaz să aflăm și să-nțelegem în primul rând cine și apoi ce ne spune că se va-ntâmpla cu siguranță (chiar dacă noi am dori să știm mai degrabă când!) Una dintre sursele cele mai credibile – pt că are rata cea mai semnificativă de împlinire – este Sfânta Scriptură... Dintre toate marile cărți considerate de inspirație divină ale omenirii, doar Biblia conține profeții specifice și detaliate, scrise cu sute sau chiar mii de ani înainte de împlinirea lor! Cca 27 % din Biblie conține profeție – în cea mai mare parte împlinită! Am trecut în ultimele episoade prin profeţii făcute de Domnul Isus cu privire la sfârşitul vremurilor – prin care nu a urmărit să-i impresioneze sau sperie, pe ucenici ori pe noi, ci pentru că El dorea şi doreşte să fim pregătiţi pentru acele zile... ca noi toţi să putem sta la dreapta Tatălui, printre moștenitorii Lui credincioși! M-aș bucura să vă doriți asta, și să acordați acestei problematici cât se poate de serioase toată consideraţia! Ceea ce urmează în finalul evangheliei lui Matei sunt evenimentele care conduc spre singurul remediu pe care-l are omul în perspectiva grozăviei sfârşitului. De acum, Domnul Isus este foarte aproape de (și concentrat pe) crucificarea sa, înaintea căreia Se afla. De când intrase în Ierusalim în uralele mulțimii, Domnul Se tot retrăgea seara în Betania, revenind a doua zi: pentru a curăţa Templul, pentru a vindeca şi învăţa, pentru a polemize cu oficialităţile religioase ale lui Israel. Sigur că aceștia n-au fost deloc mulțumiți de pretențiile și popularitatea lui Isus, nici de independența Lui față de sistemul lor religios, fapt pentru care şi-au unit eforturile pentru a-L compromite și condamna pe Domnul Isus. Iar El ştia foarte bine acest lucru, dar nu a făcut nimic pentru a împiedica acest lucru. Cred că este nevoie să repet ceea ce am mai spus, şi anume: că Domnul Isus nu a fost totuşi omorât de farisei sau de romani… El S-a oferit de bună voie, deoarece Dumnezeirea hotărâse că moartea Lui era singurul mod în care noi putem fi izbăviţi de păcatele noastre. Și-apoi, dragi ascultători, El a stat pe cruce nu pentru că preoţii sau cărturarii L-au osândit, ci pentru că păcatele noastre trebuiau să fie răscumpărate! Deja, în economia evangheliei după Matei, nu mai e mult până la prinderea Domnului. Am văzut ultimul discurs de proporţii (cel escatologic, despre sfârșitul vremurilor) al Domnului Isus, şi avertismentele pe care le face cu privire la sfârşitul vremurilor şi revenirea Lui! Suntem la capitolul 26, cel mai lung capitol al evangheliei. Versetul 30 poate fi considerat nodal, pivot, cheie… şi ceea ce scrie Ioan în capitolele 15, 16 şi 17 ar putea fi inserat aici. Cel mai important este însă că fiecare detaliu de aici face într-un fel trimitere la cruce – punctul central al acestei părţi finale din Evanghelia după Matei. Mai este de menționat că evenimentele acestui capitol au început odată cu hotărârea Domnului de a veni la Ierusalim şi de a fi crucificat, făcută publică în urmă cu vreo șase luni, pe când se afla în Cezareea lui Filip; „De atunci încolo, Isus a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrânilor, din partea preoţilor celor mai de seamă şi din partea cărturarilor; că are să fie omorât şi că a treia zi are să învie.” (Matei 16:21). În tot acest interval, inclusiv în acestă săptămână a patimilor, acţiunile Domnului au rămas sub controlul direct al lui Dumnezeu. Poate că un cititor grăbit sau neatent ar putea avea impresia că Domnul Isus este prins în vârtejul acțiunii scăpate de sub control. În realitate, nimic nu este la voia întâmplării, fiecare fapt este coordonat și are o semnificaţie deosebită în împlinirea planului pe care Dumnezeu l-a iniţiat pentru răscumpărarea omului. Isus înaintează conform programului lui Dumnezeu şi El este cel care presează lucrurile. El nu este victima neajutorată prinsă între ciocanul intrigii religioase şi nicovala puterii romane. Să ne păstrăm luciditatea și reverența când analizăm lucrurile scrise aici, pentru că ele sunt legate în mod vital de mântuirea noastră. Să vedem deci care este desfăşurarea acestor evenimente: (Mat. 26:1) După ce a isprăvit Isus toate cuvântările acestea, a zis ucenicilor Săi… Cuvântările la care se referă Matei înseamnă discursul de pe Muntele Măslinilor, prin care Domnul a răspuns la întrebările ucenicilor referitoare la sfârşitul veacurilor... iar acum Învățătorul are altceva de precizat în ceea ce privește viitorul imediat: Ştiţică după două zile vor fi Paştile; şi Fiul omului va fi dat ca să fie răstignit! (Mat. 26:2) În versetul 2, Isus le spune ucenicilor Lui nu atât că El va muri (conform relatărilor precedente, este a şasea oară când le spune despre moartea Sa; cu şase luni în urmă, în Cezareea lui Filip fiind, Isus anunţase moartea Sa iminentă), iar aici, acum precizează momentul morţii Sale: în timpul sărbătorii evreiești anuale de Pesah. Continuăm să citim până la versetul 5, ca să observăm ceva foarte interesant aici: Atuncipreoţii cei mai de seamă, cărturarii şi bătrânii norodului s-au strâns în curtea marelui preot care se numea Caiafa; și s-au sfătuit împreună, cum să prindă pe Isus cu vicleşug şi să-L omoare. Dar ziceau: „Nu în timpul praznicului, ca să nu se facă tulburare în norod.” (Mat. 26:3–5) Se pare că planurile conducătorilor erau diferite, din considerenre strategice și politice: „Dar ei ziceau: „Nu în timpul praznicului, ca să nu se facă tulburare în norod.” Curios: tocmai cei care-L urau cel mai tare și L-ar fi dorit cât mai curând exterminat, tocmai ei să spună că nu- L vor răstigni în timpul sărbătorii... dar Domnul tocmai asta anunțase: că va muri în timpul Paştelor. Deci, până la urmă, când a murit El? În timpul sărbătorii Pesah. E clar deci că Isus anunțase corect deznodământul – pentru că El fusese parte din decizia care stabilise toate detaliile morții Sale! El, nu duşmanii Lui! Isus este la comandă; El este Regele din Evanghelia după Matei, şi chiar atunci când pare mai neajutorat şi mai slab decât în orice alt moment, tot El este în control. Ura amară a duşmanilor lui Isus i-a determinat să comploteze la uciderea lui, şi doreau să o facă după planul lor, dar nu li se va permite lucrul acesta. Isus nu a fost parcă niciodată mai regal ca acum pe măsură ce Se apropie de cruce. Trecem acum de la consemnarea aceasta întunecoasă, la una mult mai luminoasă: Cândera Isus în Betania, în casa lui Simon, leprosul, S-a apropiat de El o femeie cu un vas de alabastru cu mir foarte scump; şi, pe când stătea El la masă, ea a turnat mirul pe capul Lui. (Mat. 26:6–7) Betania a fost pentru Domnul Isus locul dragostei, aşa cum Ierusalim a fost locul urii. El a avut legătură cu Betania până în ultimele ceasuri înainte de moartea Sa... pentru că a fost locul în care Mântuitorul avea prieteni apropiați: Marta, Maria, Lazăr... Episodul ungerii cu mir este redat de toți evangheliștii, chiar dacă există diferențe privind localizarea sau datarea evenimentului. Cel descris de Matei este plasat în casa lui Simon leprosul. Oare de ce se numea Simon leprosul? Avea oare lepră? Avusese această boală la un moment dat, dar, fără îndoială, Isus îl vindecase. Acum el poate să stea la masă şi să aibă părtăşie cu Domnul Isus şi cu ceilalţi care erau la masă cu el în casa lui. Să ne gândim puțin la semnificațiile acestei scene calme și prietenoase – practic ultima asemenea, din viața Domnului Isius. La fel ca atunci, Nici duşmanii Lui de astăzi nu-L cunosc și nu-L re-cunosc pe Domnul care a vindecat, care a iubit, care a plâns şi i-a învățat... și care da: i-a și judecat. De fapt, unii dintre duşmanii Lui de astăzi pun în scenă filme și piese în care Isus şi ucenicii Lui sunt descrişi ca niște păcătoşi de joasă speță! Legile noastre care condiționează sau interzic rugăciunea şi citirea Bibliei în şcoli, îngăduie în schimb astfel de reprezentări ale Domnului nostru, o adevărată blasfemie! Desigur, cei care le produc sunt ignoranţi, nu-L cunosc pe Isus Hristos... de fapt, ei sunt leproşi spirituali. Dacă i-ar interesa adevărul, ar trebui să spună despre ei înşişi: „Necurat, necurat!” Când ai venit la Domnul Isus şi ai fost curăţat de El, poţi să stai jos şi să ai părtăşie cu El. Aceasta este scena care ne este prezentată în acest pasaj. Pe când stăteau la masă, o femeie (Ioan 12:3 ne spune că era vorba despre Maria) a venit la Isus cu un vas de alabastru plin cu untdelemn de preţ şi i-a uns atât capul cât şi picioarele cu acest mir – care nu doar că era un produs scump (unii spun chiar că era de import, din India), ci era și destinat ungerii trupului morților (fapt confirmat de remarca Domnului din versetul 12). În orice caz, personal consider că semnificația majoră a acestei ungeri este confirmarea – fie și involuntară, inconștientă – a Domnului Isus ca Mesia, Unsul! Ucenicilorle-a fost necaz, când au văzut lucrul acesta, şi au zis: Ce rost are risipa aceasta? Mirul acesta s-ar fi putut vinde foarte scump, şi banii să se dea săracilor. (Mat. 26:8-9) Acest lucru este corect – parfumul acela uleios era foarte prețios și ar fi putut fi vândut pe mulţi bani, unii zic că preţul său echivala cu salariul pe un an al unui agricultor. Mă întreb însă cât de mult le păsa, de fapt, ucenicilor de săraci. Ioan precizează că Iuda Iscarioteanul ar fi fost cel care a inițiat toată nemulțumirea aceasta critică împotriva femeii, dar se pare iată că și ceilalţi ucenici au fost de acord cu el. Ei îmi amintesc de oamenii din societatea noastră contemporană care întotdeauna vorbesc despre îngrijirea săracilor, dar care nu fac nimic ei înşişi pentru aceasta, nu mai vorbesc să și dea ceva... În guverne există atâția milionari, sau oameni cu afaceri mari și prospere, şi care întotdeauna vorbesc despre programe sociale şi alte forme de ajutorare a săracilor. Încercați să aflaţi ce au făcut ei, personal, pentru cei săraci! Nu îmi trebuie astfel de făţărnicie! Dovada sincerităţii preocupării tale este întotdeauna dată prin ceea ce faci tu însuţi. Încerci doar să creezi o impresie, sau chiar vrei să-i ajuţi pe oameni? Ca să nu mai spun că, în context imediat, era o chestiune de prețuire și de priorități. Când a auzit Isus, le-a zis: „De ce faceţi supărare femeii? Ea a făcut un lucru frumos faţă de Mine.” (Mat. 26:10) În ceea ce îi priveşte pe creştini, ei nu ar trebui să dăruiască pentru nimic şi nici să nu facă nimic pentru vreo cauză care nu glorifică (sau poate chiar denigrează) Numele Domnului Isus Hristos. Personal, refuz să particip la orice aşa-numite fapte bune din comunitate, dacă Hristos nu este proslăvit în ele, dacă nu sunt făcute în numele Lui. Şi nu sunt deloc uimit de rezultatele lor deosebit de slabe. Cât de mult se dăruiește în aşa fel încât oamenii să fie binecuvântaţi? Ne mai surprinde când auzim mereu și mereu despre corupţia din rândul politicienilor implicaţi în programele sociale?! Pe de altă parte, dacă se cheltuiește și se oferă îngrijire plină de dragoste în numele lui Isus Hristos, El Însuşi a spus că aceasta este o lucrare bună... un lucru frumos ! Pentru căpe săraci îi aveţi totdeauna cu voi, dar peMine nu Mă aveţi totdeauna. (Mat. 26:11) Aceia dintre noi care spunem că ne-am pus credinţa în Hristos şi dorim să îl onorăm şi să îl proslăvim, ar trebui să vrem/să facem tot mai mult și mai bine în numele Lui, astăzi. Dacă a turnat acest mir pe trupul Meu, ea a făcut lucrul acesta în vederea pregătirii Mele pentru îngropare. Adevărat vă spun că oriunde va fi propovăduită Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce a făcut femeia aceasta, spre pomenirea ei. (Mat. 26:12–13) Casa aceea a lui Simon leprosul din Betania a fost (precum casa fraților Marta, Maria și Lazăr) un loc al luminii şi prieteniei pentru Domnul Isus. În contrast, Ierusalimul a fost inima pulsând ură față de El. De aceea Domnul nu Și-a petrecut noaptea în cetatea Ierusalimului în timpul acelei ultime săptămâni, ci S-a dus în Betania şi a stat cu oamenii care îl iubeau. Cei care Îl doresc și-L iubesc sunt oamenii cu care Isus are părtăşie chiar și în zilele noastre. Prietene, şi tu poți avea părtășie cu Domnul Isus, dacă vrei. Istoria minunată a vasului de alabastru a umplut lumea cu mireasma sa. Domnul nostru a spus: „Oriunde va fi propovăduită Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce a făcut femeia aceasta, spre pomenirea ei.” Iar noi spunem acest lucru, chiar acum. Îi aud pe unii vorbind despre succesiunea apostolică... drept să vă spun, mie mi-ar plăcea să fiu în succesiunea Mariei. Doar Maria (sau femeia aceasta din Matei 26, dacă a fost altă persoană), dintre toţi cei care îl urmau pe Hristos, a înţeles şi a onorat moartea Lui, în timp ce apostolii au pierdut cu totul din vedere acest aspect. Maria a înțeles că Isus avea să moară, şi ca pentru a spune tuturor asta, L-a uns. Şi-a irosit ea mirul? Evangheliile afirmă că în dimineaţa primei zile a săptămânii imediat următoare, niște femei au venit la mormântul lui Isus pentru a-i unge trupul pentru îngropare. Vreau să te întreb ceva: Au pus ele mirul lor pe trupul lui Isus? Nu, El nu mai era în acel mormânt, înviase. Numai Maria a avut privilegiul de a-I unge trupul. Prietene, tu şi cu mine trebuie să ne spargem vasul de alabastru cu mir în numele Domnului Isus – câtă vreme putem face asta. Trupul lui Hristos, Biserica, trebuie să fie gata: pregătit, și înmiresmat! Cei care nu-L cunosc pe Domnul nu cunosc nici trupul Lui spiritual, constituit din cărămizi cât se poate de fizice – credincioșii; să fim deci foarte atenţi ca să facem ce e necesar și frumos în numele Domnului, pentru trupul Domnului, iar ceea ce facem să Îi aducă slavă Lui, nu nouă. Trecem acum din nou de la această scenă minunată a luminii la o scenă întunecată, care pare că reia firul întrerupt mai devreme, în vers. 5. Atunciunul din cei doisprezece, numit IudaIscarioteanul, s-a dus la preoţii cei mai de seamă și le-a zis: „Cevreţi să-mi daţi, şi-L voi da în mâinile voastre?” Ei i-au cântărit treizeci de arginţi. Din clipa aceea, Iuda căuta un prilej nimerit, ca să dea pe Isus în mâinile lor. (Mat. 26:14–16) Această acţiune despre Iuda Iscarioteanul este întunecată şi mişelească, în antiteză cu actul de înţelegere spirituală al Mariei. Și este cu atât mai surprinzătoare, cu cât vine din partea unuia dintre cei aparent mai cizelați din grupul ucenicilor (sau poate tocmai de aceea!), dar care, e drept – era foarte sensibil dpdv financiar. Frustrarea lui de a nu fi recunoscut ca lider al grupului, sensibilitatea lui materială, lipsa de impact și poate chiar ideea de mesianitate afirmată răspicat de Învățătorul Isus Hristos ar fi suficiente motive să înțelegem (dar nu să și acceptăm) demersul abject al lui Iuda... care de altfel i-a și determinat sfârșitul, dar cine să se fi gândit la așa ceva?! Dante i-a plasat pe Iuda şi pe Brutus în partea cea mai de jos a Infernului, şi de atunci, nimeni nu a spus că n-ar avea dreptate. Aceşti oameni au făcut cel mai josnic şi mai infam lucru pe care îl poate face o ființă omenească: să îl trădezi pe cel faţă de care te-ai angajat, și ar fi trebuit, să fii loial! „Din acel moment” – este expresia care pare că marchează intrarea într-o fază nouă... startul fusese dat, scena – aranjată... iar acum „Iuda căuta un prilej nimerit ca să dea pe Isus în mâinile lor.” Arestarea trebuia să aibă loc când Isus era singur – adică, fără mulțimile care-l înconjurau de obicei... Un asemenea moment aștepta Iuda. Așa cum anunțul calm al Domnului contrastează cu uneltirile înfierbântate ale conducătorilor evrei, și devoțiunea femeii credincioase contrastează cu mârșăvia lui Iuda. Primele 16 verete din Matei 26 sunt introducerea potrivită pentru pătimirile Domnului! Înziua dintâi a praznicului azimelor, ucenicii au venit la Isus şi I-au zis: „Unde vrei să-Ți pregătim să mănânci paştile?” El le-a răspuns: „Duceţi-vă în cetate la cutare om şi spuneţi-i: „Învăţătorul zice: „Vremea Mea este aproape; voi face Paştile cu ucenicii Mei în casa ta.” Ucenicii au făcut cum le poruncise Isus şi au pregătit paştile. (Mat. 26:17–19) Acum Domnul Isus va merge cu ai Lui în camera de sus şi acolo va anunţa că unul dintre ei îl va trăda. Seara, Isus a şezut la masă cu cei doisprezece ucenici ai Săi. Pe când mâncau, El a zis: „Adevărat vă spun că unul din voi Mă va vinde.” Ei s-au întristat foarte mult şi au început să-I zică unul după altul: „Nu cumva sunt eu, Doamne?” (Mat. 26:20–22) Fiecare dintre cei prezenţi ştia că inima lui este capabilă să îl trădeze pe Hristos. Ai descoperit şi tu lucrul acesta în viaţa şi în inima ta? Poate vei spune: „O, eu n-aş face asta!” Eşti sigur? Eu L-aş trăda în următoarele cinci minute, dacă El nu şi-ar ţine mâna Lui peste mine – şi tu ai face-o la rândul tău. Acest gând ar trebui să ne ţină aproape de El. Drept răspuns, El le-a zis: „Celce a întins cu Mine mâna în blid acela Mă va vinde. Negreşit, Fiul omului Se duce după cumeste scris despre El. Dar vaide omul acela prin care este vândut Fiul omului! Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut!” Iuda, vânzătorul, a luat cuvântul şi I-a zis: „Nu cumva sunt eu, Învăţătorule?” „Da”, i-a răspuns Isus, „tu eşti! (Mat. 26:23–25) Este interesant de observat că Iuda nu L-a numit Doamne, aşa cum au făcut-o ceilalţi ucenici (vezi versetul 22). În acest punct, Iuda a ieşit din încăpere, conform relatării lui Ioan: „Iuda, după ce a luat bucăţica, a ieşit afară în grabă. Era noapte” (Ioan 13:30). Pe cândmâncau ei, Isus aluat o pâine; şi, după ce a binecuvântat, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor, zicând: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu.” Apoi a luat un pahar şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat, zicând: „Beţitoţi din el; căci acestaeste sângele Meu, sângele legământului celuinou, care se varsă pentrumulţi, spre iertarea păcatelor.” (Mat. 26:26–28) Aici Domnul nostru instituie Cina Domnului în ultimele momente ale unei sărbători care se apropia de sfârşit, Paştele. Paharul era folosit ritualic de mai multe ori în timpul Paştelui. În mod evident, ultima dată Domnul Isus a instituit Cina Domnului. În timpul sărbătorii au cântat Psalmii Hallel – Psalmii 111-118. Când îi vei mai citi, adu-ți aminte că Domnul nostru i-a intonat în acea seară promiţătoare. La Cina cea de taină, El Și-a clădit un monument – nu din bronz sau marmură, ci din elementele trecătoare ale pâinii şi vinului. Dar amândouă vorbesc despre moartea Lui până când Isus va reveni ! Vă spuncă de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viţei, pânăîn ziua când îl voi bea cu voi nou în Împărăţia Tatălui Meu. (Mat. 26:29) Sărbătoarea Paştelui va fi reinstituită în timpul Mileniului. Domnul a spus că El va bea din nou rodul viţei în Împărăţie. Asta înseamnă că și în acea perioadă viitoare, sărbătoarea Paştelui va fi o amintire a morții lui Isus pe cruce. După ceau cântat cântarea, au ieşit pe Muntele Măslinilor. Atunci Isus le-a zis: „În noaptea aceasta, toţi veţi găsi în Mine o pricină de poticnire; căci este scris: «Voi batepăstorul, şi oile turmei vor fi risipite.» Dar, după ce voi învia, voimerge înaintea voastră în Galileea.” (Mat. 26:30-31) Mântuitorul a citat aici din profeţia lui Zaharia (vezi Zaharia 13:7). Petru a luat cuvântul şi I-a zis: „Chiar dacă toţi ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire” (Mat. 26:33) Răspunsul lui Petru sugera faptul că nici el nu se încredea în ceilalţi ucenici, dar că, în mod cert, Domnul putea să se încreadă în el! Problema lui Petru era că nu se cunoştea pe sine însuşi, şi aceasta este şi problema multora dintre noi în zilele noastre. „Adevăratîţi spun”, i-a zis Isus, „că tu, chiar în noaptea aceasta, înainte ca să cânte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori.” Petru I-a răspuns: „Chiar dacă ar trebui să mor cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine.” Şi toţi ucenicii au spus acelaşi lucru. (Mat. 26:34–35) Petru afirmase că nu se va lepăda de Domnul nostru devreme în timpul serii. Da, era chiar gata să moară împreună cu Domnul. În aceeaşi noapte, înainte să cânte cocoşul, Petru s-a lepădat nu o dată, ci de trei ori de El! Luând seama la asta, să luăm seama și la noi!…
Stimați ascultători, dacă sunteți pe recepție, dacă ne reîntâlnim pe calea undelor, înseamnă că ceea ce tocmai analizăm este încă în viitor – adică nu s-a produs deocamdată revenirea Fiului omului – temă centrală a ultimelor discuții ale Domnului Isus cu ucenicii, înaintea patimilor și morții Sale. Nu știu dacă vă pare bine sau nu ca n-a venit ceasul, dar dacă nu s-a-ntâmplat, să fim convinși că Domnul nostru – care decide vremurile și soroacele – știe de ce întârzie intrarea în acea fază de cotitură a omenirii și istoriei... În orice caz, motivele Sale includ și mântuirea tot mai multora, la care Evanghelia fie n-a lucrat, fie n-a ajuns... precum și sfințirea aleșilor Săi, prin mijloacele harului. Să ne rugăm pentru ca tot mai mulți să răspundă favorabil Evangheliei, și toți să ne ducem mântuirea până la capăt! Discursul escatologic de pe muntele Măslinilor acoperă două capitole (24 și 25) din evanghelia scrisă de Matei sub imboldul Duhului Sfânt, și vom continua și azi să privim spre textul acesta pentru a înțelege semnificațiile majore, esențiale ale acestor cuvinte capitale ale Domnului Isus, care constituie conținutul integral al capitolului 25, în care am ajuns. Acest capitol cuprinde răspunsul Domnului Isus la întrebarea: „Care va fi semnul venirii Tale?” (Matei 24:3), răspuns dat fie indirect (sub formă de parabolă – a celor zece fecioare, a talanților) fie direct – vom trece peste descrierea judecății viitoare. Pilda celor zece fecioare are de-a face cu Israel; pilda talanţilor atrage atenția asupra credincioşiei Bisericii; iar episodul cu judecata Neamurilor pune în discuție dreptul și argumentele acestora pentru accesul în Împărăţie. Semnificaţia venirii lui Hristos este pusă astfel în relație cu cele trei grupuri majore la care poate fi reductibilă umanitatea, la urma urmelor... Iar discuția despre locul și dreptul fiecăruia în Împărăție ține în ultimă instanță cont de atitudinea personală şi de relaţia cu Împăratul: Domnul Isus Hristos. Am trecut repede în finalul episodului precedent peste Pilda celor zece fecioare, care are în vedere poporul Israel, dar din care și noi putem rămâne cu aplicații valabile. În opinia autorului acestor comentarii, aici Hristos, descris ca Mirele, Îşi aduce mireasa cu El, la încheierea perioadei Necazului celui mare. Și în ziua aceea vor exista oameni falşi aşa cum au fost şi la prima Lui venire (Isus i-a numit făţarnici ), care vor avea lămpi, dar nu și ulei – adică au forme, programe, aparențe, religie, ceremonial, dar fără Duhul Sfânt. Pentru că nu sunt cunoscute nici „ziua, nici ceasul” revenirii, atitudinea potrivită a celor care îi aparţin Lui în timpul acestei perioade viitoare este vegherea. Acesta este lucrul important pe care ei trebuie să-l facă. „Vegheați” este îndemnul care rezumă mesajul acestui pasaj al cuvântării (de la 24:36 la 25:13) – iar pregătirea conștientă, concentrată și constantă, atenția și așteptarea trează sunt cu atât mai imperative azi! „A fi gata” este și tema următoarei parabole, care din nou redă o sosire și efectele ei printre cei care ar fi trebuit s-o aștepte și s-o pregătească. Iar așteptarea nu este pasivă, meditativă, ci una de activitate responsabilă, cu rezultate care-l au în vedere pe stăpânul care vine. Timpul de așteptare nu este o întârziere care să permită delăsare și letargie, ci o perioadă care se cere valorificată, un timp al finalizărilor, al oportunității de a întrebuința eficient resursele încredințate. Pregătirea înseamnă îndeplinirea conștiincioasă a responsabilităților de ucenici, indiferente care, câte, cum vor fi fost ele... Începem să citim așadar Pilda talanţilor, care se adresează fiecărei generaţii care aşteaptă revenirea Domnului nostru pe pământ. AtunciÎmpărăţia cerurilor se va asemăna cuun om care, când era să plece într-o altă ţară, a chemat pe robii săi şi le-a încredinţat avuţia sa. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, şi altuia unul: fiecăruiadupă puterea lui; şi a plecat. (Mat. 25:14–15) Dacă ați fost atenți, ați reținut că – dacă le-a dat sume diferite – înseamnă că stăpânul își cunoștea slujitorii, și le-a încredințat resurse și deci responsabilităţi diferite în funcţie de abilităţile lor. Îndată, cel ce primise cei cinci talanţi s-a dus, i-a pus în negoţ şi a câştigat cu ei alţi cinci talanţi. Tot aşa, cel ce primise cei doi talanţi a câştigat şi el alţi doi cu ei. (Mat. 25:16–17) Bănuiesc că v-ați dat seama că „talanţii” erau diferite sume de bani. Ei nu reprezintă talente personale, cum ar fi talentul muzical. Valoarea unui talant diferea de la zonă la zonă și mai cu seamă era funcție de metalul folosit în scop monetar. În general se consideră a fi echivalentul în medie a cca 6000 de dinari (asta înseamnă deci retribuția pt vreo 20 de ani, pt că vă reamintesc: un dinar era plata unui lucrător pt o zi de muncă). Aplicaţia pentru noi este că indiferent ce și cât ne-a dat Dumnezeu nouă, trebuie să folosim acele lucruri pentru El. Privilegiile și oportunitățile specifice Împărăției cerurilor, pe care le-am primit, diferă între ele, dar ele au fost atribuite cu înțelepciune și trebuie utilizate cu credincioșie și responsabilitate, fără să ne comparăm, fără să ne plângem, fără să ne îngâmfăm. Cel ce nu primise decât un talant s-a dus de a făcut o groapă în pământ şi a ascuns acolo banii stăpânului său. (Mat. 25:18) Toţi au primit câte o anumită sumă de bani, şi sunt convins că au fost sfătuiți să-i folosească spre profit. Doar că unul dintre ei, poate nemulțumit, poate de frică, poate din comoditate – nu și-a bătut capul cu valorificarea și/sau înmulțirea sumei primite... și a îngropat talantul pe care-l primise. Putem spune că nu și-a onorat responsabilitatea, nu i-a fost credincios stăpânului său. El a înlocuit datoria slujirii cu siguranța și confortul – ce moment și prilej bun de cercetare de sine pentru fiecare din noi! După multă vreme, stăpânul robilor acelora s-a întors şi le-a cerut socoteala. (Mat. 25:19) În aceste ultime pilde se insistă asupra faptului că, da – există o întârziere, de neînțeles pentru observatorii din afară (cum e posibil ca o venire iminentă să se amâne atât de mult?) dar ea era sigur justificată de considerentele și acțiunile singurului care decide în context: stăpânul! Întârzierea nu poate fi însă o scuză pentru nimeni ca să nu fie pregătit în orice moment să dea socoteală (mai cu seamă că a avut atâta timp în plus !) Cel ce primise cei cinci talanţi a venit, a adus alţi cinci talanţi şi a zis: „Doamne, mi-ai încredinţat cinci talanţi; iată că am câştigat cu ei alţi cinci talanţi.” Stăpânul său i-a zis: „Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune pestemulte lucruri; intră în bucuriastăpânului tău!” Cel ce primise cei doi talanţi a venit şi el şi a zis: „Doamne, mi-ai încredinţat doi talanţi; iată că am câştigat cu ei alţi doi talanţi.” Stăpânul său i-a zis: „Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău!” (Mat. 25:20–23) De observat că răsplata pentru îndeplinirea cu credincioșie a responsabilităților nu a fost o pensie bună, ci responsabilități și mai mari (însoțite desigur și de beneficii pe măsură!) Deși responsabilitățile inițiale fuseseră diferite, procentajul beneficiilor realizate de robii ce-și împliniseră datoria fusese identic – deci primesc o apreciere identică! Cel ce nu primise decât un talant a venit şi el şi a zis: „Doamne, am ştiut că eşti om aspru, care seceri de unde n-ai semănat şi strângi de unde n-ai vânturat: mi-a fost teamă şi m-am dus de ţi-am ascuns talantul în pământ; iată-ţi ce este al tău!” Stăpânul său i-a răspuns: „Rob viclean şi leneş! Ai ştiut că secer de unde n-am semănat şi că strâng de unde n-am vânturat; prin urmare se cădea ca tu să-mi fi dat banii la zarafi şi, la venirea mea, eu mi-aş fi luat înapoi cu dobândă ce este al meu! Luaţi-i, dar, talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi. (Mat. 25:24–28) Robul acesta a eșuat fatal pentru că nu și-a înțeles datoria – și a încercat să se pună la adăpost, poate nu atât din cauza leneviei sau nepăsării, cât datorită unui soi de fatalism, bazat pe o percepție eronată în ce-l privește pe stăpân. Acțiunea (sau mai degrabă in-acțiunea) iresponsabilă a acestui rob reprezintă o ucenicie înfrânată, autoprotectivă... mulți dintre noi credem că e de-ajuns să mimăm forme comode de slujire, sau că important e să nu facem ceva greșit... A fi pregătit înseamnă nu doar să-ncerci să-ți păstrezi viața curată, ci și să ai o slujire activă, responsabilă și rodnică! Pentru căcelui ce are i se va da, şi va avea de prisos; dar de la cel ce n-are se va lua şi ce are! Iar pe robul acela netrebnic, aruncaţi-l înîntunericul de afară: acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.” (Mat. 25:29–30) Versetul 29 reia exact Mat. 13:12, iar ultimul verset al pasajului/pildei este fundamental pentru rostul și înțelegerea peste vremi a acestei parabole; este limpede că ea trebuie înțeleasă în termenii verdictului final – mântuire sau condamnare – în dreptul fiecărui om. Acest principiu extraordinar de important stipulează clar că noi toţi – inclusiv tu şi eu – va trebui să stăm în prezenţa lui Dumnezeu şi să dăm socoteală de modul cum am folosit ceea ce ne-a dat El. Domnul nu ne va întreba cât de mult am făcut pentru El, ci ne va arăta cât de credincioşi am fost faţă de ceea ce dorea El ca noi să facem. Pentru un copil al lui Dumnezeu există deci două lucruri importante: (1) Să descoperim ce doreşte Dumnezeu ca noi să facem; adică, să stabilim care este talantul pe care El ni l-a dat, iar apoi (2) să fim credincioşi în modul în care îl folosim. Unora dintre noi, Dumnezeu ne dă o lucrare foarte mică, și asta poate că nu ne convine... dar și dacă primim un singur talant, pentru că știm acum că Dumnezeu Se aşteaptă ca să fim credincioşi cu acel talant, să manifestăm aceeași credincioșie, același entuziasm, aceeași responsabilitate... Pentru că dacă nu suntem credincioși în lucrurile mici, cine ne va încredința adevăratele bogății?! – putem conchide retoric și hristic această ultimă pildă rostită de Mântuitorul. În acest discurs final, Domnul nostru ne avertizează că trebuie să fim gata de venirea Lui. Acest lucru este adevărat și în ultima parte a acestui capitol. Tema judecății, majoră în cap. 23-25 ale evangheliei după Matei, atinge aici apogeul. După ce ni s-a spus (și ni s-a explicat cum) să fim pregătiți pentru venirea Fiului omului, mai departe ni se explică criteriile, deloc complicate, după care vom fi judecați. Descrierea convingătoare a judecății, pe care o face în continuare Domnul, a fost adesea în mod eronat apreciată drept „pildă” – poate pentru că s-a interpretat greșit comparația cu păstorul, de la începutul pasajului. Este însă o scenă nemetaforizată a judecății, asemănătoare cu viziunile apocaliptice veterptestamentare sau din literatura evreiască mai târzie, pe care însă cred că le depășește, zic eu din aceste câteva considerente: 1. Însuși Fiul omului este în centru, ca Judecător; 2. Toate națiunile sunt judecate, nu doar neamurile; 3. Criteriul principal al judecării nu este atitudinea față de Lege sau față de Israel, ci... vom vedea imediat care! S-a presupus și s-a afirmat că acest pasaj ar susține o mântuire și o răsplătire pe baza faptelor bune, îndreptate îndeosebi spre cei aflați în nevoie, așa că mesajul de aici ar fi mai degrabă unul de etică umanistă, decât creștin. Ca atare, ar fi în contradicție cu învățătura lui Pavel despre mântuirea doar prin credință. Dar cred că ar trebui să privim mai clar și mai profund, și să ne dăm seama că nu despre bunătatea față de cei în nevoie este vorba aici, ci mai degrabă despre răspunsul și reacția oamenilor/neamurilor/națiunilor față de ucenicii (frații lui Isus) aflați în nevoie. Pasajul pare o continuare a temei din Matei 10, unde este pomenită răsplata celui ce dă un pahar cu apă unui ucenic pentru că este ucenic. „Cine vă primește pe voi, Mă primește pe Mine; și cine Mă primește pe Mine, primește pe Cel ce M-a trimis pe Mine” va concluziona Domnul Isus trimiterea ucenicilor din Matei 10. Deci criteriul judecății devine, astfel resetată perspectiva, nu filantropia, ci răspunsul și atitudinea oamenilor la mesajul Împărăției și la nevoile mesagerilor („acești foarte neînsemnați frați ai Mei” – cum îi denumește Mântuitorul). Reluând foarte pe scurt și concluziv, în lumina pe care ne-o dă Scriptura asupra vremurilor finale, putem spune că în timpul Necazului celui mare toate popoarele vor avea ocazia de a auzi şi de a primi mesajul lui Dumnezeu. Evanghelia Împărăţiei se va predica către toate popoarele, până la marginile pământului, aşa ni se spune. Doar că unii, mulți, îi vor respinge pe mesagerii lui Dumnezeu, fraţii lui Hristos şi, astfel, Îl vor respinge pe Hristos. Cândva veni Fiul omului în slava Sa cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. (Mat. 25:31) Discursul de pe Muntele Măslinilor este polarizat spre parousia , revenirea lui Isus Hristos, și înspre aşezarea Lui pe tronul acestei lumi. Aceasta este mesajul Evangheliei după Matei – de fapt, acesta este mesajul întregului Cuvânt al lui Dumnezeu. Acum vom vedea că popoarele vor fi judecate. Poate vei întreba: „Poate vrea să spună că persoanele vor fi judecate?” Da, poţi să te gândeşti la persoanele care alcătuiesc popoarele... Dar popoarele sunt responsabile înaintea lui Dumnezeu. Iar aici este cât se poate de clar faptul că pe tronul de judecată stă Fiul omului. Toate neamurile vorfi adunate înaintea Lui. Elîi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; și va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui (Mat. 25:32–33) Toate acestea sunt popoare de ne-evrei care au trăit în perioada Necazului celui Mare şi apar ca o amestecătură de oi şi capre, pe care Domnul nostru le va despărţi şi le va judeca în două grupuri distincte. De fapt, aspectul esențial al comparației cu păstorul, accentul metaforei este despărțirea, separarea a ceea ce fusese amestecat până atunci (temă importantă și accent esențial – pentru că nu poate exista compromis, teren de mijloc între cei mântuiți și cei nemântuiți!) Oile au o imagine mai favorabilă îndeobște, par mai profitabile și chiar erau evaluate superior în comerțul evreiesc al vremii aceleia. Ele sunt o imagine biblică obișnuită a poporului lui Dumnezeu ( „turma pășunii Lui” ). Iar dreapta și stânga – nu doar în cultura evreiască – simbolizează favoarea, respectiv dizgrația, reușita și nereușita, binecuvântarea și blestemul. Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţiÎmpărăţia carev-a fost pregătită de la întemeierea lumii. Căciam fost flămând, şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete, şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin, şi M-aţi primit; am fost gol, şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav, şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost întemniţă, şi aţi venit pe la Mine.” Atunci cei neprihăniţi Îi vor răspunde: „Doamne, când Te-am văzut noi flămând şi Ţi-am dat să mănânci? Sau fiindu-Ţi sete şi Ţi-am dat de ai băut? Când Te-am văzut noi străin şi Te-am primit? Sau gol şi Te-am îmbrăcat? Când Te-am văzut noi bolnav sau în temniţă şi am venit pe la Tine?” Drept răspuns, Împăratul le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte oriaţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut.” (Mat. 25:34–40) Cei 144.000 de evrei pecetluiţi în perioada Necazului celui Mare vor merge în lumea întreagă pentru a predica mesajul Evangheliei Împărăţiei. Unele popoare îl vor respinge pe Hristos. Antihrist va pune ca mesagerii lui Dumnezeu să fie măcelăriţi şi ucişi, şi oricine le va da un pahar de apă rece o va face riscându-şi propria sa viaţă. În zilele noastre, să dai cuiva un pahar de apă nu este un gest de mare valoare, dar în timpul Necazului celui Mare, va avea o valoare uriaşă. Va însemna să iei atitudine pentru Isus Hristos. El spune: „ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut” – pentru că aceşti mesageri îl reprezintă pe El. Acesta va fi modul în care ei vor da dovadă de credinţă faţă de mesajul că Împărăţia cerurilor este aproape şi că ei trebuie să se pocăiască şi să se întoarcă la Hristos pentru a fi mântuiţi. Poate că vă întrebați: „Dacă Isus este Regele, ce fel de Împărăție mai pot moșteni cei neprihăniți?” Din punerea alături a mai multor pasaje, înțelegem că ucenicii adevărați vor fi nu doar părtași ai autorității Împăratului, ci și răsplătiți cu sporirea autorității – deci nu doar că vor intra în Împărăție, ci vor fi delegați la exercitarea autorității, un fel de co-regenți sub domnia suverană a Împăratului împăraților. A ști că această poziție, și de fapt Împărăția promisă este „pregătită de la întemeierea lumii” poate fi o asigurare solidă și-o puternică încurajare pentru ucenicii persecutați de o lume ostilă. Cât despre apelativul folosit de Domnul – „frați” – este un termen folosit nu pentru oameni în general, ci pentru ucenicii Lui. Este indiscutabil ca diferențierea utilizată aici de Domnul nu exprimă punctul divin de vedere (pentru că înaintea Dumnezeirii nu se are în vedere fața/poziția omului), ci este o mustrare fățișă adresată celor ce-i disprețuiesc, devalorizează, depreciază pe semenii lor din cauză că sunt urmași ai lui Hristos. Este la fel de clar că în Biserică nu există frați însemnați și alții mai neînsemnați decât din punctul de vedere (derizoriu și reprobabil) al oamenilor; pentru că în și prin orice frate/soră din trupul Bisericii, Isus Însuși este reprezentat și slujit, iar atitudinea față de ei este echivalată cu atitudinea față de Domnul Isus. Cei considerați neînsemnați de către oameni (credincioși sau necredincioși) sunt importanți și prețuiți de Domnul, în care El Se regăsește și cu care Se identifică. Și aceasta este imaginea cea mai realistă și corectă despre Biserică: un organism de fideli ai Mântuitorului, iubiți de El, fără diferențe și stratificări, dar cu realizări și conduită pentru care sunt disprețuiți și persecutați. Apoi va zice celor de la stânga Lui: ‘Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui! Căci am fost flămând, şi nu Mi-aţi dat să mănânc; Mi-a fost sete, şi nu Mi-aţi dat să beau; am fost străin, şi nu M-aţi primit; am fost gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi în temniţă, şi n-aţi venit pe la Mine.’ Atunci, Îi vor răspunde şi ei: ‘Doamne, când Te-am văzut noi flămând sau fiindu-Ţi sete sau străin sau gol sau bolnav sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit?’ (Matei 25:41-44) Ce diferență enormă și tragică între „Veniți la Mine, binecuvântații Tatălui Meu...” (25:34) și „Duceți-vă de la Mine, blestemaților...” (25:41). Pentru cei care resping mesajul, simbolizaţi prin caprele de la stânga, nu mai există decât pierzarea veșnică – o mistuire interminabilă, rezervată celor nepăsători și ostili față de Evanghelie și credincioși: Şi El, drept răspuns, le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte orin-aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie nu Mi le-aţi făcut.” Şi aceştia vormerge în pedeapsa veşnică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică. (Mat. 25:45–46) Popoare întregi vor intra în împărăţia de o mie de ani. Între aceștia, vor exista numeroase persoane care vor respinge atât Evanghelia, cât și pe Hristos și mesagerii/ucenicii. Dar judecata neamurilor la a doua venire a lui Hristos va stabili care popoare vor intra în împărăţia de o mie de ani. Această judecată este diferită, separată și distinctă de orice altă judecată. Pe tot parcursul acestui pasaj au fost menționate doar două categorii de oameni: cei binecuvântați și cei blestemați, cei „pentru” și cei „contra”; este deci natural să existe două destinații: una în compania Dumnezeirii și-a poporului de răscumpărați și binecuvântați pe care Și l-a constituit de-a lungul timpului prin ascultare și evlavie; iar cealaltă în compania lui Satan și-a îngerilor căzuți, a fiilor neascultării care nu doar că s-au împotrivit neprihănirii și mântuirii, ci au comis tot ce-a fost mai detestabil și abject, pe fondul rebeliunii fățișe împotriva lui Dumnezeu. Dar cuvântul-cheie aici este „veșnică”: nu va exista un sfârșit nici al vieții desăvârșite, nici al chinurilor cumplite! Nu-i nevoie să-mi spuneți, știu în ce categorie și-n ce destinație vă doriți. Asigurați-vă că dorința dvs. are fundament, argumente.. și lăsați Cuvântul și Duhul să vă pregătească!…
Ne apropiem cu fiecare zi nu doar de finalul evangheliei lui Matei, pe care o parcurgem împreună, ci și de evenimentele pe care le anticipează Însuși Mântuitorul în ceea ce se constituie în ultimul său discurs major dinaintea pătimirii Sale – cuvântarea escatologică (adică: privitoare la vremea sfârșitului) de pe muntele Măslinilor... un discurs (cuprins în cap. 24 și 25) rostit în cercul restrâns al ucenicilor, cărora le deslușește nu atât când , cât ce și cum se vor întâmpla cele două evenimente capitale în istoria omenirii: judecata care va veni peste Israel, şi revenirea Fiului omului. După ce le-a revelat profeția șocantă despre pustiirea Ierusalimului, după ce i-a pus în temă cu privire la semnele care vor anticipa și însoți aceste evenimente, Mântuitorul face și precizarea binefăcătoare că Fiul omului – adică Mesia Hristos ...va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă. Este clar că aleşii despre care se vorbeşte în acest verset 31 din Matei 24 sunt evreii – pt că (spuneam și data trecută) îngerii slujitori sunt întotdeauna asociați cu Israel. Îngerii nu au legătură cu Răpirea, deci nu este vorba despre Biserică, aceasta urmând a fi luată din această lume pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh. Domnul va veni personal pentru a-Și prelua Biserica, în sunetul unei trâmbiţe, cu vocea unui arhanghel. El nu va avea nevoie de ajutor pentru a-Şi aduna Biserica. Domnul Isus a murit pentru Biserică şi tot El o va aduna. Deci, când El spune că „îngeri... vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă” putem fi siguri că El vorbeşte despre poporul Israel! Părere întărită în context și de modul cum continuă discursul - (Mat. 24:32–33) De la smochin învăţaţi pildalui: când îi frăgezeşte şi înfrunzeşte mlădiţa, ştiţi căvara este aproape. Tot aşa, şi voi, când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi. Nu văd cum ar putea să reprezinte smochinul altceva în afară de poporul Israel (de exemplu, vezi Ieremia 24; Osea 9:10). Există anumiţi smochini care cresc din abundenţă în Israel chiar şi în zilele noastre, după tot ceea ce s-a întâmplat în ţara aceea. Am fost impresionat și încântat de livezile de smochini și de viile întinse și bogate pe care le-am văzut în multe zone diferite, când am vizitat Israelul – povestește John Vernon McGee. Smochinii şi viile identifică ţara, şi cred că Domnul nostru foloseşte smochinul ca simbol al acelei ţări. Adevărat vă spun că nuva trece neamul acesta, până se vor întâmpla toate aceste lucruri. (Mat. 24:34) „Neamul acesta” – cuvântul din greacă poate însemna rasă şi se referă la poporul Israel. Dar la fel de bine s-ar putea referi – cum apare de altfel în alte traduceri – la o generaţie care va trăi în vremea în care aceste preziceri se vor împlini. O generaţie este socotită cam la 20 de ani şi, cu siguranţă, evenimentele prezise în această secţiune vor avea loc într-o perioadă mult mai scurtă de 20 de ani. Sentimentul meu este că aceste cuvinte se pot referi la oricare variantă, dar personal prefer interpretarea care se referă la păstrarea poporului evreu (afirmă John Vernon McGee). Faraon n-a reușit să-i nimicească, şi nici Haman, și nici Hitler nu au avut succes în încercările lor. Și oricât și-ar dori, niciun dictator din zilele noastre nu va reuşi să extermine acest popor – Dumnezeu Se va îngriji de asta! (În paranteză și în treacăt numai, menționez că alți comentatori sunt de părere că sensul acestei afirmații este că Parousia – a doua venire – nu se va întâmpla până nu vor avea loc evenimentele aferente vv.4-28.) Dincolo de părerile noastre sau ale altora, ceea ce contează este ce spune Domnul în continuare, în vers. 35: Cerulşi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. (Mat. 24:35) El spune: „Puteţi foarte bine să subliniaţi și trebuie să rețineți ce am spus, pentru că cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.” Cerul şi pământul vor trece; va exista un cer nou şi un pământ noi (vezi Apocalipsa 21:1), dar El nu îşi va schimba Cuvântul Lui; Cuvântul va rezista de-a lungul întregii veşnicii. Autoritatea și validitatea veșnică a cuvintelor Mântuitorului înseamnă același lucru ca autoritatea și validitatea eternă a cuvintelor și Cuvântului lui Dumnezeu – Hristos este Cuvântul întrupat! Sigur că mai mult decât ce, pe oamnei îi interesează când – e valabil azi, și-așa a fost mereu... vă reamintesc una din întrebările care generaseră acest discurs o găsim în Matei 24:3 – „Spune-ne când se vor întâmpla aceste lucruri?...” De aceea, Domnul precizează: Despreziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numaiTatăl. (Mat. 24:36) Tot ce pot și trebuie să știe oamenii este că această perioadă se apropie – altceva nimic... nu vor şti nici ziua, nici ceasul! Poate că niciodată ca-n zilele noastre n-au existat atâția care tot încearcă să identifice exact momentul întoarcerii lui Hristos, și tot avansează – și-apoi rectifică, amendează, corectează, reformulează – date și contexte... pe măsură ce variantele pică una după alta! Și le numesc perspective profetice! Păi Domnul însuși ne-a spus: profeții trimiși de El sunt cei ale căror spuse se împlinesc! Punct! Aproape că-ți vine să râzi văzându-i că după eșecuri la rând nu se dau bătuți, și vor să afle chiar și ora! Dragii mei, nimeni nu va şti nici ora, nici ziua, nici anul... Tot ce vrea Domnul să ne învețe este că sfârșitul acestei orânduiri vine, și că trebuie să veghem, să fim atenți la semnele pe care El ni le oferă, și care sunt în acord cu atâtea altele din alte părți ale Scripturii; citim mai departe: (Mat. 24:37) Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului. Revenirea lui Hristos va avea loc într-o perioadă care se va asemăna cu zilele lui Noe... în care, va amintiți ce spune Biblia că se întâmpla? În adevăr, cumera în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, și n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului. (Mat. 24:38–39) „Dar asta s-a întâmplat dintotdeauna de-a lungul veacurilor!” – vei zice... „Oamenii trăiesc, se hrănesc, se căsătoresc, se distrează...” Este ceva greşit în a mânca şi a bea? Nu, desigur... dar ni se spune că indiferent ce facem – fie că bem, fie că mâncăm, fie că facem orice altceva – trebuie să facem totul pentru slava lui Dumnezeu (vezi 1 Corinteni 10:31). Însă, poporul din vremea lui Noe nu mânca şi nu bea pentru slava lui Dumnezeu. De fapt, ei trăiau ca şi cum Dumnezeu nu ar fi existat. Să nu uităm că zilele lui Noe se caracterizau printr-o imoralitate grosolană – toate gândurile şi închipuirile inimii omului erau îndreptate mereu numai spre rău (vezi Geneza 6:5). Dacă Domnul nostru spune că venirea Lui va fi în zilele care se vor asemăna cu zilele lui Noe, e bine să fim cu luare aminte la ce se petrece în jurul nostru și în lume... și va trebui să recunoaștem că ce ne spune Biblia despre zilele lui Noe sunt o palidă umbră a grozăviilor ce se întâmplă pretutindeni azi! Am auzit o istorie despre un băieţel, invitat la cină pentru prima dată în viaţa lui. Nu era mare lucru, nu mergea departe – doar în casa vecină, dar pentru el era un eveniment deosebit. A venit vremea potrivită, s-au așezat la masă... Iar când s-a pus mâncarea în farfurie, băiatul (dintr-o familie creștină fiind) şi-a plecat automat capul pentru a mulţumi pentru mâncare. După câteva momente, şi-a dat seama că era singurul cu capul plecat, iar restul mesenilor trecuseră „la treabă”! Așa că și-a deschis ochii şi, fără niciun fel de inhibiţii, a spus: „Voi nu îi mulţumiţi lui Dumnezeu pentru mâncare?” Pentru un moment s-a lăsat o tăcere stânjenitoare, iar apoi doamna casei a spus: „Nu!” Băieţelul s-a gândit puțin și a adăugat ingenuu: „Și cățeii mei sunt la fel – când le duc mâncarea, se apucă direct de mâncat!” În zilele noastre sunt o mulţime de oameni care primesc hrana care vine din mâna lui Dumnezeu de trei ori pe zi (în timp ce milioane de oameni mor de foame), şi niciodată nu se gândesc să îi mulţumească lui Dumnezeu pt hrană! Într-una din zilele viitoare, ei vor fi chiar în pragul venirii lui Hristos şi habar nu vor avea, vor trăi ca şi cum acest lucru nu se va întâmpla niciodată... din necredință, sau din neștiință – de aceea suntem noi lângă ei! De asemenea, oamenii din vreme lui Noe se „însurau şi se măritau.” Cu siguranţă, Domnul Isus nu spune că este greşit să te căsătoreşti. Ceea ce vrea El să spună este că ei au respins atât de categoric avertismentul lui Dumnezeu prin Noe, încât şi-au văzut de nunţile lor – poate chiar nunţi „în biserică” – chiar până în ziua în care Noe a intrat în corabie. Trăiau ca şi cum Dumnezeu nu ar fi existat. Nu credeau că El îi va judeca, şi au luat în derâdere avertismentul că potopul era iminent. „Şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului Omului.” (Mat. 24:40–41) Atunci, din doi bărbaţi care vor fi la câmp, unul va fi luat, şi altul va fi lăsat. Din două femei care vor măcina la moară, una va fi luată, şi alta va fi lăsată. Parcă îi aud pe unii spunându-mi: „Ei bine, te-ai băgat singur în colţ. Ai spus că biserica şi Răpirea nu apar în Discursul de pe Muntele Măslinilor, dar iată că sunt. Doi vor fi la câmp: unul va fi luat, iar altul va fi lăsat... ” Ei bine, prietene, El încă nu vorbeşte despre Răpire. Până la urmă, despre ce vorbeşte Domnul nostru aici? „Cum era în zilele lui Noe.” Cine a fost luat în zilele lui Noe? „Şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi .” Ei au pierit în potop. Aceste cuvinte nu se referă la Răpire, când Biserica va fi luată din lume. Mai degrabă, ni se ilustrează îndepărtarea de pe pământ, prin judecată, a celor care nu vor fi parte din Împărăţia de o mie de ani. În crescendo, Domnul oferă o indicație de bun simț: (Mat. 24:42) Vegheaţi, dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru. Vegheaţi este cuvântul de bază aici, și descrie ce avem noi de făcut în perspectiva (re)venirii Domnului. Totuși, cuvântul are o semnificaţie puţin diferită de vegherea la care este chemat copilul lui Dumnezeu, acum, în aşteptarea Răpirii. Astăzi noi avem o speranţă mângâietoare. În acea zi viitoare, vegherea se va face cu frică şi îngrijorare. Noaptea, ei vor spune „Mi-aş dori să fie dimineaţă”, iar dimineaţa vor spune „Mi-aş dori să fie seară.” Astăzi noi trebuie să aşteptăm şi să tânjim după venirea Sa. În aceea zi viitoare, ei vor aştepta cu îngrijorare revenirea Sa. Poate ziceţi că despic firul în patru – dar nu asta fac. Am căutat cuvântul din greacă pentru veghere şi am descoperit că are aproximativ 8 conotaţii diferite. Deşi în limba noastră avem acest singur cuvânt, ştim că are mai multe semnificaţii. Voi ilustra lucrul acesta cu ajutorul unui om care vânează căprioare. În fiecare an, omul acesta merge în pădure în acelaşi loc. Îşi instalează tabăra şi, dimineaţa devreme urcă pe creasta dealului, se aşează lângă trunchiul unui copac bătrân şi aşteaptă. După o vreme aude un zgomot în tufişuri şi crede că ar putea să fie o căprioară. Îşi ridică puşca şi aşteaptă. Aşteaptă o căprioară. După două săptămâni te întâlneşti cu acelaşi bărbat pe strada principală din oraş şi vezi că se uită cu atenţie în josul străzii. Ştii că aşteaptă pe cineva. Te duci la el şi îi spui: „Pe cine aştepţi?” Iar el îţi răspunde „O aştept pe soţia mea; a întârziat 45 de minute.” Aşteptarea lui este puţin diferită. Mai înainte, pe deal, avea puşca de vânătoare cu el, iar acum parcă şi-ar fi dorit din nou să o aibă cu el, dar este împotriva legii să o împuşte! Dar aşteaptă, şi aşteaptă într-un sens diferit. După încă o lună, mergi la spital şi treci printr-o cameră în care îl vezi pe bărbatul acesta şi pe soţia sa stând lângă patul unui copilaş. Copilul are febră mare, iar doctorul le-a spus că la miezul nopţii criza va fi la apogeu. Ei aşteaptă. Prietene, aceasta este un alt fel de aşteptare decât aşteptarea unei căprioare sau a soţiei la colţul străzii. Aceasta este aşteptare cu îngrijorare. Şi cred că acelaşi sentiment va însoţi aşteptarea celei de-a doua veniri a Domnului nostru pentru unii oameni. Să ştiţică, dacă ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte va veni hoţul, ar veghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa. De aceea, şi voi fiţi gata; căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi. Care este decirobul credincios şi înţelept pe care l-a pus stăpânul său peste ceata slugilor sale, ca să le dea hrana la vremea hotărâtă? (Mat. 24:43–45) Ceea ce face Domnul nostru în restul Discursului de pe Muntele Măslinilor este să prezinte și să clarifice, prin intermediul ilustrațiilor, atitudinea potrivită a oamenilor faţă de venirea Sa, şi ce se va întâmpla atunci când El va veni. Fericede robul acela pe care stăpânul său, la venirea lui, îl va găsi făcând aşa! Adevărat vă spun căîl va pune peste toate averile sale. Dar dacă este un rob rău, care zice în inima lui: „Stăpânul meu zăboveşte să vină!” Dacă va începe să bată pe tovarăşii lui de slujbă şi să mănânce şi să bea cu beţivii, stăpânul robului aceluia va veni în ziua în care el nu se aşteaptă şi în ceasul pe care nu-l ştie, Îl va tăia în două, şi soarta lui va fi soarta făţarnicilor; acolova fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. (Mat. 24:46–51) Această pildă reflectă atitudinea unora, în acea perioadă din perspectiva zilei revenirii Domnului. Ei vor spune: „Ei bine, Domnul întârzie să vină – aşa că îmi voi vedea de viaţa mea fără griji.” Dar când Hristos Se va întoarce, pe neașteptate, sau fără veste – vai, cum îi va judeca pe oamenii aceştia! Acesta este un principiu măreţ şi aplicabil pentru orice vreme. Tu şi cu mine ar trebui să ne trăim vieţile în lumina faptului că stăm în prezenţa lui Hristos. Observaţi că nu am spus în lumina revenirii lui Hristos, ci în lumina prezenţei lui Hristos. Indiferent dacă Hristos va veni peste o sută de ani sau peste o mie de ani, tu şi cu mine suntem, și vom sta, în prezenţa Lui. Indiferent dacă eşti mântuit sau pierdut, vei sta în prezenţa Lui. Dacă eşti mântuit, va trebui să dai socoteală de viaţa ta pentru a vedea dacă vei primi o răsplată. Dacă eşti pierdut, vei sta acolo pentru a fi judecat. Prin urmare, orice persoană ar trebui să îşi trăiască viaţa în lumina faptului că va sta în prezenţa Domnului. Acesta este accentul deosebit din Discursul de pe Muntele Măslinilor... care are deci aplicaţii și pentru noi, deşi interpretarea este specifică pentru oamenii care vor trăi în vremea revenirii lui Hristos ca Rege. Trecerea în cap. 25 se face natural, pentru că rămânem în același registru escatologic. Acest capitol dezvoltă răspunsul dat de Domnul Isus la întrebarea: „Care va fi semnul venirii Tale?” (Matei 24:3). Ni se vor pune înainte pilda celor zece fecioare, care testează autenticitatea credinţei lui Israel; pilda talanţilor, care testează credincioşia slujitorilor Lui, Biserica; şi judecata popoarelor de ne-evrei, care testează dreptul lor de intrare în Împărăţie. Acest capitol ilustrează semnificaţia venirii lui Hristos pusă în relație cu grupurile de oameni în care se va împărți omenirea. O analiză atentă a fiecărui grup arată că discuția poate fi redusă la aspecte ce țin de atitudinea personală şi de relaţia cu Domnul Isus Hristos. Pilda celor zece fecioare reprezintă fundamentul pentru cei care cred în așa-numita „răpire parţială”, conform căreia doar unii vor fi luaţi din această lume. Eu cred că această teorie este o mostră de snobism (sau de narcisism) spiritual. N-am întâlnit nici măcar unul dintre adepții acestei teorii care să nu creadă despre sine că face parte dintre fecioarele înţelepte. De fapt, în toată viaţa mea, nu am întâlnit pe nimeni care să creadă despre sine că intră în categoria celor cinci fecioare nechibzuite! Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru convingerea că atunci când va avea loc Răpirea, toţi credincioşii adevărați vor fi luaţi. Şi asta nu se va face pe baza meritelor. Toţi vom fi luaţi din pricina harului lui Dumnezeu. El ne mântuieşte prin har; ne ţine prin har; ne va lua din această lume prin har; iar după ce vom fi fost cu El și-ai Lui primele 10-15 milioane de ani, ne vom da seama că nu s-a consumat nici măcar o picătură din harul lui Dumnezeu! Cel mai important este însă, dragi prieteni, că pilda celor zece fecioare – peste care vom trece imediat, în finalul întâlnirii de azi – nu se referă la Biserică, ci la poporul Israel. Dar să-I permitem Domnului să răspundă la întrebările acelor oameni care erau apostolii Lui. Ei i-au pus întrebările (dacă le-ați uitat, citiți vers. 3 din cap. 24). Dacă încercăm să ajungem la concluzia că El ne vorbeşte nouă despre cu totul altceva, este ca şi cum L-am contrazie, sau întrerupe... Să înțelegem că şi dacă Isus se adresează altor oameni, putem să luăm aplicaţii din aceste pilde minunate pentru vieţile noastre. Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare care şi-au luat candelele şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. (Mat. 25:1) Pentru a înţelege mai bine obiceiurile din Israel, din perioada Noului Testament, trebuie să apelăm la Peshita , o versiune siriană a Bibliei. Deşi acest text nu este recomandabil pt uz curent, el aruncă lumină asupra unor obiceiuri din vremea aceea. Traducerea Peshita a versetului citit ne indică faptul că cele zece fecioare au ieşit pentru a-i întâmpina pe mire şi pe mireasă, ceea ce înseamnă că mirele vine de la ceremonia de nuntă, la banchetul de nuntă. În înţelegerea mea – afirmă John Vernon McGee – deşi nunta lui Hristos cu Biserica are loc în cer, banchetul de nuntă are loc pe acest pământ. Un pasaj din Evanghelia după Luca susţine această interpretare. Atunci când Domnul nostru rosteşte pilde şi avertismente, El spune: „Mijlocul să vă fie încins şi făcliile aprinse. Şi să fiţi ca nişte oameni care aşteaptă pe stăpânul lor să se întoarcă de la nuntă, ca să-i deschidă îndată, când va veni şi va bate la uşă” (Luca 12:35-36). Vedeţi voi, nunta a avut loc, iar mireasa este cu El. În mod evident, dacă Isus vine de la nuntă, mireasa este cu El; niciun bărbat nu a plecat vreodată singur în luna de miere – dacă a plecat singur, aceea nu a fost lună de miere! Aşadar aici, în pilda celor zece fecioare, Hristos (descris ca Mirele) Îşi aduce mireasa cu El, iar credincioşii de pe pământ aşteaptă venirea Lui. În timpul Necazului celui Mare de aici de pe pământ, Hristos a fost departe în cer, împreună cu mireasa Lui, Biserica. Apoi, la încheierea celor şapte ani ai Necazului, El Se întoarce pe pământ împreună cu Biserica. Acum, iată care este atitudinea faţă de venirea Lui din partea celor de pe pământ: Cincidin ele erau nechibzuite, şi cinci înţelepte. Cele nechibzuite, când şi-au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn; dar cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat cu ele şi untdelemn în vase. (Mat. 25:2–4) Untdelemnul simbolizează Duhul lui Dumnezeu. În ziua aceea cred că vor exista oameni falşi aşa cum au fost şi la prima Lui venire. Isus i-a numit făţarnici. Ei vor avea lămpi, dar nu şi untdelemn. Fiindcă mirele zăbovea, auaţipit toate şi au adormit. La miezul nopţii, s-aauzit o strigare: „Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!” Atunci toate fecioarele acelea s-au sculat şi şi-aupregătit candelele. (Mat. 25:5–7) Observaţi că atât fecioarele înţelepte, cât şi cele nechibzuite au adormit. Diferenţa dintre ele este că unele aveau Duhul Sfânt (reprezentat prin untdelemn), iar celelalte nu – pentru că nu sunt credincioşi autentici. CITESC MATEI 25:8-12 Domnul nostru încheie această pildă cu un avertisment (Mat.25:13 similar cu 24:42) Vegheaţi, dar, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului. Observaţi că spune „nu ştiţi ziua, nici ceasul” şi nu secolul sau anul, aşa cum stau lucrurile din perspectiva noastră. Atitudinea celor care îi aparţin Lui în timpul acestei perioade viitoare este vegherea. Acesta este lucrul important pe care ei trebuie să-l facă, pt că venirea Domnului este iminentă! Dacă nu va veni între timp, ne vom reîntâlni data viitoare.…
Dragi ascultători, e un privilegiu pe care Cerul ni-l acordă – să ne putem reîntâlni ca să continuăm survolarea Cuvântului scris al lui Dumnezeu, de folos între altele să învețe și să dea înțelepciune în neprihănire, pentru ca oricine dorește să devină un om al lui Dumnezeu destoinic pentru orice bine. Ne găsim în toiul uneia dintre cele mai importante dintre cuvântările Mântuitorului înregistrate în Evanghelii: ne referim la discursul escatologic de pe muntele Măslinilor, cuprins în cap. 24 și 25 din Evanghelia lui Matei. În prima parte a capitolului 24, după ce Mântuitorul îi șochează pe ucenici anunțându-i că Templul și Ierusalimul vor fi rase de pe fața pământului, ei Îl asaltează cu întrebări (care-i frământă și azi pe mulți) referitoare la semnele sfârşitului veacurilor şi-ale revenirii Lui. După ce le atrage atenția la ce NU înseamnă sfârșitul, după ce anunță că urmașii Lui vor avea de suferit de pe urma persecuției, ereziilor și apatiei, Domnul Isus punctează în (Mat. 24:14) un prim indiciu clar Evangheliaaceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul. Ioan Botezătorul și Domnul Isus Însuși predicaseră inițial același mesaj fundamental: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape” (Matei 3:2). Ucenicii fuseseră trimiși cu acelaşi mesaj (vezi Matei 10). Din Matei 11:28 mesajul Domnului devine: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă.” Iar în Matei 20:28, El afirmă că a venit pentru a-Şi da viaţa ca răscumpărare pentru mulţi. Evanghelia Împărăţiei va fi din nou propovăduită în perioada încercărilor de la sfârșitul veacurilor, dar în zilele noastre noi trebuie să predicăm Evanghelia harului lui Dumnezeu. Înseamnă că Evanghelia Împărăţiei este o altă Evanghelie? Nicidecum! Este aceeaşi Evanghelie, dar cu un accent diferit. Noi nu avem acum dreptul să afirmăm că Împărăţia cerurilor este aproape, pentru că nu ştim lucrul acesta. Dar când Necazul cel Mare va începe, oamenii vor şti că se apropie sfârşitul, deşi nu vor cunoaşte exact când. Prin urmare, va redeveni atunci imperativ mesajul: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” Aş vrea să răspund acum – afirmă John Vernon McGee – celor ce afirmă că susţinătorii perspectivei dispensaţionaliste acceptă existența mai multor căi către mântuire. În mod clar și indiscutabil, Dumnezeu a avut dintotdeauna un singur fundament pentru mântuirea oamenilor, iar acest fundament este crucea lui Hristos. Fiecare jertfă de dinainte de Hristos anticipa crucea lui Hristos şi fiecare comemorare de atunci încoace priveşte înapoi spre crucea lui Hristos. Pentru a ilustra acest lucru vă invit să ne întoarcem în Geneza 4 şi să ne uităm la jertfa pe care Abel i-a adus-o lui Dumnezeu. El a adus un miel. Dac-ai fi fost acolo, l-ai fi putut întreba pe Abel „De ce aduci ca jertfă acest miel? Crezi că asta îți va șterge păcatele?” El ar fi spus: „Sigur că nu! Îl jertfesc pentru că Dumnezeu mi-a spus s-o fac. O fac prin credinţă.” Ai fi putut să adaugi: „Păi, dacă nu-ţi ia păcatele, de ce ţi-ar cere să-l jertfeşti?” Iar răspunsul lui Abel ar putea suna aşa: „Acest miel arată către Cel care va veni mai târziu, din sămânţa mamei mele. El ne va lua păcatele. Eu jertfesc acest miel prin credinţă, recunoscând că sunt un păcătos şi că am nevoie de un înlocuitor.” Vedeţi voi, Abel privea, arăta către Cel care avea să vină. Ioan Botezătorul nu a spus doar: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape” (Matei 3:2), ci şi: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). Ioan L-a identificat. Înainte de venirea lui Hristos, toţi cei care au venit la Dumnezeu în termenii Lui au fost mântuiţi pe datorie şi au fost iertaţi în baza morţii lui Hristos. În Vechiul Testament, Dumnezeu nu a văzut pe nimeni mântuit prin Lege. În centrul sistemului mozaic se afla sistemul sacrificial. Evreii jertfeau un miel pentru că Legea le revela că sunt călcători de lege, că nu Îl ascultau pe Dumnezeu şi că trebuia ca un înlocuitor să plătească pedeapsa pentru păcatele lor. Legea a fost dată „pentru ca orice gură să fie astupată şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu” (Romani 3:19). Prietene, tu şi cu mine suntem călcători de lege, suntem păcătoşi care au nevoie de un Mântuitor. Ceea ce trebuie să faci este să-L primeşti pe Hristos ca Mântuitor al tău, înainte ca El să vină ca Suveran al universului, când va fi Judecătorul tău. Acum, să ne întoarcem la versetul pe care îl analizăm: „Evanghelia Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul.” Asta nu înseamnă că atât timp cât Biserica se află aici în lume, sfârşitul nu poate veni, pentru că Evanghelia harului lui Dumnezeu nu a fost predicată pe tot globul. Ştiu că există oameni care folosesc acest verset pentru a-şi promova programele de învățătură biblică. E lăudabil să doreşti să duci Evanghelia până la marginile pământului, dar nu acesta este versetul pe care să-ţi bazezi iniţiativa. Vedeți de ce este nevoie, și cât este de important, să interpretăm Scriptura în contextul ei? Apropo de context: se nu uităm că Domnul nostru tocmai răspundea la întrebarea: „Care este semnul sfârşitului veacurilor?” (vers. 3). El vorbeşte despre vremea sfârşitului, mai precis despre Necazul cel mare cu durerile şi încercările lui. Domnul Isus prezintă în vers. 15 semnul care va identifica această grozavă perioadă viitoare: De aceea, când veţi vedea „urâciunea pustiirii”, despre care a vorbit prorocul Daniel, „aşezată în Locul Sfânt” – cine citeşte să înţeleagă!… Ce este această „urâciune a pustiirii”? Cartea profetului Daniel sugerează vreo două personaje susceptibile să fie asociate acestei expresii. Unul a fost Antiohus Epifanes, sirianul care a distrus Ierusalimul. În Daniel 11:31 citim: „Nişte oşti trimise de el vor veni şi vor spurca Sfântul Locaş, cetăţuia, vor face să înceteze jertfa necurmată şi vor aşeza urâciunea pustiitorului.” Istoria stă mărturie că Antiohus Epifanes a venit împotriva Ierusalimului în anul 170 î.Hr. şi peste 100.000 de evrei au fost ucişi atunci. El a oprit jertfa zilnică din Templu, și l-a spurcat jertfind sânge şi fiertură de porc pe altar şi plasând chipul lui Jupiter în Templu, aşa încât oamenii să i se închine în locul sfânt. Însă, mai degrabă, Domnul nostru se referă la cealaltă „urâciune a pustiirii” la care face aluzie Daniel (vezi Daniel 12:11): o imagine a lui Antihrist care va fi pusă în Templu, este părerea mea. În timpul Necazului celui mare, Templul va fi reconstruit şi poporul Israel se va fi înapoiat în Palestina. Evident, Domnul nostru vorbeşte despre Templu, mai degrabă decât despre Biserică, pentru că biserica nu are un loc sfânt. Eu nu caut „urâciunea pustiirii” – n-aş recunoaşte-o nici dacă aş vedea-o pe stradă – dar oamenii din zilele de pe urmă o vor căuta pentru că ea va fi semnul care va dovedi că sunt în Perioada Necazului celui Mare. În loc să îl căutăm pe Antihrist şi urâciunile lui, ni se spune să aşteptăm „fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos” (Tit 2:13). Domnul nostru spune „Cine citeşte să înţeleagă!” Ceea ce înseamnă că oamenii care vor trăi în vremea aceea vor înţelege. Pentru că tu şi cu mine nu vom fi acolo, El nu ne-a dat prea multe detalii. Acum ni se prezintă un alt cuvânt temporal. Când va apărea „urâciunea pustiirii”, Atunci, cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munţi… (Mat. 24:16) Nu cred că ar putea crede cineva că toți, fiecare – tu și eu – va trebuie să fugim la munţii din Iudeea... Ce va face un credincios care locuiește în nordul Canadei, sau în sudul Noii Zeelande?! Oamenii ăși caută sau ăși construiesc adăposturi antinucleare, buncăre aprovizionate cu resurse pentru o lungă perioadă... dar asta nu va rezolva problema, și nu așa sau atunci se va împlini profeţia aceasta. De fapt, nu are nimic de-a face cu ea. Mai degrabă, are de-a face cu oamenii care sunt în Iudeea. Domnul nostru face o profeţie pentru oamenii aceia, nu pentru noi. (Mat. 24:17) Cine va fi pe acoperişul casei să nu se coboare să-şi ia lucrurile din casă. Probabil că ați mai auzit asta: acoperişul caselor din Palestina era/este plat, corespunde mai degrabă cu prispele caselor noastre. Din nou, vreau să accentuez faptul că Domnul nostru se adresează oamenilor din Palestina, nu mie şi ţie. Acest avertisment nu ni se aplică nouă; noi nu ne petrecem timpul pe acoperiş! Și oricum, ideea e că la momentul respectiv n-ar trebui să ținem cont de mărunțișurile trecătoare, ci doar de viață... ...Şi cine va fi la câmp să nu se întoarcă să-şi ia haina. (Mat. 24:18) Aceste cuvinte se referă la cei implicaţi în agricultură. Dacă un lucrător îşi lasă haina la capătul rândului dimineaţa, când este răcoare şi află că a apărut „urâciunea pustiirii”, el nu trebuie să se întoarcă să-şi recupereze haina, ci trebuie s-o ia la fugă. „Oare nu este viața mai mult decât hrana, și trupul mai mult decât îmbrăcămintea?” spusese Domnul și în Predica de pe munte (Mat. 6:25). Înapoi în Matei 24, unde Domnul continuă să-i deplângă pe cei ce vor trăi zilele sfârșitului (și poate nici nu vor fi conștienți de asta!): Vaide femeile care vor fi însărcinate şi de cele ce vor da ţâţă în zilele acelea! (Mat. 24:19) Cuvintele Mântuitorului denotă o preocupare serioasă şi-o grijă deosebită pentru mame şi copilaşi. Chiar dacă s-ar zice că va fi atunci o vreme când mai bine n-ai avea copii, se crede că va exista totuși o mare explozie demografică la începutul Necazului celui Mare. Oricum, pământul este deja suprapopulat în zilele noastre, şi aceasta poate fi o dovadă că ne apropiem de sfârşitul veacurilor. (Mat. 24:20) Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat. Din nou, fiind pomeniți oameni care ţin ziua de Sabat, adică echivalentul sâmbetei la noi, putem socoti asta o altă dovadă că Hristos se adresează direct poporului evreu. Eu merg la biserică duminica, ziua întâi a săptămânii, pentru că Domnul meu a înviat din morţi în acea zi! Pentru căatunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. (Mat. 24:21) În Apocalipsa 7:14, traducerea literală este „necazul cel mare” punând articolele corespunzătoare atât la finalul substantivului, cât şi înainte de adjectiv, pentru subliniere. Cu alte cuvinte, acest necaz este unic; niciodată nu a mai existat ceva asemănător în istoria lumii şi niciodată nu va mai exista ceva de felul acesta. Şi observaţi că Domnul nostru este Cel care denumeşte sfârşitul veacurilor ca Necazul cel mare. (Dacă vreţi să contestaţi acest lucru, faceţi-o înaintea Lui, nu a mea.) El vorbește despre „un necaz așa de mare...” „Cum n-a mai fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi.” De vreme ce aşa stau lucrurile, și atât cât îmi dau eu seama că sunt de atenți și informați oamenii din zilele noastre – bine, nu în ce privește lucrurile cu adevărat importante, și nu ca să valorifice ce știu și contează, ci doar de dragul cunoașterii în sine... – credeţi-mă: oamenii vor şti când va începe! Îi aud pe oamenii din zilele noastre vorbind despre faptul că Biserica va trece prin Necazul cel Mare, şi se pare că nu îşi dau seama cât de grav va fi. De fapt, unii oameni spun că în acest moment ne aflăm în timpul Necazului celui Mare! Da, lucrurile stau rău în zilele noastre, sunt de acord cu asta, dar această perioadă nu este unică, ci este comparabilă cu multe alte perioade din istorie. Dar când va veni Necazul cel Mare, nu va exista nimic cu care să se compare, nici măcar filmele horror nu reușesc să anticipeze grozăvia acelor momente... Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate. (Mat. 24:22) În cartea Apocalipsa citim că în timpul Necazului, o treime din populaţia pământului va fi nimicită. Într-un alt moment, un alt sfert din populaţie va fi nimicită. Lucrul acesta este absolut unic! Folosind metaforele din Apocalipsa 6, calul roşu al războiului, calul negru al foametei şi calul gălbui al morţii vor face prăpăd în acea perioadă, iar populaţia pământului va fi decimată. A existat o vreme când acest lucru părea o exagerare. Chiar şi unii dintre comentatorii buni îl considerau o hiperbolă. Însă, acum că mai multe popoare ale lumii au bomba atomică, care ar putea distruge de mai multe ori populaţia lumii, acest lucru nu mai pare deloc o exagerare. Totuşi, în acest verset există o mângâiere: „din pricina celor aleşi, zilele acestea vor fi scurtate.” Dumnezeu nu va lăsa omenirea să se sinucidă. Acesta este motivul pentru care perioada Necazului celui mare va fi totuși scurtată. Ca și cum ar dori să nu-i mai înspăimânte, Domnul Isus îi asigură pe ucenici în ce privește revenirea Sa... și ajungem acum la ceea ce va reprezenta semnul apariției Sale: Atuncidacă vă va spune cineva: „Iată, Hristosul este aici sau acolo”, să nu-l credeţi. Căci sevor scula Hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacăva fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi. Iată că v-am spus mai dinainte. (Mat. 24:23–25) Să nu pierdem din vedere ce spune Domnul aici. Atât pretențiile multora care se erijează în reeditarea lui Isus Hristos, cât și naivitatea multora care vor da crezare indicațiilor sau pseudo-știrilor de ieftin senzaționalism, care vor semnala prezența și minunile multor isuși de ocazie, ca să nu mai vorbim de abilitatea unora de a pretinde sau convinge că prin ei se înfăptuiesc minuni și în zilele noastre – toate astea și altele asemenea ar trebui luate în considerare cu suspiciune și tratate cu maximă precauție, pentru că în accepțiune biblică următorul mare făuritor de minuni nu va fi Hristos, ci Antihristul, și profeţii lui mincinoşi! Prin ce vor face, aceștia vor căuta „să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi.” Cine sunt cei aleşi? În Scriptură sunt două grupuri de oameni aleşi: cei aleşi din poporul lui Israel, şi cei aleşi din Biserică. Trebuie să ne folosim de bunul simţ pentru a stabili la ce grup se face referire aici. Despre cine a vorbit Domnul nostru până în acest punct? Despre Israel. Ei bine, atunci, în acest verset Israelul este cel ales. Isus nu vorbeşte despre Biserică. Poţi să îi păcăleşti uneori pe unii oameni, dar nu îi poţi păcăli pe copiii lui Dumnezeu întotdeauna. Pur şi simplu nu se poate! Îmi parvin adesea reacții (scrisori, mesaje, telefoane) care-mi demonstrează asta. Recent, am aflat despre o doamnă care a avut înțelepciunea și puterea să se desprindă dintr-o sectă. Ea a ascultat la radio programele noastre de predicare a Bibliei luni de zile înainte de a putea să-şi dea seama de greşelile din învăţătura primită în gruparea în care era... Nu este posibil să îi păcăleşti întotdeauna și la nesfârșit pe copiii lui Dumnezeu. În cele din urmă, ei vor cunoaște adevărul, iar adevărul lui Isus eliberează! Deci dacă vă vor zice: „Iată-L în pustiu”, să nu vă duceţi acolo! „Iată-L în odăiţe ascunse”, să nu credeţi. Căci, cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului omului. (Mat. 24:26–27) Atunci când Isus va veni, nu va mai exista un Ioan Botezătorul care să îl anunţe. Dar când va veni, întreaga lume va şti! – și această revenire va fi la fel de publică precum un fulger... „Orice ochi Îl va vedea” – ne înștiințează Apocalipsa. Cei care locuiesc în zonele expuse tornadelor și fenomenelor meteorologice extreme, știu – mai cu seamă în zilele noastre – că marile furtuni, uragane, ciclonuri sunt chestiuni publice. Când se apropie, toţi ştiu despre asta, iar cai care nu consimt să se pună la adăpost au parte de experienţe terifiante, în care-și pot pierde nu doar posesiunile, ci și viața! A doua venire a Domnului nostru pe pământ va fi la fel... Nu va fi însă nevoie, și nici posibil, ca cineva să o anunţe. În primul rând este inevitabilă – n-ai unde să te adăpostești de ea! Apoi, când Domnul va veni a doua oară pentru a-Şi instaura Împărăţia pe pământ, toţi vor şti că El vine. (Amintiţi-vă că a doua Sa venire pe pământ nu se referă la Răpire... care și aceasta va lăsa în urmă niște indicii, nu mai puțin teribile!) Oriundeva fi stârvul, acolo se vor aduna vulturii. (Mat. 24:28) Mi se pare că acesta este unul dintre versetele cele mai greu de înţeles din întregul Discurs de pe Muntele Măslinilor. După ce a vorbit despre venirea Lui în slavă asemenea fulgerului din ceruri, să vorbeşti despre păsări necrofage pare destul de ciudat. Au fost mai multe încercări de a interpreta acest proverb. Dar cred că se referă la judecata lui Hristos, pentru că Apocalipsa 19 ne spune despre o invitaţie adresată păsărilor să se adune pentru un mare ospăţ: „ Apoi am văzut un înger care stătea în picioare în soare. El a strigat cu glas tare şi a zis tuturor păsărilor care zburau prin mijlocul cerului: „Veniţi, adunaţi-vă la ospăţul cel mare al lui Dumnezeu, ca să mâncaţi carnea împăraţilor, carnea căpitanilor, carnea celor viteji, carnea cailor şi a călăreţilor şi carnea a tot felul de oameni, slobozi şi robi, mici şi mari!” Şi am văzut fiara şi pe împăraţii pământului şi oştile lor adunate ca să facă război cu Cel ce şedea călare pe cal şi cu oastea Lui” (Apocalipsa 19:17-19). Se pare că păsările necrofage sunt agenţi ai judecăţii divine. Când Domnul va veni din nou, El va veni pentru judecată. Și-n orice caz, când va veni se va ști, va fi inconfundabil – pt că atenția tuturor va fi îndreptată într-acolo! Pasajul cuprins între versetele 15-28 s-a referit la criza care urma să afecteze Iudeea, fără însă a descrie punctul culminant al acestei vremi a sfârșitului: distrugerea Templului. Or, înspre asta ținteau întrebările care se adresaseră Domnului chiar la începutul cap. 24. Dar Domnul nu face precizările pe care ei le așteptau, ci le oferă un colaj de expresii apocaliptice preluate parcă din vocabularul vetero-testamentar, care poate că pt omul modern pot suna ca o descriere a parousiei (care nu poate fi totuși datată, NB!) Îndatădupă acele zile de necaz „soarele seva întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate”. Observaţi că în (Mat. 24:29) sunt menționate și evenimente care se vor petrece „îndată după acele zile de necaz.” Înţeleg de aici că toate aceste lucruri vor avea loc la a doua venire a lui Hristos pe pământ. Urmează imediat exprimări care amintesc de Isaia, de Ezechiel, Ioel sau Amos... Atuncise va arăta în cer semnul Fiului omului, toateseminţiile pământului se vor boci şivor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă. (Mat. 24:30) Ce este semnul acesta al Fiului omului? Mă gândesc la un lucru, și sper să nu mă acuzați că speculez. Vă amintiţi că în Vechiul Testament, poporul Israel primise shekinah , slava prezenţei lui Dumnezeu, de care niciun alt popor sau naţiune nu avusese parte, nici măcar Biserica! Shekinah se odihnea peste Cortul Întâlnirii, iar mai târziu, peste Templul din Ierusalim. Dar, din pricina păcatului lui Israel, această slavă a părăsit poporul. Când Hristos a venit pentru prima dată, El a renunţat nu la dumnezeirea Sa, ci la prerogativele dumnezeirii Sale, la slava Sa – deşi Ioan spune: „am privit slava Lui” (Ioan 1:14), pentru că au fost momente când aceasta era vizibilă. Însă, la a doua Sa venire, cred că slava shekinah va pluti peste pământ înainte ca El să apară, şi acesta va fi „semnul Fiului Omului în ceruri.” Iar expresia „Vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu mare slavă” se referă cred la întoarcerea Sa pe pământ pentru a-Şi instaura Împărăţia. (Mat. 24:31) Elva trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă. Cei aleşi despre care se vorbeşte în aceste verset sunt din nou cei din poporul Israel – îngerii slujitori au apărut întotdeauna în legătură cu Israel. Prorocii Vechiului Testament au prezis minunea care avea să îi întoarcă pe evrei în ţara lor. (Nu este vorba despre Biserică, aceasta urmând a fi luată din această lume pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh. Îngerii nu au legătură cu Răpirea. Domnul va veni personal pentru a primi Biserica cu sunetul unei trâmbiţe, iar vocea Lui va fi ca a unui arhanghel.) El nu va avea nevoie de ajutor pentru a-Şi aduna Biserica. Domnul Isus a murit pentru Biserică şi tot El o va aduna. Mângâiați-vă unii pe alții cu aceste cuvinte... și nu doar până data viitoare! Pentru că acum ne despărțim... dar – pe curând!…
Dragi prieteni, apreciem loialitatea dvs. față de acest program, și perseverența dvs. de a citi și înțelege Scriptura – conștienți că doar Cuvântul lui Dumnezeu ne poate rândui, orienta și susține viața. Dar vrem să credem că ați înțeles deja că esențială este credincioşia faţă de Dumnezeu, care – aşa cum am văzut în episoadele trecute – se bazează pe schimbarea inimii, gândirii, valorilor... stăpânului, în cele din urmă! Ea nu este o problemă de practici religioase, cum, din păcate, consideră mulţi. Amintiți-vă că Domnul Isus a amendat, prin cuvinte usturătoare, atitudinea fariseilor şi cărturarilor evrei care înlocuiseră dragostea şi respectul faţă de Dumnezeu cu meticulozitatea unor practici fără viaţă. Cuvintele şi atenţionările Lui constituie o bună lecţie pentru noi, atât urgentă cât și importantă, având în vedere consecinţele deosebit de grave ale acestor erori și confuzii. Capitolele 24 şi 25 din Matei (cunoscute sub denumirea de „Discursul de pe Muntele Măslinilor”) constituie ultimul dintre cele trei discursuri majore din această Evanghelie. Ele sunt considerate discursuri majore datorită lungimii, conţinutului şi intenţiei lor. N-ați uitat că Domnul nostru tocmai Își încheiase tirada la adresa conducătorilor religioşi ai poporului. Apoi, plângând pentru cetate, dă semnalul retragerii sprijinului pentru ea, anunțându-i declinul și distrugerea, când afirmă îndurerat că le va rămâne casa pustie (Templul). La ieşireadin Templu, pe când mergea Isus, ucenicii Lui s-au apropiat de El ca să-I arate clădirile Templului. (Mat. 24:1) Domnul Isus le spusese că așezarea Împărăţiei Sale urma să sufere amânare, şi că Templul urma să fie părăsit. (Templul era alcătuit din mai multe clădiri. Acesta era Templul construit de Irod, iar lucrările de construcţie încă nu se finalizaseră. Oricum, edificiul era construit din marmură albă şi avea un aspect impresionant și atrăgător.) Ucenicii sunt tulburaţi de afirmaţia lui Isus că Templul avea să fie abandonat. Aşadar, ucenicii vin la El dorind să îi arate clădirile. Dar Isus le-a zis: „Vedeţi voi toate aceste lucruri? Adevărat vă spun că nuva rămâne aici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată.” (Mat. 24:2) „Vedeţi voi toate aceste lucruri?” Ucenicii credeau că le văd şi-L îndemnau și pe Domnul să le admire. Aşa că El le spune: „Le vedeţi cu adevărat?” În societatea noastră contemporană aceasta este o întrebare pe care ar fi bine să o luăm în considerare. Vedem noi, cu adevărat, lumea din jurul nostru? Pentru că nu întotdeauna lucrurile sunt așa cum arată! Mă gândesc: atunci când mergem undeva pentru prima oară și ne place ce vedem... sau atunci când revenim în locuri dragi sufletului nostru, care înseamnă ceva pentru noi... când ne putem bucura de natură, de creație, de libertate, de frumusețe... da: chiar și de lucrările omului, care conferă comoditate și confort și perspective bune și frumoase... ne bucurăm, nu? Ne simțim privilegiați, nu ne mai săturăm privind, admirând sau beneficiind din plin de resurse, de condiții, de cadrul natural sau creat... Cred că fiecare am avut – poate chiar recent! – asemenea momente de încântare, pentru care se cuvine să-I mulțumim lui Dumnezeu! Bine-ar fi însă ca odată domolită bucuria, să nu uităm să revenim cu picioarele în realitatea cea mai pură – și să ne dăm seama că, de fapt, nu vedem aceste locuri sau lucruri aşa cum ar trebui. Toate acestea se află sub controlul lui Dumnezeu. Şi chiar dacă el ni le îngăduie, toate vor trece, dragi ascultători: toate aceste stațiuni sau centre culturale, toate aceste şcoli extraordinare, toţi aceste clădiri impresionante din toate aceste oraşe deosebite pe care le vom fi admirat, vor trece într-o zi! Sigur, nu ăsta e primul gând care ne vine, dar așa stau lucrurile! La prima vedere aşa ceva nu părea posibil nici în cazul redat în evanghelia lui Matei cap. 24, şi ucenicii au simţit cred acelaşi lucru. Dar Isus adaugă: „Nu va rămâne aici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată.” Ei bine, cred că această afirmaţie i-a bulversat de-a binelea pe ucenici – dar chiar așa au stat lucrurile! Cu câţiva ani în urmă pe când mă aflam în Ierusalim la Zidul Plângerii, organizatorul călătoriei a încercat să-mi atragă atenţia asupra modului în care pietrele fuseseră tocite de către oamenii care veniseră să plângă acolo de-a lungul anilor; era destul de vizibil, dar ce m-a impresionat a fost faptul că zidul acela era construit din multe feluri de pietre. Istoria ne spune că la jumătatea sec. I înainte de Hristos Ierusalimul a fost cucerit de romani; unul din regii locali puși de aceștia – Irod cel mare – a inițiat un proiect de extindere masivă a Templului – iar Zidul de Apus (Zidul Plângerii de astăzi) a fost parte a perimetrului de susținere a platformei Templului. Construcția nu s-a finalizat în timpul vieții lui, ci doar în perioada domniei lui Agrippa al II-lea , strănepotul lui Irod cel Mare. Templul lui Irod a fost distrus de romani , alături de restul Ierusalimului, în 70 d.Hr, ca urmare a primului război evreo-roman . Titus Romanul a distrus cu adevărat și total cetatea și Templul, le-a ras de pe suprafața pământului! Pentru noi asta e istorie antică, dar pentru ucenici era profeție şocantă. De aceea ei au venit la El să-l bombardeze cu întrebări. El a şezut jos pe Muntele Măslinilor. Şi uceniciiLui au venit la El la o parte şi I-au zis: „Spune-ne când se vor întâmpla aceste lucruri? Şi care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia?” (Mat. 24:3) (1) „Când se vor întâmpla aceste lucruri?” – când nu va rămâne piatră pe piatră?! (2) „Care va fi semnul venirii tale?” – Răspunsul la această întrebare se găseşte în versetele 23 la 51; şi (3) „Care va fi semnul sfârşitului veacului acestuia (al împlinirii vremurilor)?” Răspunsul la această întrebare se găseşte în verstele 9 la 22. Domnul Isus Se va poziționa față de aceste trei întrebări, iar răspunsurile și precizările Lui se încheagă în ceea ce noi numim Discursul de pe Muntele Măslinilor. Prima întrebare: „Când se vor întâmpla aceste lucruri?” – când va fi să nu mai rămână piatră pe piatră? – nu primeşte un răspuns în Evanghelia după Matei. Găsim răspunsul în Evanghelia după Luca şi părţi din el în Evanghelia după Marcu. De ce nu este inclus şi în Evanghelia după Matei? Pentru că Matei este Evanghelia Împărăţiei; ea îl prezintă pe Regele. Distrugerea Ierusalimului din anul 70 d.Hr. a avut de-a face cu această epocă în care trăim noi, dar nu are nimic de-a face cu viitorul îndepărtat când Regele va veni. Prin urmare, Matei nu preia această parte a Discursului de pe Muntele Măslinilor. Iată răspunsul pe care Domnul nostru îl dă primei întrebări, redat în Evanghelia după Luca 21:20-24: „ Atunci, cei din Iudeea să fugă la munţi, cei din mijlocul Ierusalimului să iasă afară din el, şi cei de prin ogoare să nu intre în el. Căci zilele acelea vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească tot ce este scris. Vai de femeile care vor fi însărcinate şi de cele ce vor da ţâţă în acele zile! Pentru că va fi o strâmtorare mare în ţară şi mânie împotriva norodului acestuia. Vor cădea sub ascuţişul sabiei, vor fi luaţi robi printre toate neamurile; şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de Neamuri, până se vor împlini vremurile Neamurilor” Fără îndoială, mulţi dintre cei care L-au auzit pe Domnul Isus spunând aceste lucruri vor fi fost prezenţi în anul 70 d.Hr. când armatele romane au înconjurat cetatea, au asediat-o, şi în cele din urmă au intrat în ea. Ceea ce au făcut romanii a fost grozav: au demolat cetatea. A fost cea mai rea distrugere din istoria ierusalimului, mai devastatoare decât cea condusă de Nebucadneţar cu mai bine de şase secole înainte. Când romanii au distrus „orașul păcii”, în anul 70 d.Hr., s-a împlinit prima parte a Discursului de pe Muntele Măslinilor. Următoarele întrebări puse de ucenici au fost acestea: „Care va fi semnul venirii Tale? Dar al sfârşitului veacului acestuia?” Domnul Isus răspunde întrebărilor în ordinea lor cronologică şi logică. Va răspunde mai întâi la ultima lor întrebare şi apoi la cea de-a doua întrebare. Primul lucru de care se ocupă Domnul este semnul sfârşitului lumii, sau mai precis spus, sfârşitul veacurilor. Lumea nu se va sfârşi niciodată. Da, va trece lumea veche, configurația ei prezentă și pervertită, dar va intra în scenă un pământ nou. Va fi ca şi cum ai da la schimb maşina veche pentru una nouă. Nu spui: „Acesta este sfârşitul epocii maşinii pentru mine!” Nu poți spune că nu mai ai mașină – ai una, pentru că ai dat-o la schimb pe cea veche şi ai primit una nouă. Iar Domnul va schimba lumea veche cu una nouă. Sistemul actual al lumii va trece, da, dar va exista un alt pământ, alte ceruri, altă omenire... Va exista în acest sens o delimitare, un sfârşit al veacurilor – aceasta este expresia folosită de ucenici în întrebarea pusă Domnului. În Discursul de pe Muntele Măslinilor, când Hristos vorbeşte despre venirea Lui, El se referă la revenirea Sa pe pământ pentru a-Şi instaura Împărăţia. Biserica nu apare deloc în această imagine. De fapt, până la sfârşitul veacurilor, Biserica va fi răpită, iar acelea vor fi ultimele zile ale poporului Israel. Isus vorbeşte despre perioada Necazului celui Mare şi aşa denumeşte această perioadă în discursul Său... care începe în (Mat. 24:4) Drept răspuns, Isus le-a zis: „Băgaţi de seamăsă nu vă înşele cineva.” Expresia aceasta ( „băgaţi de seama să nu vă înşele cineva” ) este caracteristică pentru întreagă această epocă. Domnul dă astfel un avertisment serios, din cauză că va exista multă amăgire, îndeosebi în timpul perioadei Necazului, când va apărea Antihristul. Petru ne avertizează în 2 Petru 2:1: „În norod s-au ridicat şi proroci mincinoşi, cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul care i-a răscumpărat şi vor face să cadă asupra lor o pierzare năprasnică.” Nu trebuie să ne îngrijorăm cu privire la profeţii falşi – deoarece, dacă cineva începe să profeţească în zilele noastre, creştinii adevărați îl vor respinge de la bun început, ştiind că profeţii nu sunt pentru această perioadă. Totuşi, trebuie să fim atenţi cu privire la învăţătorii falşi, şi există mulţi în zilele noastre. Trebuie să îi testăm cu ajutorul Scripturii. Primim nenumărate semnale în acest sens; recent am citit o scrisoare de la o femeie care deţine o funcţie importantă într-o companie de asigurări, și care – la sfatul unei bune prietene – se alăturase unei secte. După ce a frecventase gruparea aceea mai bine de un an de zile, a auzit programul nostru de predicare a Bibliei prin radio, iar Scriptura i-a atras atenţia cu privire la eroarea acelei secte. Apoi povesteşte cum ea şi întreaga ei familie au părăsit gruparea respectivă, și s-au mutat la o biserică sănătoasă din apropiere. Dragi ascultători, trebuie să fim atenţi la învăţătura greşită. În zilele noastre există multă învăţătură eretică. Domnul nostru ne avertizează: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva.” Fiindcăvor veni mulţi în Numele Meu şi vor zice: „Eu sunt Hristosul!” Şivor înşela pe mulţi. (Mat. 24:5) Unul din semnele sfârşitului veacurilor este pretenția tot mai multor lideri, învățători sau predicatori că ei sunt Hristos. Au existat și există astfel de oameni. Auzisem despre unul care a instaurat o „cetate sfântă” în partea de nord a Californiei şi se aştepta ca dintr-un moment în altul să fie chemat la Washington D.C., pentru a rezolva problemele lumii. Nu există „cetăţi sfinte” pe faţa pământului (nici măcar Ierusalimul nu poate fi numit sfânt!), dar într-o zi Domnul va veni din sfințenia perfectă a cerului pe pământ, pentru a rezolva problemele de-aici. Ar trebui să ne amintim că şi în acest moment există o mulţime de antihrişti, dar la sfârşitul veacurilor va veni acel Antihrist care i se va împotrivi lui Hristos şi care se va erija într-un soi de autoritate unică. Cred că acolo, pe Muntele Măslinilor, Domnul nostru a privit spre sfârşitul veacurilor şi spre vremea Necazului celui Mare, dar la începutul discursului Său, a umplut golul oferindu-ne o imagine a stării actuale a Bisericii. Recunosc că există mulţi învăţători ai Bibliei, mult mai buni decât mine poate, care argumentează că în versetele 5 la 8, Isus vorbeşte şi despre perioada Necazului; aşa că, dacă vreţi să nu fiţi de acord cu mine, veţi fi într-o companie foarte selectă. Totuşi, convingerea mea este că Domnul nostru nu se referă la Necazul cel Mare decât începând din versetul 9 al acestui capitol. Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie: vedeţi să nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci. (Mat. 24:6) Cu niciun chip, războaiele şi veştile de războaie nu reprezintă semnul că suntem la sfârşitul veacurilor. Domnul acoperă golul din momentul în care se afla atunci cu ucenicii şi până la sfârşitul veacurilor. Este uşor să îţi închipui că războaiele majore și multiple indică apropierea de sfârşitul veacurilor. Nu este aşa! În ultimele câteva milenii au existat multe războaie majore şi nici măcar trei sute de ani de pace, cu totul... Când eram copil, la sfârşitul Primului Război Mondial, își amintește JohnVernonMcGee, l-am auzit pe tata şi pe alţii discutând despre anumite cărţi care afirmau că acela este sfârşitul lumii. Primul Război Mondial a dat naştere unei gândiri de felul acesta. Dar după acel război am avut o recesiune mondială, apoi Al Doilea Război Mondial, bomba atomică, apoi Războiul rece... Pe la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, am spus adunării mele că vor apărea o căruţă de cărţi care vor afirma că suntem la sfârşitul lumii, din cauza Celui de-al Doilea Război Mondial. Şi am greșit: s-au tipărit două căruţe de asemenea cărţi, toate senzaţionale... și toate greșite! A trecut amar de vreme de la Al Doilea Război Mondial, iar sfârşitul lumii încă nu a venit. Ar trebui să îl ascultăm pe Domnul şi să încetăm să-i mai ascultăm pe învăţătorii falşi. Vom auzi în continuare despre războaie şi veşti de războaie, dar nu ar trebui să fim tulburaţi de lucrul acesta, căci toate aceste lucruri vor trece şi încă nu va fi sfârşitul veacurilor. Dragi ascultători, să nu uităm și că omul nu va rezolva niciodată problema războiului. Liga Naţiunilor n-a putut rezolva această problemă, ONU nu va reuşi să o rezolve vreodată. Nu va exista pace, până când Prinţul Păcii nu va veni! Unneam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie împotriva altei împărăţii; şi, pe alocuri, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciume. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor. (Mat. 24:7–8) Acestea sunt caracteristici ale veacurilor şi, prin urmare, nu sunt semne ale sfârşitului veacurilor, „sfârşitul... nu va fi atunci” (v.6). Hristoşi falşi, veşti de războaie, foamete, epidemii, cutremure caracterizează întreaga epocă a Bisericii, și se pare că se vor intensifica pe măsură ce ne apropiem de sfârşitul veacurilor. Chiar acum explozia demografică îngrijorează lumea, şi pe bună dreptate. Mii şi milioane de oameni mor de foame. Şi această situaţie se va agrava. Încălzirea globală, migrațiile, catastrofe naturale, viruși letali afectează milioane de oameni... Caii și călăreții Apocalipsei nu şi-au făcut încă apariţia, dar la sfârşitul veacurilor, îşi vor face intrarea pe scenă. Ce vedem astăzi nu este decât începutul durerilor. Următorul verset aduce cu sine primul indiciu legat de timp. Acum Domnul începe să vorbească despre vremea necazului, anticipată și atestată printr-o serie de indicii/semne... Noi trăim în „epoca Bisericii” sau „epoca Duhului Sfânt,” aşa cum o denumesc unii oameni. Biblia împarte omenirea de astăzi în diverse categorii: evreii, neamurile, Biserica lui Dumnezeu (vezi 1 Corinteni 10:32). În această epocă, Dumnezeu Îşi formează un popor pentru Numele Lui, atât dintre evrei cât şi dintre neamuri pentru a alcătui această a treia categorie, Biserica. Iar aceasta va fi luată din lume la momentul Răpirii. Apoi va începe Necazul cel Mare, şi cred că versetul 9 vorbeşte despre acest început: Atuncivă vor da să fiţi chinuiţi şi vă vor omorî; şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru Numele Meu. (Mat. 24:9) „Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi” – adică cine sunt aceştia ? În mod evident, El nu se adresează Bisericii, ci poporului Israel. Părerea mea este că această chinuire despre care vorbeşte Domnul aici este anti-semitismul la scară globală. Aş vrea în acest moment să intercalez un adevăr important pentru creştinii din zilele noastre. Atâta timp cât adevărata Biserică este în lume, nu ar putea exista anti-semitism global, deoarece Biserica i s-ar împotrivi. Niciun credincios adevărat în Domnul Isus nu îi poate urî pe evrei; aceasta este o imposibilitate. Am sentimentul că aripa liberală a bisericii prezintă o imagine falsă evreilor şi că, în ultimă instanță, aceasta se va întoarce împotriva lor. Dar, atât timp cât există pe pământ adevărata Biserică, nu putem vorbi de anti-semitism global; acesta va deveni realitate după ce Biserica va fi luată la Răpire. Atunci mulţi vorcădea, se vor vinde unii pe alţii şi se vor urî unii pe alţii. Se vor scula mulţiproroci mincinoşi şi vorînşela pe mulţi. (Mat. 24:10–11) Aşa cum am văzut mai devreme, Biserica este avertizată cu privire la învăţătorii mincinoşi, în timp ce Israelul este avertizat cu privire la profeţii mincinoşi. Astfel că aici, după ce Biserica va fi fost luată, avertismentul este din nou împotriva profeţilor falşi. Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci. (Mat. 24:12) Acesta este un principiu şi, în acest Discurs de pe Muntele Măslinilor, există multe principii pe care le putem aplica în zilele noastre. Nu demult am întâlnit un predicator cu care am fost coleg la şcoală. A adoptat o teologie liberală; bea, fumează şi trăieşte la fel ca restul lumii. El mi-a spus: „McGee, nu lupţi împotriva primăriei; i te alături!” El mi-a spus despre faptul că în Biserica lui pătrunseseră practici păcătoase, şi că el a renunțat să li se împotrivească. Atunci când fărădelegea se înmulţeşte, dragostea multora se răcește, iar acest lucru va deveni tot mai adevărat la sfârşitul veacurilor. Versetul următor este uimitor pentru unii oameni: Darcine va răbda până la sfârşit va fi mântuit. (Mat. 24:13) Întrebarea este: Cine rabdă până la sfârşit? Ei bine, când studiez cartea Apocalipsa, descopăr că Dumnezeu va opri toate forţele naturii şi ale răului şi chiar forţele binelui până când El va pecetlui un anumit număr de oameni. Deci cine va răbda până la sfârşit? Cei pe care El îi va fi pecetluit la început, desigur. Păstorul cel Bun – în toate vremurile – îşi va însoţi oile tot timpul. Dacă porneşte cu o sută de oi, El nu va ajunge la sfârşit cu mai puține! Dacă cineva îmi spune: „Cutare sau cutare a fost foarte activ în biserică, dar a căzut în păcat... Este el mântuit?” nu pot decât să răspund că nu ştiu. Va trebui să aşteptăm să vedem ce se întâmplă. Le tot spun oamenilor că în cele din urmă, porcii vor sfârşi toţi în cocina porcilor, iar fiii risipitori îşi vor găsi drumul înapoi spre casa Tatălui. Este derutant să vezi un fiu în cocină şi un porc în casa Tatălui. Petru vorbește despre: „scroafa spălată s-a întors să se tăvălească iarăşi în mocirlă” (2 Petru 2:22). Să spunem că unul dintre purceluşi a plecat împreună cu fiul risipitor acasă la tatăl său, că a fost curăţat, că i s-au spălat dinţii cu pastă de dinţi, şi că i s-a legat o fundă roz în jurul gâtului. Dar el nu vrea să rămână în casa tatălui. Mai devreme sau mai târziu se va întoarce la cocina de care aparţine. „Cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit.” Va trebui să aşteptăm şi să vedem. Uneori un fiu, un creştin, va intra în cocina porcilor, dar pentru că este fiu, într-o zi va ieşi de acolo. De ce? Pentru că are un Păstor minunat. Acela „va fi mântuit” ! Evangheliaaceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul. (Mat. 24:14) Evanghelia Împărăţiei este subiectul propovăduirii lui Ioan Botezătorul: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape” (Matei 3:2). Domnul nostru şi-a început lucrarea cu același mesaj: „De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” De asemenea, El i-a trimis pe apostolii Lui cu acelaşi mesaj (vezi Matei 10). Dar în Matei 11:28 vedem că mesajul Domnului nostru s-a schimbat, în: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă.” Iar în Matei 20:28, El a spus că a venit pentru a-Şi da viaţa ca răscumpărare pentru mulţi. În timpul perioadei Necazului, Evanghelia Împărăţiei va fi predicată din nou. Ea nu este pentru zilele noastre, pentru că noi trebuie să predicăm Evanghelia harului lui Dumnezeu. Atunci, este Evanghelia Împărăţiei o altă Evanghelie? Nu, prietene, nu este! Este aceeaşi Evanghelie, cu un accent diferit. Nu avem niciun drept să afirmăm că Împărăţia cerurilor este aproape, pentru că nu ştim lucrul acesta. Dar când Necazul cel Mare va începe, omenirea va trebui să ştie că se apropie de sfârşit, deşi nu vor cunoaşte nici ziua nici ora. Prin urmare, mesajul va fi: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” Cu aceste precizări importante și utile, punem punct întâlnirii de azi! Cu ajutorul lui Dumnezeu, continuăm data viitoare să înțelegem mai multe din Discursul final al Domnului!…
Dragi prieteni, înainte de a ne lansa în capitolul 23 al evangheliei după Matei, aș vrea să mai spun o dată că Dumnezeu nu așteaptă atât respectarea unor reguli și principii religioase, ci mai degrabă angajarea noastră într-o relaţie vie cu El, dinamică și reverentă. Asta a încercat și Domnul Isus să conștientizeze poporul până în ultimele clipe ale lucrării Sale publice. Principalul obstacol erau însă tocmai cei ce trebuiau să-L înțeleagă și să-L sprijine cel mai mult: Fariseii, cărturarii, preoții cei mai de seamă și bătrânii poporului – care Îl urau pentru că Domnul Isus îi vedea și-I făcea să se vadă aşa cum erau în realitate, și nu cum le plăcea lor să se creadă. Deci, dacă suntem drastici cu fariseii și liderii evrei, să ne uităm bine și la noi! Să luăm seama deci la ce le spune Domnul Isus acestor oameni, pentru ca Duhul Sfânt să poată lucra și asimila voia lui Dumnezeu și în vieţile noastre. Acest capitol 23 încheie practic confruntarea dintre Domnul Isus şi conducătorii religioşi. Mântuitorul avertizează mulţimile cu privire la liderii lor, pe care-i denunţă în termeni inconfundabili. Acum ies din gura Domnului cele mai usturătoare cuvinte folosite vreodată de El! Este un discurs virulent, dar nu singurul discurs din această cea mai plină zi din ultima săptămână de viață a Domnului! Iar condamnarea publică a liderilor religioși a avut loc la Templu, în timpul derulării ultimelor ceasuri ale învățăturii publice a Mântuitorului. Atunci Isus, pe când cuvânta gloatelor şi ucenicilor Săi, a zis: „Cărturariişi fariseii şed pe scaunul lui Moise.” (Mat. 23:1–2) Conducătorii religioşi deţineau poziţii de autoritate, controlând interpretarea și utilizarea Scripturilor Vechiului Testament. Ei practic abuzau de funcție! Ocupau cam aceeaşi poziţie precum conducătorii bisericilor din zilele noastre, de la care și semenii noștri așteaptă înțelegerea și livrarea adevărului. Deci toate lucrurile pe care vă spun ei să le păziţi, păziţi-le şi faceţi-le; dar după faptele lor să nu faceţi. Căci eizic, dar nu fac. (Mat. 23:3) Adică, faceţi după cum vă învaţă ei din Scripturi, dar nu urmaţi exemplul lor, pentru că fariseii și cărturarii evrei nu trăiau perseverent după Cuvântul lui Dumnezeu. Ascultaţi acest comentariu trist la adresa conducătorilor religioşi: Eileagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le mişte. Toate faptele lor le facpentru ca să fie văzuţi de oameni. Astfel, îşi fac filacteriile late, îşifac poalele veşmintelor cu ciucuri lungi; umblădupă locurile dintâi la ospeţe şi după scaunele dintâi în sinagogi; le place să le facă oamenii plecăciuni prin pieţe şi să le zică: „Rabi! Rabi!” (Mat. 23:4–7) Conducătorii sunt oameni care se-mpăunează cu diplome și titluri. Le plăcea și le place să fie recunoscuţi. Le plăcea și le place să poarte veşminte alese şi să îndeplinească ritualuri care îi departajau de oamenii de rând şi care atrăgeau atenţia asupra poziţiei lor înalte. Domnul nostru condamnă toate acestea. Voisă nu vă numiţi Rabi! FiindcăUnul singur este Învăţătorul vostru: Hristos, şi voi toţi sunteţi fraţi. (Mat. 23:8) „Rabi” înseamnă învăţător. În biserică, desigur că li se cuvine respect şi apreciere păstorilor, presbiterilor, învățătorilor – dar și ei sunt oameni, din rândul frăţietății. Şi „Tată” să nu numiţi pe nimeni pe pământ; pentru că Unul singur este Tatăl vostru: Acela care este în ceruri. Să nu vă numiţi „Dascăli”; căci Unul singur este Dascălul vostru: Hristosul. (Mat. 23:9–10) „Părinte” este cel care dă viaţă. Să îl numeşti pe un om „părinte” în chestiuni spirituale înseamnă să îl pui în locul lui Dumnezeu, care dă viaţă spirituală. Aceasta este blasfemie. Doar Dumnezeu-Tatăl dă viaţă! „Dascăl” este cel aflat în poziţie de autoritate. Noi ştim că Hristos e Cel aflat în poziţie de autoritate, în calitate de Cap al Bisericii de astăzi! Celmai mare dintre voi să fie slujitorul vostru. Oricinese va înălţa va fi smerit; şi oricine se va smeri va fi înălţat. (Mat. 23:11–12) Dacă vrei să ajungi, și să fii socotit, cel mai mare, atunci slujește-i smerit pe toți! Și acum începe canonada hristică, și vom fi surprinși să constatăm limbajul dur, fără menajamente folosit de blândul Isus în discursul Său demascator la adresa liderilor religioși. Niciun profet din Vechiul Testament nu a denunţat păcatul și formalismul aşa cum o face Domnul Isus. Trebuie să vă spun că mi s-a-ntâmplat să constat că există așa-numiți predicatori liberali care nici măcar nu ştiau că această condamnare există în Biblie – deci nu-și citiseră nici măcar o dată cu atenție toată Biblia! Persistă în zilele noastre o înţelegere greşită cu privire la identitatea Domnului Isus. Liberalismul dă impresia că El nu a vorbit decât despre dragoste. Într-o mulțime care participa la un marş de protest, am văzut niște pancarte pe care scria „Isus Da, Biserica Nu.” Altădată am auzit un senator accentuând foarte mult acest lucru, susţinând că Biserica iscă discuții, că această generaţie Îl vrea pe Isus, dar nu vrea s-audă de Biserică! Poate că sunt de acord că, la modul general, Biserica nu e la cel mai optim nivel, dar problema principală este că oamenii înţeleg total greşit identitatea lui Isus. El nu este „copilul iubirii” aşa cum îl consideră liberalii. Da, El îi iubeşte pe păcătoşi, da – El a murit pentru păcătoşi... dar, de asemenea, El îi va și judeca pe păcătoşi! Trebuie să avem o concepţie totală și corectă despre El. Isus Hristos este înţeles greşit în zilele noastre! Concepţia cea mai răspândită cu privire la Domnul Isus nici măcar nu este una biblică. De exemplu, i-am pus unui predicator liberal următoarea întrebare: „Isus, cel în care crezi tu, S-a născut din fecioară?” El mi-a răspuns: „Nu.” „A murit El pe cruce pentru păcatele lumii?” „Nu.” „A înviat El în trup din mormânt?” „Nu.” „Ei bine, aş vrea să ştiu unde Îşi are originea acest Isus. Nu există niciun document care să ateste că acest Isus ar fi trăit în primul secol. Singurele documente pe care le avem vorbesc despre Isus Cel născut din fecioară, care a înfăptuit minuni, care a murit pentru păcatele lumii, care a înviat din morţi, care S-a înălţat la cer şi care Se va întoarce pe acest pământ ca Judecător !” Prietene, acest Isus nu este cunoscut la modul general astăzi, şi totuşi, El este singurul Isus Hristos care a trăit vreodată. Celălalt este o născocire a imaginaţiei. Ascultaţi-L pe Isus cel real care nu se dă în lături să folosească un limbaj dur, întru demascare... Vaide voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi închideţi oamenilor Împărăţia cerurilor: nici voi nu intraţi în ea, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi să intre. (Mat. 23:13) Domnul foloseşte termenul vai de opt ori în această secţiune şi îi numeşte făţarnici pe cărturari şi farisei de şapte ori. El îi acuză că blochează calea spre cer prin conducerea lor falsă. Iar apoi ia în derâdere cuvântările lungi din rugăciunile lor, care ar fi trebuit să le mascheze necinstea și lipsa de îndurare Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru căvoi mâncaţi casele văduvelor, în timp ce, de ochii lumii, faceţi rugăciuni lungi; de aceea veţi lua o mai mare osândă. Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi înconjuraţi marea şi pământul ca să faceţi un tovarăş de credinţă; şi, după ce a ajuns tovarăş de credinţă, faceţi din el un fiu al gheenei, de două ori mai rău decât sunteţi voi înşivă. (Mat. 23:14-15) O, erau extraordinari când venea vorba despre a face gesturi demonstrative, despre ritualistică exterioară și despre râvnă fără pricepere și fond – care nu aduceau pe nimeni la Dumnezeu. Pentru că niciunul dintre convertiţii lor nu era, de fapt, născut din nou! Vai de voi, povăţuitoriorbi, care ziceţi: „Dacă jură cinevape Templu, nu este nimic; dar dacă jură pe aurul Templului, este legat de jurământul lui.” Nebuni şi orbi! Care este mai mare: aurul sauTemplul, care sfinţeşte aurul? „Dacă jură cineva pe altar, nu este nimic, dar dacă jură pe darul de pe altar, este legat de jurământul lui.” Nebuni şi orbi! Care este mai mare: darul sau altarul, care sfinţeşte darul? (Mat. 23:16–19) Discuția detaliată și scrupuloasă asupra validității jurămintelor era o preocupare caracteristică genului de legalism pe care-L denunță Domnul și care arată sistemul deformat de valori al învățaților evrei ai vremii – dintre care majoritatea se pierdeau în detalii absurde. Domnul vrea să-i conștientizeze că adesea teologiei extrem de virtuoase îi lipsește reverența față de Dumnezeu! (Mat. 23:20–22) Deci cine jură pe altar jură pe el şi pe tot ce este deasupra lui; cine jură pe Templu jură pe el şi pe Cel celocuieşte în el; Şi cine jură pe cer jură pe scaunul de domnieal lui Dumnezeu şi pe Cel ce şade pe el. Aprope de neconceput pentru învățați riguroși și aparent loiali Legii, Fariseii ajunseseră să afirme că dacă jurai pe Templu sau pe altar, nu erai obligat să îţi ţii jurământul. Dar dacă jurai pe aurul templului sau pe darul de pe altar, jurământul era obligatoriu. Un condamnabil accent pe lucrurile materiale, în disprețul scopului spiritual pentru care ele trebuiau folosite. Perfect justificată deci riposta dură a Domnului nostru: Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru căvoi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen şi lăsaţi nefăcutecele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute. (Mat. 23:23) Ei erau meticuloşi în ceea ce priveşte zeciuiala din cele mai neînsemnate plante, precum menta, mărarul şi chimenul. Vi-i puteţi imagina pe aceşti cărturari măsurând menta sau mărarul strânse de pe micile parcele de pe lângă casă, doar ca să pozeze în riguroși practicanți ai zeciuielii? Ce stricţi erau în chestiunile neînsemnate! Dar Domnul nostru îi apostrofează tranșant: „Hei, aţi uitat chestiunile cele mai importante!” Şi tocmai acestea i-ar fi călăuzit pe oameni la Persoana lui Hristos. Povăţuitori orbi, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila! (Mat. 23:24) Vi se pare că acest verset este ironic? Mie da, şi dacă aş fi fost de faţă atunci când Isus a spus asta, probabil că aş fi râs – desigur, dacă nu aş fi fost unul dintre cei cărora li Se adresase Domnul. El a fost cât se poate de serios, dar probabil că mulţi vor fi râs, îndeosebi cei care îi cunoşteau îndeaproape pe conducătorii religioşi. Există și azi atâția oameni care exagerează în lucrurile mărunte. N-am să uit o doamnă care obişnuia să combată vehement utilizarea rujului. Ea credea că este un păcat teribil, dar trebuie să știți că avea cea mai rea limbă din câte am auzit eu. Dar ea credea că nu limba ei, ci rujul era grozăvia. Sincer, vopseaua bârfei de pe vârful limbii – îndeosebi dacă este folosită pentru a înnegri reputaţia cuiva – este mult mai rea decât vopseaua de pe buze. Este uimitor cum pot oamenii să se înșele, strecurând ţânţarul şi înghițind cămila! Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru căvoi curăţaţi partea de afară a paharului şi a blidului, dar înăuntru sunt pline de răpire şi de necumpătare. (Mat. 23:25) Cel de-al cincilea vai țintește accentul pe care-l puneau fariseii pe aspectele exterioare. Poate fi o atenționare utilă și Bisericii din zilele noastre, atât de preocupată să cureţe exteriorul paharelor și vaselor – foarte atenți la liturghie, la îndeplinirea riguroasă a ceremonialelor... preocupați să aibă cel mai bun echipament, toate condițiile asigurate... În care se vorbește așa de frumos, totul dă bine în exterior, dar în interior nu e luptă cu păcatul, nu e pocăință... În cele mai multe cazuri nici măcar nu le place cuvântul păcat. Nicio ceremonie exterioară nu poate să cureţe stricăciunea interioară! Fariseii înlocuiau realitatea cu ritualul, credinţa cu forma şi pe Dumnezeu cu liturghia. Vai și de noi, dacă facem la fel! Fariseu orb! Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, pentru ca şi partea de afară să fie curată. (Mat. 23:26) Să nu înţelegeţi greşit. Domnul nu afirmă că nu trebuie să existe curățenie exterioară! Dar creezi imagini false și impresii greşite dacă interiorul este murdar, iar exteriorul nu. Trebuie să începi de la interior. Domnul de acolo începe transformarea! Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru căvoi sunteţi ca mormintele văruite, care pe din afară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţenie. (Mat. 23:27) Pentru mine, asta este cea mai înspăimântătoare figură de stil folosită de Domnul nostru. Aşa cum am spus mai devreme, paharul şi farfuria, curate la exterior şi murdare la interior, descriu biserica obişnuită din zilele noastre. Dar mă tem că această metaforă a mormântului îl descrie pe omul obişnuit care frecventează biserica – frumos la exterior, dar la interior mort în greşeli şi păcate. Are o formă de evlavie, dar îi anulează puterea de a-l face o făptură nouă în Hristos. Prietene, dacă nu eşti un om născut din nou, faptul de a fi membru într-o biserică nu are absolut nicio valoare, nu este nimic altceva decât ipocrizie. Când citesc că peste jumătate din populaţia Statelor Unite se declară membri ai unei biserici, mă întreb de ce în locurile publice, văd mulțimi de oameni bând, fumând, privind sau spunând lucruri murdare. Așa de multe morminte văruite în jurul nostru, nu?! Zombi spirituali, morţi în greşelile şi păcatele lor – și totuși crezând că trăiesc! Tot aşa şi voi, pe din afară vă arătaţi neprihăniţi oamenilor, dar pe dinăuntru sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege. (Mat. 23:28) O, cum îi dă pe față pe conducătorii religioşi! Şi ei chiar merită să fie denunţaţi mai mult decât ceilalţi. Prietene, dacă în comunitatea ta există o biserică care propovăduieşte Biblia şi un predicator care crede această Carte şi încearcă să o predice, pentru Numele lui Dumnezeu, stai alături de el în aceste zile. Are nevoie de tine, iar tu ai nevoie de el. O, câtă nevoie avem de oameni care cred Cuvântul lui Dumnezeu şi care îl trăiesc! Și să nu credeți că Domnul a terminat! (Mat. 23:29–32) Vaide voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi zidiţi mormintele prorocilor, împodobiţi gropile celor neprihăniţi şi ziceţi: „Dacă am fi trăit noi în zilele părinţilor noştri, nu ne-am fi unit cu ei la vărsarea sângelui prorocilor.” Prin aceasta mărturisiţi despre voi înşivă că sunteţifiii celor ce au omorât pe proroci. Voi, dar, umpleţi măsura părinţilor voştri! Şi noi facem acelaşi lucru în zilele noastre. Oameni mari ai lui Dumnezeu care sunt onoraţi astăzi, predicatori, evanghelişti, misionari – au fost denunţaţi şi ridiculizaţi de cei din generaţia lor; aşa s-a întâmplat cu Spurgeon, Moody, Torrey şi mulţi alţii. Cu siguranţă Domnul nostru cunoştea natura omenească, și că ea nu se schimbă. „Zidiţi mormintele pentru a-i comemora pe prooroci, după ce aceştia mor, şi împodobiţi mormintele celor neprihăniţi! Voi umpleţi măsura părinţilor voştri.” Aceiaşi conducători religioşi care îi onorau pe prorocii din trecut aveau să oblige Roma în curând să Îl răstignească pe Fiul lui Dumnezeu, care le vorbea. Și-acum, încă o mustrare și-o atenționare care vă vor îngheţa sufletul: Şerpi, puide năpârci! Cum veţi scăpa de pedeapsa gheenei? (Mat. 23:33) Vă puteţi închipui un limbaj mai dur decât acesta? Ce vrea să spună Isus când îi numeşte pui de năpârci? Că ei sunt descendenții şerpilor, între altele o imagine a lui Satan! Aceste cuvinte sunt devastatoare și pentru doctrinele condamnabile: a fraternităţii universale a omului şi a paternităţii universale a lui Dumnezeu. Dumnezeu nu e Tatăl tău, dacă l-ai respins pe Isus Hristos. „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:12). Singura cale de a deveni un copil al lui Dumnezeu este să-L primeşti pe Hristos și să te-ncrezi în El. În aceste versete din Matei, Domnul vorbeşte în termeni de rară duritate. POste fi ceva prea greu de primit de gândirea liberală, permisivă și relativă de azi. Dar Isus Hristos n-a venit să instaureze armonia și iubirea univerale, cel puțin nu deocamdată! El a venit pe pământ ca să moară pentru păcatele tale – pentru că te-a iubit! Iar dacă Îl respingi, cel ce a vrut și putea să fie Mântuitorul tău, devine Judecătorul tău. De aceea, iată, vă trimit proroci, înţelepţi şi cărturari. Peunii din ei îi veţi omorî şi răstigni, pe alţii îi veţi bate în sinagogile voastre şi-i veţi prigoni din cetate în cetate; casă vină asupra voastră tot sângele nevinovat care a fost vărsat pe pământ, de lasângele neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi omorât între Templu şi altar. (Mat. 23:34–35) Se pare că uciderea lui Zaharia era un eveniment relativ recent – deși detaliile date de Domnul indică spre prorocul Zaharia, ce murise cu vreo 400 de ani în urmă. Domnul vrea să afirme însă foarte clar că Dumnezeu va judeca pe Israel pentru cum i-a tratat pe cei neprihăniţi. Cu siguranţă, El contrazice filosofia contemporană potrivit căreia, în cele din urmă, toţi vor fi mântuiţi. Isus spune că NU – iată unii care nu vor fi mântuiţi: persecutorii! Adevărat vă spun că toate acestea vor veni peste neamul acesta. (Mat. 23:36) Isus prezice distrugerea Ierusalimului în anul 70 d. Hr. În mod straniu (având în vedere tonul folosit până atunci), dar în total acord cu inima Lui plină de îndurare, Cel care exectase acea canonadă la adresa liderilor religioși, pe care-i denunţase vehement, plânge acum pentru Ierusalim. Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şiucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut! Iată că vi se lasă casa pustie. (Mat. 23:37–38) Ierusalimul Îl respinsese în repetate rânduri, inclusiv în așa-zisa „intrare triumfală”, iar Isus informează cu durere acum Ierusalimul că insensibilitatea și respingerea arătate la chemările și cercetarea lui Dumnezeu îi atrage judecata și nimicirea! Pentru că-i iubește pe ai Săi, și pentru că știe ce judecată va veni peste cetate și locuitori, plânge. În zilele lui Dwight L. Moody s-a spus despre el că era singurul om în viaţă care ar trebui să predice despre iad, pentru că o făcea cu foarte multă compasiune. Sunt sigur că la fel a pronunţat și Domnul nostru aceste vai-uri, cu inima frântă. Vă amintiţi că unii oameni credeau că El este Ieremia, deoarece, deşi rostise cele mai dure acuze din Vechiul Testament, și el plânsese pentru popor. Eu cred că astăzi nu ar trebui să facem învinuiri dacă nu suntem, personal, mişcaţi de soarta celor învinuiți, și gata să ne implicăm! Căci vă spun că de acum încolo nu Mă veţi mai vedea până când veţi zice: „Binecuvântateste Cel ce vine în Numele Domnului!” (Mat. 23:39) Nu doar că liderii religioşi au fost şocaţi, dar şi apostolii Lui au fost şocaţi. Li se părea că evenimentele iau o turnură ciudată. Se aşteptau ca El să-şi instaureze Împărăţia, cu capitala la Ierusalim. Dar acum El spune că le va rămâne casa pustie şi că nu îl vor mai vedea până când vor spune: „Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului.” Deşi este pe drum spre cruce, Isus îi asigură că Se va întoarce, şi aceea va fi intrarea Sa triumfală! În mod evident, Împărăţia este amânată. Poate că mulţi vor obiecta faţă de această învăţătură, dar mai bine ar obiecta faţă de limbajul folosit de Domnul, să vedem dacă le dă mâna... El le spune clar ucenicilor Săi că nu Îşi va instaura Împărăţia aici pe pământ, de data aceasta, dar că va reveni pentru a o face. Asta înseamnă că Împărăţia este amânată, nu-i aşa? Apostolii au fost surprinşi şi dezamăgiţi de ideea unei amânări, aşa că vin la Isus cu trei întrebări... de care ne vom ocupa însă data viitoare! Rămâneți cu bine, și pe curând deci – dacă va voi Dumnezeu!…
Continuăm să-L însoțim pe Mântuitorul Isus Hristos pe drumul dificil către împlinirea destinului Său uman – răstignirea, și ea în sine o culminație crudă și tragică. Deși toată viața Și-a trăit-o în umbra crucii, imaginea învățătura mărturia lucrarea Sa denotă continuu iubire și libertate, ascultare și smerenie în raport cu Tatăl ceresc, și-o mare pasiune pentru izbăvirea oamenilor – de aceea denumirea de „Mântuitorul” Îi este fără îndoială definitorie. Chiar dacă mulțimile așteptau de la El o altfel de salvare, El le-a oferit-o sistematic și finalmente pe cea cu adevărat fundamentală: mântuirea sufletului, iertarea păcatelor, asigurarea vieții veșnice. Singura condiție: întoarcerea către Dumnezeu și ascultarea de El, viețuirea după poruncile Lui și nu după setul de reglementări pe care polițiștii spiritului iudaic le propagau și le impuneau. În aceste condiții, desigur că nu putea exista compatibilitate și coabitare între establishmentul iudaic și revoluționarul învățător mesianic din Galileea. Dăm una după alta filele evangheliei scrise de Matei, vă reamintesc: se încheia episodul precedent (și capitolul 21 al scrierii) cu hotărârea conducătorilor religioşi că Isus trebuie să moară. „Căutau să-L prindă” (Matei 21:46) – înseamnă nu că El era de negăsit (tocmai venise la ei, în Ierusalim, aproape oferindu-li-Se!), ci că tot gândeau, pândeau și forțau momentul prielnic și cât se poate de discret, pentru că la momentul acela cota popularității Domnului Isus era maximă, iar liderii se temeau de mulţime. Capitolul 22 care ne stă înainte continuă confruntarea verbală dintre Domnul nostru și conducătorii religioşi. Mai întâi El le prezintă pilda nunții fiului de împărat, prin care Isus continuă răspunsul dat preoţilor celor mai de seamă şi bătrânilor, început în discuţia din capitolul anterior. Diferiți comentatori și cercetători au semnalat paralelismul acesei pilde cu pasaje de factură asemănătoare din ev. lui Luca (14:16-24) și din evanghelia apocrifă a lui Toma. Nu știm dacă variantele provin dintr-o sursă inițială, nu avem încă instrumentele necesare să stabilim ori să aplicăm criterii certe, lipsite de ambiguitate, istoricității și comparației variantelor acestei pilde, mai cu seamă că nu e deloc exclus ca Mântuitorul Însuși să fi repetat această pildă în diverse ocazii și poate chiar s-o aplice la diferite subiecte... de aceea, cel mai înțelept este să ne uităm pe textul care ne stă înainte așa cum ni l-a lăsat Matei, sub călăuzirea Duhului Sfânt, și să extragem sensurile esențiale din el. Pilda care urmează poate fi socotită drept una dintre cele mai semnificative spuse de Domnul despre perioada în care trăim noi. Isus aluat cuvântul şi le-a vorbit iarăşi în pilde. Şi a zis (Matei 22:1). Observaţi cuvântul iarăşi. Acest cuvânt neînsemnat indică faptul că Isus încă se adresează preoţilor celor mai de seamă şi bătrânilor menţionaţi în Matei 21:23. Ca parte a dialogului Domnului cu liderii religioși, în continuarea pildelor precedente (21:28-44), pare normal ca și tematica abordată de Isus să continue să sublinieze eșecul lor în a respecta și împlini cerințele lui Dumnezeu. Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat care a făcut nuntă fiului său (Matei 22:2). În mod evident, acest împărat este Dumnezeu Tatăl, iar „fiul său” este Domnul Isus. Observaţi că El apelează la expresia „Împărăţia cerurilor” în locul Împărăţiei lui Dumnezeu, folosită în ultimele două pilde. Deci putem spune că această pildă este paralelă cu cele găsite în Matei 13. Aici, însă, accentul se pune pe motivația și maniera debutului acestei ere, mai degrabă decât pe sfârşitul acestei ere, ceea ce am văzut în Matei 13. A trimis pe robii săi să cheme pe cei poftiţi la nuntă; dar ei n-au vrut să vină (Matei 22:3). Dumnezeu „a trimis pe robii săi să cheme pe cei poftiţi la nuntă.” Cine a fost poftit? Oile pierdute ale casei lui Israel – Domnul nostru şi-a trimis apostolii la ei, vă amintiţi. Iar în perioada Vechiului Testament, profeţii fuseseră mesagerii. A trimis iarăşi alţi robi şi le-a zis: „Spuneţi celor poftiţi: „Iată că am gătit ospăţul meu; junciişi vitele mele cele îngrăşate au fost tăiate; toate sunt gata, veniţi la nuntă (Matei 22:4). Mesajele au repetate, perseverente, nuanțate, convingătoare. Care a fost răspunsul? Dar ei, fără să le pese de poftirea lui, au plecat: unul la holda lui, şi altul la negustoria lui. Ceilalţi au pus mâna pe robi, şi-au bătut joc de ei şi i-au omorât (Matei 22:5–6). Este cât se poate de clar vorba despre Israel care cu încăpățânare se opune, respinge invitaţia lui Dumnezeu... Ba mai mult: ucide mesagerii, și așa-I vor face și Domnului Isus! Când a auzit împăratul, s-a mâniat; a trimis oştilesale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi le-a ars cetatea (Matei 22:7). Fără îndoială, acest lucru se referă la distrugerea cetăţii Ierusalim din anul 70 d. Hr. de către împăratul roman Titus – eveniment viitor, la momentul în care pilda era spusă. Atunci a zis robilor săi: „Nunta este gata; dar cei poftiţi n-au fost vrednicide ea (Matei 22:8). Acum vom vedea o schimbare clară în ceea ce priveşte metoda şi maniera invitaţiei divine, şi ea se referă la vremea prezentă în care trăim noi. (Matei 22:9–10) Duceţi-vă, dar, la răspântiile drumurilor şi chemaţi la nuntă pe toţi aceia pe care-i veţi găsi. Robii au ieşit la răspântii, austrâns pe toţi pe care i-au găsit, şi buni şi răi, şi odaia ospăţului de nuntă s-a umplut de oaspeţi. Dar vom vedea că prezența participanților nu e totul! Observaţi ce se întâmplă… Împăratul a intrat să-şi vadă oaspeţii; şi a zărit acolo pe un om carenu era îmbrăcat în haina de nuntă (Matei 22:11). Ce este acea haină de nuntă? Precum în pildă, așa și-n realitate: invitaţia Regelui este pentru oricine, dar participarea trebuie să țină cont de cerinţele Regelui; altfel e pericol! Haina de nuntă este neprihănirea lui Hristos care este absolut esenţială pentru mântuire şi care este oferită tuturor celor ce cred. Apostolul Pavel vorbeşte despre această neprihănire atribuită: „Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea şi Prorocii – şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nicio deosebire” (Romani 3:21-22) Toţi trebuie să aibă haina de nuntă, care e un fel de legitimație de acces! „Prietene”, i-a zis el, „cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă?” Omul acela a amuţit (Matei 22:12). Observaţi că omul respectiv n-a mai fost în stare să spună nimic! Aud pe câte unii afirmând că ei nu au nevoie să îl primească pe Hristos, că îşi vor asuma riscul înaintea lui Dumnezeu, și că intenţionează să-şi susţină cauza cu argumente. Ei bine, Domnul nostru a spus că omul acesta care nu a avea haina de nuntă a amuţit. Cred că autoritatea copleșitoare a lui Dumnezeu este cauza pentru asta! Aviz amatorilor de polemici cu Domnul! Atunci împăratul a zis slujitorilor săi: „Legaţi-i mâinile şi picioarele şi luaţi-l şi aruncaţi-l înîntunericul de afară; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Căcimulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi” (Matei 22:13–14). Depinde de tine dacă accepţi sau nu haina de nuntă – Hristos ţi-a oferit-o. Invitaţia a fost adresată tuturor, dar trebuie să participi în condiţiile Regelui. Alternativa e pieirea! Pilda se încheie cu o frază penetrantă ce devine aproape proverb, și se înscrie între cele care subliniază teza că ceea ce contează în orice este sfârșitul, nu începutul! Acum, duşmanii lui Hristos trec la ultimul asalt, ceea ce vor să fie atacul final la adresa Domnului. Rând pe rând, irodienii, saducheii și fariseii vin cu prefăcute supușenie și interes și-L pun la încercare pe Isus, care nu doar că le răspunde, ci îi și ia la întrebări, în felul Său inegalabil și irezistibil – iar ei nu vor ști pe unde să scoată cămașa... Irodienii vin întâi, cu întrebarea referitoare la plata tributului către Cezar. Saducheii vin cu o întrebare referitoare la înviere. Iar fariseii vor veni cu întrebarea despre cea mai mare poruncă a Legii. Vom constata imediat maniera admirabilă în care Domnul nostru le răspunde acestor oameni. Aş vrea să spun apăsat că una dintre dovezile dumnezeirii lui Isus este modul în care El le răspunde duşmanilor Săi. Irodienii vin la Isus cu o întrebare care, de fapt, este legată de poziţia lor specifică. Ei erau un partid politic favorabil casei lui Irod şi care aşteptau ca cei din casa lui Irod să îi elibereze de sub jugul roman. Nu cred că irodienii pot fi consideraţi un partid religios pentru că ei aveau o puternică tentă politică. Se pare, însă, că fariseii se foloseau de ei, şi este foarte probabil ca mulţi dintre farisei să fi fost şi irodieni. Observaţi că fariseii instigă primul atac împotriva Domnului Isus. Atuncifariseii s-au dus şi s-au sfătuit cum să prindă pe Isus cu vorba. Au trimis la El pe ucenicii lor împreună cu irodienii, care I-au zis: „Învăţătorule, ştim că eşti adevărat şi că înveţi pe oameni calea lui Dumnezeu în adevăr, fără să-Ţi pese de nimeni, pentru că nu cauţi la faţa oamenilor. Spune-ne, dar, ce crezi? Se cade să plătim bir cezarului sau nu?” (Matei 22:15–17). În mod evident, irodienii nu îi cereau părerea lui Isus. Ei aveau convingerile și practica lor; era o întrebare-capcană. Dacă El ar fi spus: „Nu, nu trebuie să plătiţi bir Cezarului” ar fi putut fi acuzat de trădare faţă de Roma, iar Roma domnea peste Israel în vremea aceea. Dacă ar fi spus: „Da, trebuie să plătiţi bir Cezarului,” însemna că nu are cum să fie adevăratul Mesia. Aproape că-și frecau mâinile de mulțumire că L-au prins pe Domnul la mijloc! Isus, care le cunoştea vicleşugul, a răspuns: Pentru ce Mă ispitiţi, făţarnicilor? Arătaţi-Mi banul birului.” Şi ei I-au adus un ban (Matei 22:18-19). Domnul i-a numit aşa cum erau – făţarnici – și-așa cum lor nu le plăcea să accepte că sunt. Este notabil faptul că El a folosit banul lor. Adesea m-am întrebat: de ce nu a folosit vreuna dintre monezile Lui? Cred că pentru că nu avea niciuna. (Matei 22:20). El i-a întrebat: „Chipul acesta şi slovele scrise pe el ale cui sunt?” Ei foloseau mijlocul de plată al administraţiei romane, care era o monedă romană. „Ale cezarului”, I-au răspuns ei. Atunci El le-a zis: „Daţi, dar, cezarului ce este al cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!” (Matei 22:21). Răspunsul acesta este uimitor, deoarece implică mai mult decât doar răspunsul la întrebarea lor – ceea ce El a făcut cu siguranţă. În plus, El afirmă că ei îi datorează ceva Cezarului. Foloseau monezile lui, călcau pe drumuri romane, iar Roma le oferea o oarecare măsură de pace; astfel că ei datorau într-adevăr ceva Romei. Prin urmare, daţi Cezarului ceea ce îi aparţine Cezarului. Dar mai există un departament: daţi lui Dumnezeu ceea ce îi aparţine lui Dumnezeu. Miraţi de cuvintele acestea, ei L-au lăsat şi au plecat (Matei 22:22). În mod evident, vedem în felul acesta că Domnul nostru nu a căzut în capcana lor. Deşi ei îi datorau ceva Cezarului, acest lucru nu a înlăturat responsabilitatea lor faţă de Dumnezeu. Irodienii L-au lăsat, iar acum este rândul saducheilor să lovească; şi ei, la rândul lor, încearcă să-L prindă în capcană. În aceeaşizi, au venit la Isus saducheii, carezic că nu este înviere. Ei i-au pus următoarea întrebare: „Învăţătorule, Moisea zis: „Dacă moare cineva fără să aibă copii, fratele lui să ia pe nevasta fratelui său şi să-i ridice urmaş.” Erau, dar, la noi şapte fraţi. Cel dintâi s-a însurat şi a murit; şi, fiindcă n-avea copii, a lăsat fratelui său pe nevasta lui. Tot aşa şi al doilea, şi al treilea, până la al şaptelea. La urmă, după ei toţi, a murit şi femeia. La înviere, nevasta căruia din cei şapte va fi ea? Fiindcă toţi au avut-o de nevastă” (Matei 22:23–28). Saducheii nu credeau în înviere. Ei au folosit o ilustraţie ridicolă pentru a încerca să îl prindă pe Domnul în capcană. Închipuiţi-vă o femeie care s-a căsătorit cu şapte fraţi! Trebuie să locuiești la Hollywood ca să reuşești o asemenea performanţă. Întrebarea lor existențială era: „A cui soţie va fi ea?” (Atenție: după înviere, în care ei oricum nu credeau!) Saducheii greşeau în două privinţe, iar Domnul le atrage atenţia asupra acestor lucruri. Drept răspuns, Isus le-a zis: „Vă rătăciţi! Pentru că nu cunoaşteţinici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu (Matei 22:29). Saducheii erau ignoranţi în două domenii: în ce privește Scriptura, şi-n ce privește puterea lui Dumnezeu. Doar ignoranţa faţă de Persoana și Cuvântul lui Dumnezeu i-a determinat să producă o ilustraţie atât de ridicolă. Iar răspunsul la întrebare era simplu: Căci la înviere, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fica îngerii lui Dumnezeu în cer (Matei 22:30). El nu spune că vom fi îngeri. Nu vom fi îngeri, ci vom fi ca îngerii, în sensul că în cer nu ne vom căsători. Cu alte cuvinte, în cer nu va mai fi nevoie să continuăm să ne comportăm că și cum ar trbeui să perpetuăm rasa umană. Asta nu înseamnă că soţul şi soţia care au fost foarte apropiaţi aici pe pământ nu vor putea fi împreună în cer. Însă, amândoi vor avea caractere noi şi, probabil, se vor înţelege mult mai bine acolo sus decât au făcut-o aici jos – oricum ne vom privi și trata altfel, și relațiile vor fi cu totul altele! Cât priveşte învierea morţilor, oare n-aţi citit ce vi s-a spus de Dumnezeu, când zice: „Eusunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov”? Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii” (Matei 22:31–32). Aceasta este o afirmaţie devastatoare! Cum rămâne cu cei care au murit înainte? Cum rămâne cu Avraam astăzi? Ei bine, el este acelaşi Avraam dintotdeauna. Avraam, Isaac şi Iacov au fost pur şi simplu mutaţi de pe pământ într-un alt loc. Ei nu sunt morţi, sunt vii. Acelaşi lucru este adevărat cu privire la cei dragi ai tăi care sunt în Hristos şi care te aşteaptă în cer. Dumnezeu este și are viața în Sine! Acesta este un adevăr glorios! (Matei 22:33). Noroadele care ascultau aurămas uimite de învăţătura lui Isus Deci irodienii şi saducheii au fost reduşi la tăcere. Fariseii îl urmăriseră pe Isus în disputa cu aceste două grupuri. Ei erau un partid politico-religios şi doreau să vadă împărăţia lui David restaurată cu putere pentru a scăpa de Roma. Pentru împlinirea acestei dorinţe de restaurare, se aliaseră cu irodienii, dar ca partid religios erau în opoziție cu saducheii. Fariseii ar corespunde aripii conservatoare a bisericii de astăzi, iar saducheii ar corespunde aripii liberale a bisericii. Fariseii aveau și ei intenţia de a-L prinde în capcană pe Domnul, astfel că reprezentantul lor, un avocat, I-a pus o întrebare foarte interesantă. Cândau auzit fariseii că Isus a astupat gura saducheilor, s-au strâns la un loc. Şi unul din ei, un învăţător al Legii, ca să-L ispitească, I-a pus întrebarea următoare: Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege? (Mat. 22:34-36) Fariseii se adunaseră în grabă, elaboraseră o strategie şi îl scot la înaintare pe acest cărturar, expert în Legea mozaică, pentru a-L ispiti cu o întrebare care avea și o doză de infantilism: care-i cea mai mare poruncă?! Replica Domnului nu întârzie, ca de obicei: Isus i-a răspuns: „Săiubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.” Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. (Mat. 22:37–38) Deuteronom 6:4-7 este un pasaj pe care evreii pioși îl recită de două ori pe zi, la începutul rugăciunii Sh’ma Israel ... Deci nu e o surpriză ce le spune Domnul – doar că El continuă și o echivalează cu o a doua, preluată din Lev. 19:18: Iar a doua, asemenea ei, este: „Săiubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Mat. 22:39) Dacă îţi evaluezi viaţa în baza acestei porunci, îţi dai seama că eşti departe de slava lui Dumnezeu. Domnul nostru este foarte direct şi sincer cu oamenii aceștia, și le spune clar: „Dacă chiar vreți să știți, acestea sunt poruncile de bază: Să îl iubeşti pe Dumnezeu este cea mai mare poruncă, şi să îl iubeşti pe aproapele tău este următoarea.” Și conchide: În acestedouă porunci se cuprinde toată Legea şi Prorocii. (Mat. 22:40) Practic, pe aceste două porunci se rezemă, de fapt, întreaga Lege mozaică. A fost atât de clar și corect răspunsul lui Hristos, încât dacă fariseii ar fi fost sinceri ar fi spus: „Ne lipseşte slava lui Dumnezeu. Nu putem fi mântuiţi prin Lege; avem nevoie de un Mântuitor.” Şi în momentul acela, Domnul Isus Hristos, Mântuitorul era deja aproape sub umbra crucii. Dar Fariseii nu se potolesc! Ei se agitau febril încercând să-L prindă pe Domnul cu o altă întrebare, când Isus le-o ia înainte şi le pune El o întrebare lor : Pecând erau strânşi la un loc fariseii, Isus i-a întrebat: „Ce credeţi voi despre Hristos? Al cui fiu este?” „Al lui David”, I-au răspuns ei. Şi Isus le-a zis: „Cum atunci David, fiind insuflat de Duhul, Îl numeşte Domn, când zice: „Domnula zis Domnului Meu: „Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale”? (Mat. 22:41–44) Domnul Isus citează Psalmul 110:1. Cum ar fi putut David să îl numească pe fiul său Domn? Fariseii ar fi trebuit să spună că fiul trebuie să se nască în mod supranatural, și să fie mai mare ca David, pentru ca acesta să-l numească „Domnul meu.” Deci dacă David Îl numeşte Domn, cum este El fiul lui? (Mat. 22:45) Aceasta era întrebarea pătrunzătoare pe care Domnul nostru le-o pune fariseilor. O asemenea întrebare are o serie de implicaţii uimitoare: Domnul nostru a afirmat că David a scris Psalmul 110, că l-a scris prin Duhul Sfânt şi că a scris despre Mesia. „Dacă David îl numeşte Domn, cum este El fiul lui?” Cum ar fi putut David să îl considere pe fiul său superior, dacă nu ar fi fost cu adevărat fiul său? Singurul răspuns logic la această întrebare este o descendență și o naştere miraculoase. Isus este fiul lui David, dar El este mai mare decât David. Un fiu al lui David este mai mare decât David doar dacă în linia genealogică apare cineva mai mare, care să genereze o descendență superioară. Relatările naşterii supranaturale a lui Isus necesită un singur răspuns satisfăcător. Domnul lui David a intrat în linia genealogică a lui David, aşa cum se afirmă în Evanghelia după Luca: „Îngerul i-a răspuns: „Duhul Sfânt Se va coborî peste tine, şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea Sfântul care se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1:35). El este mai mare decât David pentru că este Domnul din cer, coborât pe pământ în trup de om! Mesia Isus Hristos îi forţa pe farisei să se confrunte cu chestiunea reală şi să Îl recunoască drept fiu al lui David şi Domn al lui David. Această întrebare rămânând fără răspuns de la experții Legii, confruntarea cu liderii religioşi se încheie, aceștia constatându-se încă o dată surclasați. Nimeninu I-a putut răspunde un cuvânt. Şi, din ziua aceea, n-aîndrăznit nimeni să-I mai pună întrebări. (Mat. 22:46) Constată că nu pot să îi răspundă (aceasta este una dintre dovezile extraordinare ale dumnezeirii Lui!) – așa că din acest moment, nu L-au mai atacat verbal. Ei Îl condamnaseră deja la moarte, și acesta este direcţia înspre care vor acţiona de acum înainte. Finalul capitolului coincide cu finalul întâlnirii noastre de azi, dar ne reîntâlnim mâine...…
Ce frumoase sunt întâlnirile prietenilor – și sper că și noi suntem pe cale să ne bucurăm ori de câte ori ne regăsim, mai cu seamă că nu ne leagă neapărat simpatii sau aprecieri omenești, ci reverența față de persoana măreață a lui Dumnezeu, care-Și deschide și expune Cuvântul, voia, planul, dorințele – spre înțelegerea și în folosul nostru veșnic. Suntem câștigați de fiecare dată când petrecem timp meditând la Cuvântul vieții, în măsură să aducă ordine și lumină și împlinire în trăirea noastră pe pământ și-n perspectiva eternității. Și suntem cu-atât mai atrași de Cuvânt în această perioadă cu cât parcurgem o primă Evanghelie – care ne ajută să-L cunoaștem tot mai bine pe Mântuitorul nostru care a plătit total un preț greu, doar de dragul meu/nostru, gândindu-Se doar la fiecare din noi. Îl însoțim în ultima săptămână a vieții Sale, prin intermediul Evangheliei scrise de Matei, prima carte din NT, în care am ajuns la cap. 21. Domnul Isus ajunge la Ierusalim, în vederea pătimirii Sale. Matei nu mai consemnase vizite anterioare ale Mântuitorului în capitală, dar știm din celelalte evanghelii că Domnul mai trecuse pe aici, în diverse momente ale lucrării Lui. Se apropia punctul culminant al misiunii Domnului, care includea și confruntarea cu liderii evreilor, în zilele premergătoare marii sărbători de Pesah. Încadrați de mari mulțimi de pelerini veniți la Ierusalim la celebrare, Domnul Isus și ucenicii au parte de o primire specială, cu un impact evident asupra autorităților deja suspicioase ale cetății. Intrarea așa-zis triumfală, regală, precum și demonstrația de forță din Templu care urmează se constituie pentru conducătorii evreilor într-o provocare clară de a face față și de a contracara pretenția mesianică a lui Isus Hristos. Prima parte a cap. 21 deci stabilește scena apropiatei, decisivei confruntări dintre bătrânii, cărturarii și preoții evrei, și Mesia – pe care ei nu-L vor recunoaște până la capăt! Dați-mi voie să repet: nu cred că „triumfală” este descrierea potrivită pentru intrarea Domnului Isus în Ierusalim, având în vedere atât faptul că doar anumite părţi ale profeţiei lui Zaharia (invocată de Însuși Domnul!) s-au împlinit în legătură cu acest eveniment. Apoi având în vedere afluența de pelerini care curgeau pe porțile cetății în zilele premergătoare sărbătorii Paștelor, ovațiile câtorva zeci de sărmani, săraci și bolnavi – entuziaști, poate sinceri dar clar confuzi, cred că se vor fi pierdut destul de repede în zgomotul oricum vibrant, multicolor, extraordinar al mulțimilor ce intrau în atmosfera sărbătorii ce se apropia... și să nu uităm că aşa-numita „intrare triumfală” s-a sfârşit... pe cruce. Dar El va veni a doua oară, într-un mod și de-o manieră care va trece dincolo de orice închipuire a ceea ce înseamnă triumf. Autorul epistolei către Evrei formulează lucrul acesta într-un mod minunat: „Tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă (Evrei 9:8). În Zaharia 14:4 ni se spune că atunci când El va veni din nou pe pământul acesta, picioarele Lui vor sta pe Muntele Măslinilor – acolo va atinge El pământul! Apoi, când va intra în Ierusalim, aceasta va fi o intrare triumfală! Și dacă citim și ultimele pagini ale Bibliei – până vom ajunge noi la Apocalipsa! – vom înțelege (cât pot mintea noastră și cuvintele să cuprindă) magnitudinea intrării Lui Isus Hristos în drepturile și prerogativele de Rege al Împărăției cerurilor. Deci triumfală a fost nu intrarea în Ierusalim a Mântuitorului care era la o aruncătură de băț de crucea pe care va muri pentru păcatul tău şi al meu... Ci glorioasa lui revenire și domnie veșnică vor putea fi numite „triumfale”, așa cum am putea numi triumfală mai degrabă grandioasa Sa Înviere (ale cărei produse suntem și din care ne vom împărtăși)! Am mai spus, apoi, că – deși a stabilit Ierusalimul ca areal pentru ultima etapa de viață și lucrare, Domnul nostru Și-a petrecut nopțile în afara Ierusalimului, în Betania – foarte probabil în casa prietenilor Săi (frații Lazăr, Marta și Maria)... și asta, până în noaptea arestării Sale. Dar de fiecare dată în dimineața următoare, Domnul Isus revine în cetate... Și pe un asemenea drum matinal – de nici 3 km. – pe care Domnul l-a parcurs repetat ăn perioada aceea, are loc un eveniment pe care evangheliștii nu-l ocolesc... Dimineaţa, pe când se întorcea în cetate, I-a fost foame. A văzutun smochin lângă drum şi S-a apropiat de el; dar n-a găsit decât frunze, şi i-a zis: „De acum încolo, în veac să nu mai dea rod din tine!” Şi îndată smochinul s-a uscat. (Mat. 21:18–19) Înțelegerea și interpretarea incidentului cu smochinul a ridicat destule dificultăți. Unii pun în legătură curățarea Templului cu blestemarea smochinului: subliniată ar fi ineficiența, deci inutilitatea – atât a ritualisticii formale, convenționale, mercantile de la Templu, cât și a smochinului – ambele destinate distrugerii. Eu cred că smochinul reprezintă poporul Israel (ca în Matei 24, după cum vom vedea... sau ca în Mica 7:1, care descrie eșecul moral și religios al lui Israel prin aceeași imagine a lipsei smochinelor!) Cel puţin, putem afirma cu încredere că atunci când Domnul nostru a venit în lume, poporul Israel nu aducea niciun rod evident. Nu existau decât frunzele exterioare ale religiei ritualiste, lipsite de viaţă. Asta este ceea ce a condamnat Domnul nostru. Poporul Israel păstra aparențe și forme religioase, dar fără putere. Ei schimbaseră ceea ce le dăduse Dumnezeu într-un ritual mort, fără viaţă, fără vitalitate şi fără putere, fără a mai împlini scopul lui Dumnezeu. De aceea cred că Dumnezeu a permis să se întâmple drama dărâmării Templului în anul 70, așa cum prezisese prin Domnul Isus... Şi cred că într-o zi, Dumnezeu va face acelaşi lucru cu bisericile care i-au întors spatele Persoanei lui Isus Hristos... și pe care El n-a obosit să le avertizeze în cuvântul Său, până în Apocalipsa! Vreau să afirm din nou că eu înțeleg blestemarea smochinului ca pe un act simbolic. Domnul a condamnat, cu siguranţă, poporul Israel, iar evreii au suferit o judecată devastatoare, anul 70 d.Hr. fiind doar o bornă pe un lung drum al risipirii și decimării! Ucenicii, cândau văzut acest lucru, s-au mirat şi au zis: „Cum de s-a uscat smochinul acesta într-o clipă?” (Mat. 21:20) Pentru ei, acest lucru era uimitor. Drept răspuns, Isus le-a zis: „Adevărat vă spun că, dacăveţi avea credinţă şi nuvă veţi îndoi, veţi face nu numai ce s-a făcut smochinului acestuia; ci chiar dacă aţi zice muntelui acestuia: „Ridică-te de aici şi aruncă-te în mare”, se va face. Totce veţi cere cu credinţă, prin rugăciune, veţi primi.” (Mat. 21:21–22) Domnul nostru le dă o lecţie de rugăciune, şi anume că în rugăciune trebuie să existe credinţă. Ei se minunează de faptul că smochinul a fost blestemat, iar Isus le spune că problema lor este că nu au credinţa că Dumnezeu poate acţiona într-un mod miraculos. Pe de altă parte, „a avea credință” și „a nu te îndoi deloc/niciodată” sunt mai degrabă expresii sinonime, și nu trepte sau tipuri ale unei credințe extraordinare – dacă vă aduceți aminte, în cap. 17:20 ni se spusese că e de-ajuns și cea mai mică boabă de credință (cât un grăunte de muștar). Iar ideea de mutare a munților trebuie că e un fel plastic, pitoresc de a spune că pentru Dumnezeu nimic nu este imposibil. Sincer, nu cred că treaba noastră este să blestemăm smochini sau să mutăm munţii în mod literal. Mie-mi plac foarte mult munții, și dac-ar fi după mine, pentru cât îmi place să-i privesc – parcă nu arată de două ori la fel – și pentru cât nu mă plictisesc de ei, nu le-aș zice niciodată să se arunce în mare! În Psalmul 121, psalmistul spune: „Îmi ridic (literal: „Să îmi ridic...?) ochii spre munţi, de unde va veni ajutorul meu?” Nu cred că vrea să spună că ajutorul vine de la munţi, pentru că a adăugat: „Ajutorul îmi vine de la Domnul, care a făcut cerurile şi pământul” (Psalmul 121:1-2). Cu siguranţă, nu privesc spre munţii aceia pentru ajutor, ci doar pentru încântare, şi niciodată nu mi-am dorit să îi mut. Cred că este ceva mai mare şi mai important de făcut decât să mutăm munţii şi să blestemăm smochini: și anume – să ne gândim la lucrurile de sus, să-L căutăm pe Dumnezeu, să predicăm Evanghelia lui Hristos, să proclamăm Cuvântul lui Dumnezeu în aşa fel încât Duhul lui Dumnezeu să îl poată folosi – asta, prietene, este o minune! Când aceste buze de lut pot rosti ceva ce Duhul lui Dumnezeu poate folosi pentru a transforma o viaţă, acolo este implicată acea credinţă de calitate, pe care mi-o doresc. Avem nevoie de credinţa că Dumnezeu vrea, poate şi îşi va folosi Cuvântul. Iar credința este mereu, în evanghelia după Matei, nu atât o calitate a celui ce se roagă, cât o relație de încredere practică în Cel căruia îi este adresată rugăciunea! Acțiunile extraordinare ale Mântuitorului, deși puternice, simbolice și binefăcătoare, sunt considerate totuși provocatoare de liderii evrei, care nu se opresc și nu se sfiesc să alimenteze pe orice cale controversele... fapt pt care se lansează într-o serie lungă de dialoguri contradictorii din care fariseii și cărturarii nu vor ieși deloc bine, și desigur că pe cale de consecință nici Mântuitorul, care va fi eliminat ca factor destabilizator! IsusS-a dus în Templu; şi, pe când învăţa norodul, au venit la El preoţii cei mai de seamă şi bătrânii norodului şi I-au zis: „Cu ce putere faci Tu lucrurile acestea şi cine Ţi-a dat puterea aceasta?” (Mat. 21:23) Conducătorii religioşi – în majoritate membri ai Sinedriului – devin tot mai plini de ură în comportamentul lor. Ei nu pun la îndoială ceea ce face Domnul Isus. Aţi observat lucrul acesta? Nu au niciun temei pentru a nega minunile înfăptuite de El; nu pot decât să îi pună la îndoială autoritatea, mai precis pretențiile mesianice care începeau să-I fie recunoscute de mulțimea care-L însoțea sistematic. (Mat. 21:24) Drept răspuns, Isus le-a zis: „Vă voi pune şi Eu o întrebare; şi dacă-Mi veţi răspunde la ea, vă voi spune şi Eu cu ce putere fac aceste lucruri.” Mântuitorul recurge la metoda rabinică devenită deja notorie: a răspunsului prin contra-întrebare. Dar El nu le pune cu abilitate o întrebare-capcană, fără legătură cu problema în discuție, ci una legată de un predecesor. Și iată răspunsul-întrebare pentru ei: Botezul lui Ioan de unde venea? Din cer sau de la oameni?” Dar ei vorbeau între ei şi ziceau: „Dacă vom răspunde: „Din cer”, ne va spune: „Atunci de ce nu l-aţi crezut?” Şi dacă vom răspunde: „De la oameni”, ne temem de norod, pentru cătoţi socotesc pe Ioan drept proroc.” (Mat. 21:25–26) Vedeţi voi, aceşti conducători religioşi încercau să-i întindă o capcană, prinzându-L într-o dilemă, dar imediat El i-a prins pe ei în dilemă. El le-a spus: „Vă voi spune cu ce autoritate lucrez, dacă îmi veţi spune și voi cu ce autoritate şi-a făcut lucrarea Ioan Botezătorul. Cu autoritate din cer sau de la oameni?” Desigur, dacă ar fi spus că este din cer, Domnul nostru ar fi spus: „Şi eu acţionez cu aceeaşi autoritate.” Aşa că nu au vrut să-i răspundă. Nu erau dispuşi să accepte că autoritatea lui Ioan venea din cer, aşa că, desigur, nu voiau să accepte nici autoritatea lui Isus. Atunci au răspuns lui Isus: „Nu ştim!” Şi El, la rândul Lui, le-a zis: „Nici Eu nu vă voi spune cu ce putere fac aceste lucruri.” (Mat. 21:27) Problema lor nu era de reală incertitudine, ci de diplomație și politică religioasă. Dar prin refuzul de a da un verdict oficial și clar referitor la Ioan, a cărui lucrare era în acord cu a lui Isus, acești lideri și-au pierdut dreptul de a mai provoca și/sau chestiona public autoritatea lui Isus. Tensiunea care se dezvoltă în această situaţie este aproape palpabilă. Domnul este pe cale să pronunţe un denunţ usturător împotriva conducătorilor religioşi. Va spune o pildă care îi pune pe vameşi şi pe prostituate deasupra lor, iar acuzaţia lui Isus – conținută în pilda celor doi fii, care urmează – nu poate fi ignorată. Ce credeţi? Un om avea doi feciori; şi s-a dus la cel dintâi şi i-a zis: „Fiule, du-te astăzi de lucrează în via mea!” „Nu vreau”, i-a răspuns el. În urmă, i-a părut rău şi s-a dus. S-a dus şi la celălalt şi i-a spus tot aşa. Şi fiul acesta a răspuns: „Mă duc, doamne!” Şi nu s-a dus. Care din amândoi a făcut voia tatălui său?” „Cel dintâi”, au răspuns ei. Şi Isus le-a zis: „Adevăratvă spun că vameşii şi curvele merg înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu.” (Mat. 21:28–31) Această parabolă a fost o insultă teribilă la adresa conducătorilor religioşi. Isus îi aseamănă cu cel de-al doilea fiu care a spus că va face munca pentru tatăl său, dar nu a făcut-o. Domnul îi pune pe vameşi şi prostituate pe un plan superior acestor conducători religioşi. Dar pilda are aplicabilitate şi astăzi. Mulţi oameni s-au alăturat (instituțional, formal) bisericii şi sunt religioşi... de fapt ei cred că sunt creştini, dar nu sunt. Pot îndeplini ritualuri bisericeşti, pot eventual să recunoască mental doctrinele, dar nu sunt credincioşi autentici, dacă în vieţile lor nu a avut loc o transformare reală . „Căci dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Corinteni 5:17). Vameşii şi prostituatele în schimb, recunoscându-și păcătoşenia, au venit la Hristos pentru a fi mântuiţi. Au venit poate mai târziu – la început i-au spus „nu” lui Dumnezeu – dar s-au pocăit şi au venit la El, iar El i-a primit! Fiindcă Ioana venit la voi umblând în calea neprihănirii, şi nu l-aţi crezut. Darvameşii şi curvele l-au crezut: şi, măcar că aţi văzut lucrul acesta, nu v-aţi căit, în urmă, ca să-l credeţi. (Mat. 21:32) Conducătorii evreilor practicau o religie a decoraţiunilor exterioare, fără să aibă nimic real la interior. De aceea cuvintele, comportamentele, faptele lor erau găunoase și irelevante, sau de-a dreptul în contradicție cu preceptele asumate, pentru că nu aveau suportul unei inimi și minți transformate! Atunci când o persoană îl primeşte pe Isus Hristos ca Mântuitor, schimbarea vine din interior, iar interiorul nu este doar redecorat, ci înnoit! Mai departe, Domnul Isus le spune o altă pildă, înainte ca ei să ajungă la o distanţă de la care să nu-L mai poată auzi: pilda vierilor, sau a gospodarului şi a viei sale... pildă în care gospodarul îl reprezintă pe Dumnezeu-Tatăl, iar fiul este Domnul Isus Hristos. Iar vierii sunt o imagine pentru Israel. (Mat. 21:33–39) Ascultaţi o altă pildă. Era un om, un gospodar carea sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea şi a zidit un turn. Apoi a dat-o unor vieri şi a plecatîn altă ţară. Când a venit vremea roadelor, a trimis pe robii săi la vieri, casă ia partea lui de rod. Vieriiau pus mâna pe robii lui, şi pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. A mai trimis alţi robi, mai mulţi decât cei dintâi; şi vierii i-au primit la fel. La urmă, a trimis la ei pe fiul său, zicând: „Vor primi cu cinste pe fiul meu!” Dar vierii, când au văzut pe fiul, au zis între ei: „Iatămoştenitorul; veniţisă-l omorâm şi să punem stăpânire pe moştenirea lui!” Şiau pus mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au omorât. Aceasta este cea mai directă pildă pe care Domnul nostru a spus-o până acum. Este ultimul său avertisment pentru conducătorii religioşi. Istorisirea lasă impresia de impertinență și ticăloșie strigătoare la cer mai degrabă prin aversiunea și respingerea instinctivă și repetată, și o lăcomie necugetată, decât printr-un raționament prudent asupra legalității și drepturilor de proprietate asupra moștenirii. Respingerea de către Israel a suveranității lui Dumnezeu și prin urmare a Fiului Său este mai degrabă rezultatul unei reacții firești, necugetate, orgolioase, decât rezultatul vreunei strategii înțelepte! Când Isus a spus: „La urmă, a trimis la ei pe fiul său” , Fiul stătea în faţa lor, spunându-le pilda. Ce vor face ei cu Fiul lui Dumnezeu? El le spune chiar acum ce este în inimile lor. Deși n-ar fi trebuit să fie surprinși, pentru oamenii aceştia finalul pare să fi fost neaşteptat! De parcă nu știau ce voiau să-I facă Domnului Însuși! Acum, când va veni stăpânul viei, ce va face el vierilor acelora?” Ei I-au răspuns: „Pe ticăloşii aceia ticălos îi va pierde şivia o va da altor vieri, care-i vor da roadele la vremea lor.” (Mat. 21:40–41) Cine vor fi acei alți vieri aflăm imediat, în vers. 43 – dar și aici și acolo se subliniază ideea valoroasă și pentru noi – ceilalți vieri: dreptul de folosință depinde tot de producerea roadelor cuvenite! Nu există loc pentru formalism și complacere, pt noul popor al lui Dumnezeu! Iar de la fiul respins în parabola precedentă, discuția se prelungește către piatra respinsă (idee preluată din Ps. 118:22-23), și poate că e la mijloc și o exploatare a unui joc de cuvinte în original existând o armonie între cuvintele ben – fiu și eben – piatră. Deci Domnul îi trimite pe specialiștii Torei înapoi la Vechiul Testament, doar-doar vor înțelege analogia „pietrei” cu El Însuşi. Isus le-a zis: „N-aţicitit niciodată în Scripturi că: «Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului; Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri?» De aceea, vă spun căÎmpărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi va fi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite.” (Mat. 21:42–43) Nu este sigur dacă prin expresia „piatra din capul unghiului” trebuie să se înțeleagă piatra principală de temelie (conform semnificației din Efes. 2:20) sau piatra din vârful zidului, care încununează și fixează opera; este vorba în orice caz de o piatră fundamentală de care depinde stabilitatea întregii structuri a clădirii. Apoi, este interesant de observat că Domnul a schimbat expresia „Împărăţia cerurilor” în „Împărăţia lui Dumnezeu”. Cred că El foloseşte termenul mai cuprinzător pentru că se pregăteşte să includă şi neamurile şi pe toţi cei care vor veni la El. „Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi va fi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite” – expresia din vers. 43 la care am făcut referire mai devreme, vorbind despre „alți vieri” – înseamnă că această construcție va fi luată de la evrei şi dată Bisericii... mai precis, poporul ales își lărgește/îmbogățește componența și semnificația – tocmai ceea ce evreii n-au vrut și n-au fost în stare niciodată să admită și să recunoască. „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată” (1 Petru 2:9). Biserica este acest „neam sfânt.” „Cine vacădea peste piatra aceasta vafi zdrobit de ea; iar pe acela peste care va cădea ea, îl va spulbera.” (Mat. 21:44) „Cina va cădea peste piatra aceasta va fi zdrobit de ea” se referă la prima venire a lui Hristos. El este stânca pe care e construită Biserica. „Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă, şi care este Isus Hristos” (1 Corinteni 3:11). A cădea pe stânca aceasta înseamnă să vii la Hristos pentru mântuire în această vreme de har... înseamnă să te prăbușești cu credință și pocăință la picioarele străpunse ale Mântuitorului, și să ceri, și să capeți iertare, îndurare, mântire și har! Dar dacă îl respingi pe Hristos-Stânca, aceea va cădea mai târziu în judecata profeţită de Daniel (vezi Daniel 2:34, 44-45), care se referă la a doua venire a lui Hristos. Și cine va putea sta în picoare la vremea venirii judecății Lui, făcută după dreptatea și sfințenia lui Dumnezeu?! După ce au auzit pildele Lui, preoţii cei mai de seamă şi fariseii au înţeles că Isus vorbeşte despre ei. Şi căutau să-L prindă; dar se temeau de noroade, pentru că eleÎl socoteau drept proroc. (Mat. 21:45-46) Ei ştiau despre ce vorbeşte El. Din păcate, în zilele noastre, foarte mulţi oameni nu văd că şi lor li se aplică această pildă, îndeosebi celor din biserică. Deşi conducătorii religioşi se hotărâseră că Isus trebuia să moară, când vor să-L prindă se tem de mulţimi, care Îl considerau un profet al lui Dumnezeu. Atât Ioan cât și Isus cunoscuseră o cotă de popularitate care le era inaccesibilă și-i ridiculiza pe liderii evrei. Erau enervați, dar și înfricoșați! Până la urmă însă tocmai această tensiune va determina cu necesitate condamnarea lui Isus către care ne îndreptăm! Noi deocamdată ne oprim aici azi.…
Dragi ascultători, ne reîntâlnim pe teritoriul Evangheliei, în prima secțiune din NT. După cum cred că știți, partea a doua a Sfintei Scripturi ne dezvoltă o schimbare majoră de paradigmă: extinderea planului de mântuire și-a sintagmei de popor ales – de la evrei către Biserică, pri includerea ne-evreilor între cei numiți poporul lui Dumnezeu, și aceasta doar prin pocăință și credință – pe baza morții ispășitoare și învierii triumfale lui isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu venit pe pământ că mijlocitor prin propria jertfă a noului, supremului legământ între Dumnezeu și oameni. Toată povestea exemplară a vieții, învățăturii și lucrării lui Isus Hristos are ca scop și finalitate jertfa Lui: patimile și moartea Lui constituie punctul culminant al Evangheliei, în fiecare dintre cele patru variante cuprinse în NT. Suntem și noi pe punctul de a intra împreună în partea finală – ultima pătrime – a evangheliei lui Matei, care din acest capitol 21 la startul căruia ne aflăm se va concentra pe evenimentele din ultima săptămână de viață a Mântuitorului care-L va trece prin chinuri greu imaginabile, batjocuri și suferințe crude și nedrepte, dar care va avea ca punct culminant nu moartea, ci Învierea Domnului Isus, punctul cel mai înalt al lucrării divine de mântuire și temelia indestructibilă a creștinismului. Deci putem afirma că toată această amplă mișcare hristică, urmărită de Matei în toate fazele sale, se apropie de apogeu – Domnul Isus Se întoarce în Ierusalimul ce se știa de la bun început că-I va găzdui execuția, și de data vine într-un nou rol. Până acum intrase în cetate mai dergabă incognito , în „vizite de lucru” am putea spune... dar acum El îşi va prezenta și va primi un soi de recunoaștere a autorității Sale de Rege al unei Împărății veșnice, în care Ierusalimul va juca un rol de seamă – chiar dacă nu în forma din sec. I. Vom fi martorii acțiunilor energice și ai ultimelor cuvântări curajoase ale Domnului Isus... care, de exemplu, va proceda încă o dată la o curăţare a Templului, o debarasare de adaosurile desacralizatoare care banalizau și ridiculizau statura și prestanța spirituală a locului de închinare – faptul în sine putând fi privit ca o infatuare de prim rang, dacă Isus Hristos nu ar fi fost Cel ce pretindea a fi. Apoi Domnul blestemă smochinul, ceea ce-ar fi rămas poate doar o acţiune simbolică dacă blestemul nu s-ar fi și materializat, apoi răspunde provocării conducătorilor religioşi şi îi acuză de faptul că ei complotează moartea Sa. Veţi observa tonul ferm, decisiv şi deliberat atât al metodei, cât și al gesturilor și cuvintelor Domnului Isus. El este Cel care inițiază și dictează ritmul acțiunilor acum, și-i va determina pe toți ceilalți să fie doar niște executanți ai deciziilor și mișcărilor pe care le inițiază Mântuitorul. El deține controlul deplin al întregii situaţii și parcă niciodată nu are o atitudine mai regală decât acum când se apropie de cruce. Repet: motivul pentru care Domnul Isus intră și rămâne în Ierusalim (pe timpul zilei, pentru că noaptea Se retrăgea totuși afară din cetate), şi care este evenimentul care va încheia această Săptămână a patimilor, numită şi Săptămâna Mare, este răstignirea. Jertfa de pe Golgota este evenimentul central, nu doar pentru atunci și-acolo, ci este evenimentul care a schimbat istoria întregii omeniri pentru toate veacurile şi pentru veşnicie. De aceea, acest eveniment trebuie să rămână mereu viu în mintea tuturor celor ce-și zic creștini. Spre deosebire de Ioan, care ne spune și ce s-a întâmplat „cu șase zile înainte de Paști” (adică în Sabatul premergător, adică sâmbăta dinaintea a ceea ce în popor se numește Floriile, sărbătoarea intrării lui Isus în Ierusalim) Matei începe descrierea evenimentelor acestei săptămâni cu redarea unor mișcări pregătitoare ce țin de intimitatea grupului ucenicilor (Mat. 21:1–3) Cânds-au apropiat de Ierusalim şi au ajuns la Betfaghe, înspre muntelemăslinilor, Isus a trimis doi ucenici și le-a zis: „Duceţi-vă în satul dinaintea voastră: în el veţi găsi îndată o măgăriţă legată şi un măgăruş împreună cu ea; dezlegaţi-i şi aduceţi-i la Mine. Dacă vă va zice cineva ceva, să spuneţi că Domnul are trebuinţă de ei. Şi îndată îi va trimite.” Nu văd niciun motiv pentru care acest incident ar putea fi considerat miraculos, deşi mulţi oameni îl consideră o minune. Cred că aceasta este o situaţie normală, naturală. Probabil că ultima dată când Domnul nostru fusese în Ierusalim aranjase cu nişte prieteni să folosească aceste animale de povară, data viitoare când avea să vină în cetate. Poate că le dezvăluise ce urma să facă, iar ei fuseseră de acord să pună la dispoziția Domnului aceste animale, la sărbătoarea Paştelui. Cred că Isus le va fi spus și că va trimite pe doi dintre ucenicii Săi să ia animalele, indicându-le un soi de parolă ce avea să fie folosită, săre recunoaștere: „Domnul are trebuinţă de ele.” Consider că această întâmplare este și mai extraordinară dacă o privim astfel, ca pe o mostră de prevedere plină de răbdare a Domnului Isus în vederea ultimei turnante a lucrării Sale mântuitoare. Dar toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească ce fusese vestit prin prorocul care zice: „Spuneţifiicei Sionului: „Iată, Împăratul tău vine la tine, blând şi călare pe un măgar, pe un măgăruş, mânzul unei măgăriţe!” (Mat. 21:4–5) Avem aici parafraza prescurtată a unui citat din Zaharia 9:9 – „Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar, pe un mânz, mânzul unei măgăriţe. ” În citatul din Matei există câteva omisiuni importante care vor fi descoperite printr-o comparaţie atentă. „Saltă de veselie, fiica Sionului, strigă de bucurie fiica Ierusalimului” este omis. De ce? Pentru că Domnul nostru nu vine în Ierusalim pentru un timp de bucurie. Asta va avea loc la a doua Sa venire! De asemenea, se omit cuvintele „El este neprihănit şi biruitor” – aceste cuvinte se referă la victoria care va fi împlinită la a doua Sa venire. Concluzia pe care trebuie să o tragem de aici este că la a doua venire a Domnului va exista o intrare triumfală – și de aceea am rețineri în a numi „triumfală” intrarea aceasta a Domnului în Ierusalim. Uceniciis-au dus şi au făcut cum le poruncise Isus. Au adus măgăriţa şi măgăruşul, şi-aupus hainele peste ei, şi El a şezut deasupra. (Matei 21:6-7) Impresionant mi se pare însă faptul că fiecare detaliu a fost trecut în planul lui Dumnezeu. Nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării. Ar mai fi de remarcat ceva care ne arată că Domnul Isus comunică prin acest act ceva. Sunteți de acord cred că există destule alte forme de comunicare, pe lângă cea verbală. Mai cu seamă în orient, se foloseau anumite obiecte, gesture, acţiuni pentru a comunica anumite lucruri. Vom vedea la timpul potrivit acţiunile anumitor profeţi prin care aceștia făceau cunoscută voia lui Dumnezeu. Ei bine, și Domnul Isus comunica acum ceva... Până acum le vorbise în diferite feluri, atât prin vorbire directă, cât şi prin pilde, ca să nu mai spun de semen, minuni, vindecări, exorcizări. Acum alege această cale: pe spinarea unui măgăruș, ca să afirme încă o dată cine este El, care este misiunea Lui. S-a afirmat că Domnul nostru îşi arăta smerenia călărind acest măgăruş. Acest lucru nu este cu totul corect. Măgăruşul avea o anumită simbolistică în societatea acelor zile. El nu era animalul desconsiderat din societatea occidentală. Nici măcar nu era un animal de rând, animalul de povară folosit de cei săraci. Cei săraci nu aveau nici măcar acest măgar de povară. Dacă privim în istoria poporului evreu, vedem că mânzul măgăriței era folosit de nobili sau regi. În Scriptură, îi întâlnim pe Avraam, David, Ahitofel, Balaam, Saul, toţi călărind pe măgari. De fapt, măgăruşul era vehicolul regilor, sau oamenilor de vază pe timp de pace. Nu era un simbol al umilinţei, ci unul al păcii. Calul era folosit pe timp de război, iar măgăruşul pe timp de pace. Când Isus a intrat în Ierusalim călărind pe acest animal de pace, El se prezenta ca Rege și în ciuda faptul că făcea asta, profetul spune că El era smerit. Deci Domnul Isus venea ca un Domn al Păcii. Acesta era mesajul pe care îl aducea El. Ei aşteptau un războinic, un eliberator, iar El venea ca prinţ al păcii. Este foarte important să observăm lucrul acesta. Chiar dacă nu toți înțelegeau ce trebuie, intrarea Domnului Isus în Ierusalim se transformă subit în manifestare populară. Nu era prima oară când venea în Ierusalim, dar niciodată apariția Sa nu fusese atât de observabilă și de aclamată. (Mat. 21:8–9) Cei mai mulţi din norod îşi aşterneau hainele pe drum; alţiităiau ramuri din copaci şi le presărau pe drum. Noroadele care mergeau înaintea lui Isus şi cele ce veneau în urmă, strigau: „Osana, Fiul lui David! Binecuvântateste Cel ce vine în Numele Domnului! Osana în cerurile preaînalte!” Este posibil ca înainte El să nu mai fi venit niciodată în Ierusalim pe drumul acesta – vom vedea poate mai clar acest lucru când vom ajunge în Evanghelia după Ioan. Se pare că, de obicei, El intra prin Poarta Oilor, într-un mod cât se poate de nebăgat în seamă, poarta prin care erau aduse animalele pentru jertfe. Dar nu de data aceasta! Acum El intră călare, ca un Rege, iar cei care sunt cu El îl recunosc ca Rege. Au ocazia de a-L primi sau respinge. Cânda intrat în Ierusalim, toată cetatea s-a pus în mişcare, şi fiecare zicea: „Cine este Acesta?” „Este Isus, Proroculdin Nazaretul Galileii”, răspundeau noroadele. (Mat. 21:10–11) Domnul nostru obligă Ierusalimul să analizeze încă o dată – pentru ultima oară! – afirmațiile și pretenţiile Sale. Dar degeaba! Oricum, Mântuitorul deplânsese înainte de intrarea a în cetate insensibilitatea Ierusalimului la momentul cercetării sale... clar este că nimeni nu înțelegea rostul venirii Sale, și rațiunea și deznodământul episodului ce se consuma... Poate că unii se aşteptau ca Isus să înceapă acum o insurecţie care să scuture jugul roman şi să aducă eliberare. O, da! Domnul Isus aducea eliberare, dar una mult mai importantă decât cea de sub puterea romană. Cineva spunea că nu este o temniţă mai grea decât temniţa sufletului. Nimic nu se poate compara cu ea. Din această închisoare venise Domnul Isus să aducă eliberarea. El venise să scoată mizeria din sufletul oamenilor… și la asta continua să Se gândească, și către asta continua să arate și când face următorul gest, prin care scoate stricăciunea umană şi din templul lui Dumnezeu… gest care poate părea teatral – dar care era spontan, și generat de iritarea Fiului lui Dumnezeu la vederea stării deplorabile în care ajunsese locașul central de închinare al lui Israel: Isus a intratîn Templul lui Dumnezeu. A dat afară pe toţi cei ce vindeau şi cumpărau în templu, a răsturnat mesele schimbătorilorde bani şi scaunele celor ce vindeau porumbei și le-a zis: „Este scris: „CasaMea se va chema o casă de rugăciune.” Darvoi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari.” (Mat. 21:12–13) Acesta este un limbaj foarte dur, nu-i aşa? Dar realitatea cred că era și mai revoltătoare. Dacă vă întrebaţi ce căutau acei comercianți – vânzători de porumbei, de animale, schimbători de bani etc. – în curtea Templului, ei bine nu este foarte greu de explicat. La acea dată, poporul evreu era încă sub incidenţa exclusivă a legii Mozaice; o parte însemnată a acesteia este legată de jertfe. Erau acolo date prevederi legate de forma, conținutul și detaliile sacrificiilor ce trebuiau aduse, modul în care se aduceau ele, condiţiile pe care trebuia să le îndeplinească animalele – tot ce era legat de jertfe. Printre prevederile exprese ale legii era cea legată de calitatea animalelor aduse ca jertfă. Ele trebuia să fie fără cusur. Pe de altă parte erau mulţi cei care doreau să aducă o jertfă la templu şi veneau de la mari distanţe aducând cu ei animalul pentru jertfă. Însă odată ajunşi la templu, aici erau întâmpinaţi de cei care controlau calitatea animalului. De fiecare dată se găsea câte un cusur care zădărnicea efortul celui care l-a adus până acolo. Însă… se găseau soluţii! Dacă respectivul era de accord, putea să vândă animalul respectiv pentru hrană. Cu bani primiţi, putea să cumpere un altul de la vânzătorii acreditaţi pe lângă templu. Numai că era o problemă. În curtea templului nu se permiteau bani care aveau pe ei chipul cezarului. Aceasta contravenea unei alte prevederi legale referitoare la chipul cioplit. Dar şi pentru aceasta se găsea o soluţie. Exista o monedă a templului. Aşa se justifică prezenţa schimbătorilor de bani acolo. După cum se poate vedea religia oferea bune oportunităţi de afaceri. Pentru mulţi chiar, ea nu mai însemna decât atât! Dragii mei dacă suntem ispitiţi să îi condamnăm, trebuie să fim atenţi şi să ne examinăm cu atenţie pe noi înşine. Adesea, religia devine pentru unii o afacere. Nu se sfiiesc să facă comerţ chiar cu Dumnezeu. Am cunoscut persoane care încercau să cumpere binecuvântări de la Dumnezeu. „Doamne, spuneau ei, dacă mă ajuţi de această dată, eu o să fac cutare şi cutare lucru!” Dragi prieteni acesta este un târg. Este o afacere. Dumnezeu nu face aşa ceva. El nu face afaceri cu noi. El oferă tot ce are de oferit din dragoste şi nu ca afacere. Deci să nu-I promitem ce oricum Îi aparține, sau ce oricum n-avem de gând sau nu putem să împlinim/dăruim! Mai degrabă atragem mânia lui Dumnezeu, în felul acesta! Nu este deci de mirare că Domnul Isus Se înfurie. Cât de departe erau oamenii aceștia de ceea ce le spusese Dumnezeu. Cât de departe ajunseseră faţă de ceea ce intenţionase Dumnezeu pentru ei. Și cât de orbiți erau mulți, crezând că fac bine ce făceau, dar fiind atât de departe de voia lui Dumnezeu! Atitudinea lor mă face să mă întreb, Cum suntem noi? Oare ce-ar face Domnul Isus dacă ar pătrunde în templul sufletului nostru? Ar lua oare biciul? Mă tem că multe lucruri murdare și nepotrivite ar avea de scos de-acolo! Oricât ar fi de neplăcută această realitate, s-o confruntăm acum, cât se mai poate face ceva înspre/pentru curățare! Însă observaţi ce ne spune Matei imediat după acest incident: după ce Domnul a curăţat Templul, au continuat ca până acum să vină mulți neputincioși la El pentru a fi ajutaţi: Nişte orbi şi şchiopi au venit la El în Templu, şi El i-a vindecat. (Mat. 21:14) Dar preoţii cei mai de seamă şi cărturarii, când au văzut minunile pe care le făcea, şi pe copii strigând în Templu şi zicând: „Osana, Fiul lui David!”, s-au umplut de mânie. (Mat. 21:14-15) Oamenilor aceștia – așa zis lideri religioși – oricum nu le plăcea de Domnul sau ce făcea El – le-a displăcut deci și că alte mulţimi de oameni fuseseră vindecaţi în preajma Templului, dar și că pruncii și mulțimile strigau „Mântuiește-ne, Fiul lui David!”... și pentru că oricum lucrurile se coceau în vederea crucificării, și-au mai exprimat o dată nemulțumirea Şi I-au zis: „Auzi ce zic aceştia?” „Da”, le-a răspuns Isus. „Oare n-aţi citit niciodată cuvintele acestea: „Tu ai scos laude dingura pruncilor şi din gura celor ce sug”?” Şi, lăsându-i, a ieşit afară din cetate şi S-a îndreptat spre Betaniaşi a mas acolo. (Mat. 21:16–17) Acum vreau să vă atrag atenţia la câteva fapte referitoare la această aşa-numită intrare triumfală. În primul rând, cum am spus, nu cred că „triumfală” este adjectivul potrivit pentru acest eveniment deoarece, aşa cum am văzut, doar anumite părţi ale profeţiei lui Zaharia (invocată de Însuși Domnul!) s-au împlinit în legătură cu această intrare a lui Isus în cetatea Ierusalimului, pentru ca aici să se împlinească ce va justifica apoi apelarea Sa cu supranumele de Mântuitorul. Practic, acum și aici El Se înfățișa pentru ultima oară în mod public și-n stare de libertate. Dacă analizezi relatările celor patru Evanghelii împreună, ele prezintă o imagine complexă. O concluzie care mie mi se pare evidentă – scrie John Vernon McGee – este că Domnul a intrat în cetate în trei rânduri diferite. Prima dată a fost sâmbăta, într-o zi de Sabat. În ziua aceea nu erau prezenți schimbătorii de bani și comercianții, așa că El S-a uitat în jur şi a plecat: „Isus a intrat în Ierusalim şi S-a dus în Templu. După ce S-a uitat la toate lucrurile de jur împrejur, fiindcă era pe înserate, a plecat la Betania cu cei doisprezece” (Marcu 11:11). Am putea spune că această intrare a avut-o în ipostaza Sa de Preot. A doua zi când a intrat în Ierusalim a fost duminică, prima zi după sabat (ceea ce este pentru noi acum prima zi a săptămânii). Schimbătorii de bani erau acolo, iar El a curăţat Templul (vv.12-13), și despre asta mărturisesc și ceilalți autori de evanghelii. În această zi, Isus a intrat ca Rege. A treia oară când a intrat în Ierusalim era luni, a doua zi după sabat (sau a doua zi a săptămânii, pentru noi azi). În acel moment, El a plâns pentru Ierusalim, apoi a intrat în Templu, şi a învăţat şi a vindecat (vezi Luca 19:41-44; 47-48). În ziua aceasta putem spune că a intrat ca Profet. Comparând cele trei relatări ale evangheliștilor sinoptici (Matei, Marcu şi Luca) devine evident faptul că ele descriu trei intrări diferite şi cred că Domnul nostru a intrat în Ierusalim în trei zile consecutive şi în trei roluri consecutive – ca Preot, ca Rege şi ca Profet. Și se pare că la sfârșitul fiecărei zile El Se retrăgea în Betania. Din precauție, ca să nu se precipite lucrurile înainte de vreme, se pare că Domnul Isus nu a petrecut nicio noapte în cetate până la arestarea Sa. Și apropo de adjectivul față de care am spus că am rețineri: amintiţi-vă că aşa-numita „intrare triumfală” s-a sfârşit... pe cruce. Dar El va veni a doua oară, și-atunci chiar că în mod triumfător. Autorul epistolei către Evrei formulează lucrul acesta într-un mod minunat: „Tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă (Evrei 9:8). În Zaharia 14:4 ni se spune că atunci când El va veni din nou pe pământul acesta, picioarele Lui vor sta pe Muntele Măslinilor – acolo va atinge El pământul! Apoi, când va intra în Ierusalim, aceasta va fi o intrare triumfală! Deci nu pot numi aceste trei intrări în Ierusalim despre care-am vorbit mai devreme ca fiind „triumfale”, din cauză că Mântuitorul era pe drum spre crucea pe care va muri pentru păcatul tău şi al meu! Și nu putem numi triumf ovațiile câtorva zeci de sărmani, săraci și bolnavi – entuziaști, poate sinceri dar clar confuzi, și care vor fi cam aceiași care peste câteva zile vor striga la fel de triumfal: „La moarte cu El! Răstigniți-L!” „Şi, lăsându-i” indică faptul că El n-a mai socotit potrivit să îi combată sau să le mai predice conducătorilor religioşi, care nu urmăreau decât să-L prindă cu vorba, să-I reproșeze vorbe și fapte, sau să_ ceară socoteală... Un fel de-a spune: „i-a lăsat vorbind singuri”... „A ieşit din cetate şi S-a îndreptat spre Betania.” Aşa cum am arătat, Domnul nostru nu şi-a petrecut noaptea în Ierusalim până în noaptea arestării Sale. Dar în ziua următoare, și-n fiecare din zilele următoare, Domnul Isus revine în cetate... ca și cum „o căuta cu lumânarea” – cum ar spune românul... Dar Isus Hristos fiind Dumnezeu și în acord cu Dumnezeirea știa că se apropie clipa, și că nu mai erau multe ore până când va trece prin chinuri grele – sufletești, fizice, psihice... care nu se vor sfârși decât după sfîșietorul „S-a isprăvit!” Lucrurile nu trebuiau nici precipitate, nici tergiversate... Nu mai era mult, dar mai trebuiau să se petreacă niște lucruri, să se mai spună niște cuvinte, de care vom lua și noi act în următoarele întâlniri. Era Dumnezeu în controlul Domnului Isus, și-n controlul lucrurilor, de o manieră pe care noi n-o putem nici bănui, nici pricepe... Așa este El și astăzi în controlul a tot ce ni se pertece, și care cu nimic nu-i în afara controlului suveran al lui Dumnezeu. Să nu uităm și să nu obosim să ne rugăm să fim în toate de acord cu voia Sa, și nimic să nu se interpună între noi și El. Voia Ta, nu voia mea să se facă Doamne-n viața mea! Vă las cu bine, să ne întâlnim sănătoși data viitoare!…
Dragi ascultători, vă salut cu prețuire, la reîntâlnirea noastră cu și în prezența Cuvântului lui Dumnezeu; sper că sunteți de acord că Scriptura ne aduce, de fiecare dată când o invocăm sau o deschidem, în prezenţa lui Dumnezeu. Sigur, Dumnezeu nu e de față doar dacă e și-o Biblie prin preajmă – aceasta e doar instrumentul suplimentar prin care Dumnezeu se adresează minții și inimii noastre... și care ne clarifică voia lui Dumnezeu, promisiunile pe care El ni le face, planul Său pentru salvarea omenirii. Și totul devenind mai clar în ce privește Persoana, manifestările, voia și planurile lui Dumnezeu, ne apropie de Însuși Dumnezeu – și cred că sunteți de acord că aceasta este cea mai mare binecuvântare și recompensă de care poate beneficia un om: relația cu Atotputernicul Creator și Suveran Sfânt și Veșnic, ce vrea să ne facă părtași atributelor și firii Sale perfecte! Fiți convinși că nici de această dată Dumnezeu nu face excepţie, Duhul lui cel Sfânt fiind acela care fixează și evocă ceea Dumnezeu vrea să aflăm şi ceea ce inima și viața noastră au nevoie. În plus, același Duh Sfânt plantează, îngrijește și face să rodească în inima și viața noastră semințele credinței și-ale Cuvântului, asigurându-ne continuu accesul la tronul de unde este condusă creația... Poate fi ceva mai de dorit decât asta? Avem uneori senzația că noi facem o favoare lui Dumnezeu încercând să ne îndeletnicim cu cele sfinte, punându-ne probleme spirituale sau făcând fapte bune – lucruri pt care probabil așteptăm și recompense suplimentare, de amploare... când de fapt astea ar trebui să ne fie manifestările normale, căutarea lui Dumnezeu, accesul la El și umblarea cu El fiind răsplătirea supremă la care putem aspira! Pt că El ne face favoarea să ne ierte, să ne aștepte, să investească, să dăruiască – necurmat și abundent, și-n ciuda limitelor, greșelilor și sterilității noastre. El Însuși e răsplata noastră cea mai mare – când vom înțelege și ne va fi de ajuns asta, vom fi ce trebuie! Vedeți, problema asta a recompenselor e de când lumea – și asemenea gânduri le-au trecut prin cap și ucenicilor. Finalul cap. 19 din ev. după Matei, de unde reluăm lectura și comentariile, ne pune înainte răspunsul Domnului Isus la o întrebare cât se poate de omenească, pusă la finalul episodului cu tânărul care avea inima lipită de bogățiile sale: AtunciPetru a luat cuvântul şi I-a zis: „Iată că noiam lăsat tot şi Te-am urmat; ce răsplată vom avea?” (Mat. 19:27) Am spune că Simon Petru dă dovadă de materialism, de egoism sau infantilism... Era însă și el dintre evrei, asistase la episodul cu tânărul bogat, și cred că se face ecoul întrebărilor sau poate discuțiilor pe care le nutriseră în cercul intimilor Domnului, dar pe care încă nu îndrăzniseră să le pună în acest fel și până-n acest moment... Decât să ne dăm cu presupusul, mai bine să nu ne grăbim să judecăm, ci să reținem ce urmează: Isus le-a răspuns: „Adevărat vă spun că atunci când va sta Fiul omului pe scaunul de domnie al măririi Sale, la înnoirea tuturor lucrurilor, voi, care M-aţi urmat, veţişedea şi voi pe douăsprezece scaune de domnie şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.” (Mat. 19:28) Domnul nu l-a mustrat pe Petru, ci dimpotrivă, i-a spus că îl aşteaptă o mare răsplată. Tot aşa, cred că noi, creştinii de astăzi, ar trebui să lucrăm pentru o răsplată – care nu va fi nici limitată, nici temporară, nici posibil de obținut pe alte căi... Auziți despre ce e vorba: Şi oricinea lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau feciori, sau holde, pentru Numele Meu, va primi însutit şi va moşteni viaţa veşnică. Darmulţi din cei dintâi vor fi cei din urmă, şi mulţi din cei din urmă vor fi cei dintâi. (Mat. 19:29–30) Există o răsplată pentru cei care au sacrificat ceva de dragul lui Isus, urmându-L. Mulţi sfinţi necunoscuţi, despre care lumea nu a auzit, vor primi un loc de cinste în prezenţa Lui, cândva... Cred că, în ziua aceea, mulţi lideri creştini extraordinari care au avut parte de aplauze în lumea aceasta vor fi ignoraţi, în timp ce mulţi sfinţi ai lui Dumnezeu necunoscuţi de oameni vor fi grandios răsplătiţi. O atenționare și-o rectificare de natură să ne pună pe gânduri, să ne încurajeze, să ne repoziționeze în ce privește modul în care Îl urmăm, slujim, proclamă pe Domnul nostru, Evanghelia și Împărăția Lui! Trecem acum în capitolul următor, 20… care practic continuă precizările Mântuitorului despre ce înseamnă ascultarea și slujirea din perspectiva lui Dumnezeu, și despre maniera absolut unică, neomenească a Stăpânului de a-Și motiva și recompensa lucrătorii. Pilda lucrătorilor viei, care urmează, este importantă pentru a înțelege modul în care Dumnezeu vede viaţa și lucrarea noastră, eforturile pe care le facem, şi dă explicații privind răsplata pe care El ne-o pregătește și criteriile după care ne-o acordă. Per ansamblu, acest capitol finalizează o secţiune care a redat progresiv amploarea lucrării și învățăturilor hristice dinaintea fazei finale a vieții Sale terestre, care se va încheia peste puțină vreme la Golgota. Încă din acest capitol, tempo-ul relatării lui Matei creşte, iar Domnul se îndreaptă direct și lămurit către cruce. De asemenea, acest capitol contribuie la clarificarea altor lucruri referitoare la Împărăţia cerurilor. Repet: capitolul debutează cu pilda lucrătorilor viei, în care este enunțat atât principiul, cât și criteriile răsplătirii. Poate vom fi, poate nu vom fi surprinși să aflăm că înaintea lui Dumnezeu credincioşia faţă de sarcina încredinţată reprezintă criteriul de bază al răsplătirii, și nu volumul de muncă depus sau natura poate spectaculoasă a lucrării. Fiindcă Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un gospodar care a ieşit dis-de-dimineaţă să-şi tocmească lucrători la vie. (Mat. 20:1) Cum am spus, această pildă continuă subiectul din capitolul anterior. Matei 19 se încheie cu vers. 30 unde scrie: „ Dar mulţi din cei dintâi vor fi cei din urmă, şi mulţi din cei din urmă vor fi cei dintâi” , iar pasajul alocat acestei parabole din cap. 20 se încheie cu vers. 16, unde Domnul reformulează aceeași idee: „Tot aşa, cei din urmă vor fi cei dintâi, şi cei dintâi vor fi cei din urmă; pentru că mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.” Aşadar, observați, vă rog, că atât la începutul, cât şi la sfârşitul pildei avem conceptul conform căruia cei de pe urmă vor fi cei dintâi, şi cei dintâi vor fi cei de pe urmă! Poate că ne-am obișnuit cu această formulare, și nu ne mai surprinde, dar trebuie să recunoaștem că nu sună foarte normal... de fapt e chiar deconcertant, având în vedere că majoritatea ne dorim să fim primii, nu ultimii! Ei bine, acest gospodar din parabola noastră, (Mat. 20:2–5) S-a învoit cu lucrătorii cu câte un leu pe zi şi i-a trimis la vie. A ieşit pe la ceasul al treilea şi a văzut pe alţii stând în piaţă fără lucru. „Duceţi-vă şi voi în via mea”, le-a zis el, „şi vă voi da ce va fi cu dreptul.” Şi s-au dus. A ieşit iarăşi pe la ceasul al şaselea şi al nouălea şi a făcut la fel. Deci, ca să fie clar pentru toți: omul nostru avea de lucru, și pentru că avea nevoie de muncitori, a ieșit la recrutare în câteva rânduri: dis-de-dimineață, poate însemna chiar ora 6 dimineața, apoi la ceasul al treilea – ora 9 dim. – apoi la „al şaselea” ceas – adică la amiază, ora 12, iar al „nouălea” ceas era ora trei după-amiaza. Dar se vede treaba că tot nu eru suficienți, astfel încât și aprope de sfârșitul zilei – pe la 5 după amiază – a mai dat o tură după forță de muncă... (Mat. 20:6–7) Când a ieşit pe la ceasul al unsprezecelea, a găsit pe alţii stând în piaţă şi le-a zis: „De ce staţi aici toată ziua fără lucru?” Ei i-au răspuns: „Pentru că nu ne-a tocmit nimeni.” „Duceţi-vă şi voi în via mea”, le-a zis el, „şi veţi primi ce va fi cu dreptul.” Nu pot să nu mă gândesc cât de simple, inteligibile, naturale erau ilustrațiile pe care le folosea Domnul Isus... nimic forțat, nimic prețios, nimic livresc sau ambiguu în ele... Dar asta a fost doar prima parte... citim până la vers. 15 ce-i mai interesant, plus deznodământul pildei lucrătorilor viei: Seara, stăpânul viei a zis ispravnicului său: „Cheamă pe lucrători şi dă-le plata, începând de la cei de pe urmă, până la cei dintâi.” Cei din ceasul al unsprezecelea au venit şi au luat fiecare câte un leu. Când au venit cei dintâi, socoteau că vor primi mai mult; dar au primit şi ei tot câte un leu de fiecare. După ce au primit banii, cârteau împotriva gospodarului şi ziceau: „Aceştia de pe urmă n-au lucrat decât un ceas, şi la plată i-ai făcut deopotrivă cu noi, care am suferit greul şi zăduful zilei.” Drept răspuns, el a zis unuia dintre ei: „Prietene, ţie nu-ţi fac nicio nedreptate; nu te-ai tocmit cu mine cu un leu? Ia-ţi ce ţi se cuvine şi pleacă. Eu vreau să plătesc şi acestuia din urmă ca şi ţie. Nu potsă fac ce vreau cu ce-i al meu? Orieste ochiul tău rău, fiindcă eu sunt bun?” (Mat. 20:8–15) Aceasta parabolă magistrală a fost folosită pentru a ne transmite un adevăr important: răsplata primită nu este determinată nici de durata şi nici de importanţa slujirii tale. Mai degrabă, vei fi răsplătit pentru credincioşia ta faţă de sarcina pe care Dumnezeu ţi-a încredinţat-o, indiferent de amploarea sau durata sa, ori cât de semnificativă a părut! Întotdeauna am crezut că într-o bună zi între cei răsplătiți de Domnul va fi și o doamnă drăguţă, care se poate să fi fost chiar membră a bisericii mele. Eu mă voi întoarce spre membrii echipei mele şi-i voi întreba: „O cunoaşteţi?” Răspunsul va fi: „N-am auzit niciodată de ea. N-a cântat în cor... n-a predat niciodată la o clasă de şcoală duminicală... Nu a fost preşedintele vreuneia dintre organizaţiile noastre!... Femeia aceasta nu știm să fi făcut vreodată ceva remarcabil... şi ia uite cum o răsplăteşte Domnul!” Probabil vom afla că femeia aceea era o văduvă și avea un fiu tânăr. Ea nu a vorbit niciodată în faţa a mii de oameni, ca unii predicatori sau evanghelişti, nu a dăruit sume impresionante, nu a scris cărți... ci doar şi-a crescut singurul băiat cu credincioşie, iar el a devenit misionar, proclamând Evanghelia în locuri dificile. Văduva aceea va fi fost credincioasă în sarcina pe care Dumnezeu i-a încredinţat-o. Poate că cineva va protesta: „Cu siguranţă slujirea ei nu a fost așa de grea ca a mea!” Se prea poate să fie adevărat, însă pilda lucrătorilor viei tocmai ne-a-nvătat că Dumnezeu nu ne răsplătește după cantitatea de muncă depusă, ci după credincioşia faţă de slujba la care El te-a chemat. Dragul meu, poate că Dumnezeu nu te-a chemat să faci ceva măreţ pentru El, însă eşti tu credincios în ce ţi-a încredinţat El? Tot aşa , cei din urmă vor fi cei dintâi, şi cei dintâi vor fi cei din urmă; pentru că mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.” (Matei 20:16) Cum am spus, refrenul acesta străjuiește pilda lucrătorilor viei! În continuare, Domnul trece în starea de mișcare, dar nu-Și întrerupe propovăduirea și învățătura înțeleaptă: Pe cândse suia Isus la Ierusalim, pe drum, a luat deoparte pe cei doisprezece ucenici şi le-a zis: (Mat. 20:17) Mişcarea fizică dedusă implică și modificarea parametrilor geografici ai pasajului. Isus şi ucenicii Lui se deplasează înspre Ierusalim, unde Domnul urmează să moară pe cruce. „Iatăcă ne suim la Ierusalim, şi Fiul omului va fi dat în mâinile preoţilor celor mai de seamă şi cărturarilor. Ei Îl vor osândi la moarte şi-Lvor da în mâinile Neamurilor, ca să-L batjocorească, să-L bată şi să-L răstignească; dar a treia zi va învia.” (Mat. 20:18–19) Domnul Isus nostru n-ar fi putut formula mai clar acest adevăr. Era a patra oară când le spunea ucenicilor – și chiar în detaliu de data aceasta – ce I se va întâmpla. Ei însă n-au reuşit să înţeleagă ce li se spunea, pentru că pur şi simplu așa ceva nu se potrivea cu gândurile și planurile lor. Dar noi, care citim lucrul acesta acum, știm clar ce urma să se întâmple, și că planul divin era ca Hristos să meargă la Ierusalim pentru a muri. Să ne gândim puţin la importanţa acestui adevăr: El S-a îndreptat hotărât și deliberat spre Golgota, să moară pentru tine şi pentru mine. Iată adevărul fundamental la care trebuie să medităm. Pare simplu, dar nu e! Ucenicii lui Isus pur şi simplu n-au putut crede așa ceva! Și tocmai în momentul în care Isus făcea anunţul important al morţii ce Îl aştepta, mama lui Iacov şi Ioan vine la Isus pentru a-I cere... o favoare. Atuncimama fiilorlui Zebedei s-a apropiat de Isus împreună cu fiii ei şi I s-a închinat, vrând să-I facă o cerere. (Mat. 20:20) Mulţi dintre noi I se închină cu aceeaşi motivaţie... câtă lipsă de sensibilitate! El a întrebat-o: „Ce vrei?” „Porunceşte”, I-a zis ea, „ca, în Împărăţia Ta, aceşti doi fii ai mei să şadăunul la dreapta şi altul la stânga Ta.” (Mat. 20:21) În orice altă ocazie şi în orice alt moment, această cerere ar fi fost ceva natural pentru o mamă care își dorea ce era mai bun pentru copiii ei. Însă, în cazul acesta, ea nu a simţit atmosfera şi nici nu a înţeles ce se întâmpla de fapt în momentul acela. Domnul îi va răspunde şi, citând Scriptura, voi lăsa deoparte o porţiune care nu se regăseşte în cele mai bune manuscrise de care dispunem astăzi. Drept răspuns Isus a zis: „Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi voi să beţi paharulpe care am să-l beau Eu...?” „Putem”, I-au zis ei. Şi El le-a răspuns: „Este adevăratcă veţi bea paharul Meu... dar a şedea la dreapta şi la stânga Mea nu atârnă de Mine s-odau, ci este păstrată pentru aceia pentru care a fost pregătită de Tatăl Meu.” (Mat. 20:22–23) Dacă citim aceste două versete, chiar și lăsând porţiunile respective deoparte, sensul devine limpede. Dragul meu, ai grijă să nu-ți scape înţelesul acestor cuvinte, pentru că el e de maximă importanță pentru creştinii de astăzi! Domnul nostru nu spune aici că nimeni nu va avea locurile de la dreapta sau de la stânga Sa. Ceea ce spune El este că nu va acorda în mod arbitrar acele locuri lui Iacov și lui Ioan, sau cuiva anume... Mai degrabă, acele locuri sunt pentru cei desemnați de Dumnezeu. Observaţi cu atenţie: în cer se intră pe bază de pocăință și credință, și nu pe bază de cerere! Nu poți să faci nimic, nimic, pentru mântuire. Eşti mântuit prin credinţa în Hristos, prin harul Său minunat. Iar poziţia ta viitoare, răsplata ta din cer este determinată de ce și cum faci aici jos pe pământ. Acest lucru este foarte important, şi se pare că mulţi creştini au pierdut din vedere acest lucru. Pentru ce fel de loc te pregăteşti? Personal, nu am nicio ambiţie și nu aspir la locurile de la dreapta sau de la stânga lui Hristos – sunt sigur că pe acelea le-am pierdut deja! – dar lucrez pentru un loc, și noi toţi ar trebui să facem lucrul acesta. În Filipeni 3:14 Pavel a spus: „Alerg, dar, spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus.” Problema creştinilor de astăzi este că prea puţini mai încearcă să câştige ceva. Trebuie să recunoaştem că mântuirea este un dar fără plată, însă trebuie să intrăm în cursă pentru a primi o răsplată. Cei zece, cândau auzit, s-au mâniat pe cei doi fraţi. (Mat. 20:24) Ştiţi de ce s-au mâniat cei zece? Pentru că şi ei îşi doreau locurile de la dreapta şi de la stânga lui Hristos, și pentru că aceștia le-o luaseră înainte cu solicitarea! Isus i-a chemat şi le-a zis: „Ştiţi că domnitorii Neamurilor domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. Întrevoi să nu fie aşa. Ci oricareva vrea să fie mare între voi să fie slujitorul vostru; şioricare va vrea să fie cel dintâi între voi să vă fie rob.” (Mat. 20:25–27) Această este o nouă abordare a slujirii, care ar trebui să fie foarte limpede în mintea tuturor celor implicați în lucrarea creştină. Dragul meu, dacă vei cânta pentru Domnul, te rog, nu încerca să calci peste toţi ceilalţi solişti. Dacă vrei să fii predicator al Evangheliei, nu încerca să dai deoparte vreun alt slujitor. Dacă vrei să fii vreun responsabil, poate chiar lider al bisericii, nu o face în detrimentul altcuiva. Domnul nostru afirmă foarte clar că, dacă vrei să fii mare şi dacă vrei să-L slujești, trebuie să îţi asumi cea mai de jos poziţie. Acum, când Isus şi ucenicii Lui sunt foarte aproape de cetatea Ierusalimului, El le spune pentru a cincea oare despre apropiata Sa moarte. „Pentrucă nici Fiulomului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentrumulţi.” (Mat. 20:28) Acesta este un verset uimitor şi orice creştin ar trebui să îl memoreze, ca să îi fie la îndemână atunci când se iveşte ocazia să depună mărturie. Astfel, vom putea spune de ce a venit Isus Hristos în lume şi care a fost misiunea Lui... pentru că în prezent, încă există multă indiferență, și destulă confuzie în legătură cu acest subiect. Cândau ieşit din Ierihon, o mare gloată a mers după Isus. (Mat. 20:29) Isus şi ucenicii Lui se îndreaptă dinspre Ierihon spre Ierusalim, adică în sens invers faţă de omul din parbola biunului samaritean (Luca 10) care coborând de la Ierusalim la Ierihon a căzut între tâlhari. Domnul merge în sus de la Ierihon la Ierusalim ca să moară alături de tâlhari. Drumul lui Hristos este diferit, un drum pe care tu şi cu mine nu putem merge niciodată. Nu putem decât să venim la El cu credinţă, ştiind că El a murit în locul nostru. Și nu uita: cu Domnul urci spre Ierusalim – spre suferință și spre răsplătire! Ca o paranteză, unii oameni cred că dacă Domnul Isus nu s-a apărat în timpul procesului Său, El nu a făcut acest lucru niciodată și, prin urmare, creştinii ar trebui să îi urmeze exemplul. Însă, în alte ocazii Domnul s-a apărat. Când a mers la Ierusalim să moară, nu a făcut aceasta deoarece El pentru aceasta venise, și pentru că o făcea în locul meu, care sunt vinovat. Acesta este motivul pentru care Mântuitorul nu Și-a deschis gura în momentul acela. Era ceasul când purta păcatul meu și al tău, ceasul pentru care venise! Şi doiorbi şedeau lângă drum. Ei au auzit că trece Isus şi au început să strige: „Ai milă de noi, Doamne, Fiul lui David!” (Mat. 20:30) Îmi plac aceşti doi oameni – nimeni nu i-a putut face să tacă! Gloata îi certa să tacă. Dar ei mai tare strigau: „Ai milă de noi, Doamne, Fiul lui David!” (Mat. 20:31) Observaţi și că ei I s-au adresat corect – „Doamne, Fiul lui David.” Ei I-au recunoscut descendența și autoritatea. La fel și femeia siro-feniciană, Îl numise la început „fiul lui David”, dar Domnul i-a reamintit că ea nu putea emite niciun fel de pretenţie și nu-L putea invoca în felul acesta. Oamenii despre care e vorba în aceste versete erau însă evrei, şi puteau să se apropie de Isus în calitatea Sa de „Fiu al lui David”. Isus S-a oprit, i-a chemat şi le-a zis: „Ce vreţi să vă fac?” „Doamne”, I-au zis ei, „să ni se deschidă ochii!” (Mat. 20:32–33) Problema acestor oameni părea evidentă, de ce i-o mai fi întrebat Domnul ce poate face pentru ei? Prietene, când vii la Domnul Isus Hristos trebuie să-I spui clar care este nevoia ta. Nu pentru că El n-o știe, ci pentru ca tu s-o știi! Dacă vii la El pentru mântuire este necesar să-I spui că eşti un păcătos şi că ai nevoie de salvarea Lui. Dacă nu faci așa, nu vei fi mântuit. Aceasta este ofensa crucii. Toţi ar vrea să vină la cruce, dacă ar putea să îşi aducă şi mireasma propriei lor neprihăniri şi a faptelor bune. Dar tu şi cu mine nu avem nimic bun, absolut deloc și nimic de adus Domnului! A îndulci caracterul omenesc cu pregătire, psihologie şi educaţie, este echivalent cu încercarea de a elimina mirosul unui maldăr de gunoi de grajd turnând peste el o sticluță de Chanel! Trebuie să venim la El ca păcătoşi şi să Îl primim pe Isus ca Mântuitor. Orbii aceştia au venit la Domnul Isus cu nevoia lor: „Doamne, să ni se deschidă ochii”! Spune-I-o și tu la fel de clar, disperat și încrezător! Lui Isus I s-a făcut milă de ei, S-a atins de ochii lor, şi îndată orbii şi-au căpătat vederea, şi au mers după El. (Mat. 20:34) Domnul nostru i-a vindecat, iar ei L-au urmat. Amintiţi-vă încotro se îndrepta – era pe drumul spre cruce. Lasă-te și tu vindecat de El, ia-ți crucea – și urmează-L până la capăt!…
Suntem din nou împreună și ne grăbim să intrăm în ritmul pe care ni-l dictează deja dinamica acestui pasaj din Evanghelia lui Matei; după evenimentele din Galileea, Domnul Isus împreună cu ucenicii pleacă din nou în Iudeea pentru că planul divin se apropia de punctul culminant – răstignirea din Ierusalim. Există o determinare și-o călăuzire fermă în tot ceea ce face şi spune El – vizibile din chiar primul verset al capitolului 19 Dupăce a sfârşit Isus cuvântările acestea, a plecat din Galileea şi a venit în ţinutul Iudeii, dincolo de Iordan. (Mat. 19:1) Observator atent și lapidar al cuvintelor și mișcărilor Mântuitorului, Matei se referă la cuvântările din Capernaum, din finalul cap. 17 și cuprinsul capitolului precedent, 18... după care Domnul și-ai Săi au coborât mult în sud, până la graniţa cu Iudeea... Mişcarea capătă profunzime și continuitate și în sens geografic: în Cezareea lui Filip, Isus anunţase că urmează să meargă la Ierusalim pentru a muri. Apoi, a coborât în Galileea şi a petrecut o perioadă de timp în zona aceea şi în jurul Mării Galileii. Reşedinţa sa era Capernaum şi a traversat chiar şi în Gadara. Acum Domnul se afla la graniţa cu Iudeea... unde ca de obicei După El au mers multe gloate; şi acolo a vindecat pe cei bolnavi. (Mat. 19:2) Nu obosesc să subliniez două cuvinte; găsite sub diverse forme, ele arată spre „ mulţimi ”, care capătă (celălalt cuvânt) „ vindecare ” . Nu e vorba doar despre câţiva oameni care au fost vindecaţi, ci despre mulţimi întregi. Pe măsură ce trece timpul sunt tot mai impresionat de lucrul acesta. Pe unde trecea, Domnul nostru elibera oamenii din lanțurile neputinței și durerii; cine dorea, putea fi vindecat. Și mulţi-mulți oameni au fost vindecați! Acum, cazuistica se diversifică, pentru că vin iar la El așa-zișii lideri religioşi, cu o chestiune delicată – prilej cu care Isus afirmă din nou modelul și scopul lui Dumnezeu în ce privește căsătoria. Fariseii au venit la El şi, ca să-L ispitească, I-au zis: „Oare este îngăduit unui bărbat să-şi lase nevasta pentru orice pricină?” (Mat. 19:3) Fariseii au venit să-L ispitească, să-L încerce (ca să-L prindă) pe Isus. Îl urmăreau, încercând să-L surprindă în opoziţie cu sistemul mozaic. Și vina cum cu o problemă care este la fel de dificilă astăzi, ca atunci. „Oare este îngăduit unui bărbat să-şi lase nevasta [să divorţeze] pentru orice pricină?” Chestiunea aceasta este la fel de stringentă şi între creştinii de astăzi – dar asta nu pentru că s-ar fi modificat voia sau Cuvântul lui Dumnezeu! Vreau să prefaţez această explicaţie spunând că Dumnezeu a acordat omenirii diverse privilegii, pentru binele și fericirea noastră. De exemplu, El a inițiat căsnicia pentru protecţia căminului. Căsnicia este ideea lui Dumnezeu spre sănătatea, stabilitatea și rodnicia familiei, fie ei oameni mântuiţi sau nemântuiţi. Un alt exemplu este pedeapsa capitală, pe care Dumnezeu a dat-o pentru apărarea unei naţiuni, pentru a proteja vieţile cetăţenilor ei. De asemenea, a stabilit legea zilei de odihnă, pentru protejarea omului. Dumnezeu a dat aceste legi pentru protecţia persoanei, a familiei şi a naţiunii. Ele au fost legi generale pe care Dumnezeu le-a dat întregii omeniri. De ce oare sunt ele atât de combătute astăzi?! Revenim la chestiunea referitoare la căsătorie. Nu știm cât de problematică era în contextul poporului Israel, de aceea vom analiza mai degrabă prin prisma creștinismului contemporan întrebarea pusă lui Isus: „îi este îngăduit unui bărbat să-şi lase nevasta...?” Drept răspuns, El le-a zis: „Oare n-aţi citit căZiditorul, de la început i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască. (Mat. 19:4) Domnul Isus i-a dus înapoi până la începuturi, înapoi la idealul lui Dumnezeu pentru căsătorie. Legea mozaică permitea divorţul pentru o gamă întreagă de motive: „Când cineva îşi va lua o nevastă şi se va însura cu ea şi s-ar întâmpla ca ea să nu mai aibă trecere înaintea lui, pentru că a descoperit ceva ruşinos în ea, să-i scrie o carte de despărţire, şi, după ce-i va da-o în mână, să-i dea drumul din casa lui.” (Deut. 24:1). În ceea ce priveşte Legea mozaică, divorţul nu era la fel de rău cum era căsătoria cu un străin. De exemplu, dacă fiica preotului se căsătorea cu un străin, ea era exclusă din poporul Israel. Cu toate acestea, pe măsură trecerii timpului, practica a ajuns să eludeze Legea mozaică, divorţul fiind acordat pentru cele mai ridicole pretexte, cum ar fi mâncarea sau pâinea prea arse! Exista deci o dezbatere aprinsă referitoare la despărțire și-n acele zile Şi a zis: „De aceeava lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevasta sa, şi cei doi vorfi un singur trup”? Aşa că nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă.” (Mat. 19:5–6) Divorţul nu exista în planul iniţial al lui Dumnezeu. De ce? Pentru că nici păcatul nu exista în planul iniţial al lui Dumnezeu, iar divorţul este întotdeauna rezultatul păcatului. Indiferent de ce aţi spune, undeva în relaţie există păcat, iar acesta cauzează divorţul. Aşadar, Domnul nostru i-a dus înapoi la proiectul iniţial al lui Dumnezeu. „Pentruce, dar”, I-au zis ei, „a poruncit Moise ca bărbatul să dea nevestei o carte de despărţire şi s-o lase?” (Mat. 19:7) Ar trebui să citiţi Deuteronom 24:1-4, pentru a afla contextul întrebării lor. De ce îngăduise Moise divorţul? Isus le-a răspuns: „Din pricina împietririi inimilor voastre a îngăduit Moise să vă lăsaţi nevestele; dar de la început n-a fost aşa.” (Mat. 19:8) Câtă deosebire între intenția și designul divin – care dăruiseră căsătoria ca forma cea mai satisfăcătoare și plăcută a relaţiei bărbat-femeie – și ce ajunsese ea să fie în timp, prin împietrirea inimilor oamenior, ale căror practici îl siliseră pe Moise să ia în calcul și varianta (rea, urâtă) despărțirii. Nu există nimic asemănător căsătoriei și, de fapt, căsătoria era menită să arate peste timp către relaţia dintre Hristos şi Biserică. Prin urmare, doar credincioşii pot cunoaște această relaţie înaltă şi sfântă. Totuși, când ei falimentează şi îşi face loc amărăciunea şi împietrirea inimii, căsătoria devine o făţărnicie fără substanţă, nefiind decât o caricatură a ceea ce desemnase Creatorul și-a ceea ce este relația Hristos-Biserică. Prietene, unii pășesc în căsnicie fie în iad, fie în rai – nu există un al treilea loc. Atunci când căsătoria este inițiată și realizată pe tărâmul și în locul greşit, ea este în pericol încă de la început. Chiar şi creştinii descoperă că mariajul devine o chestiune nesigură. Dumnezeu a îngăduit divorţul din pricina împietririi inimii omeneşti. El este plin de milă faţă de noi, dar idealul Său nu a fost niciodată divorţul. Îmi dau seama că trăim într-o cultură foarte permisivă în acest domeniu. Există o mulţime de oameni divorţaţi care au Biblia în casă, care au citit-o, sau care ascultă acest program. Vreau să repet că întotdeauna contextul divorţului este păcatul. Sigur, în cele din urmă, toţi suntem păcătoşi. De vreme ce Dumnezeu îi poate ierta ucigaşi, El îi poate ierta şi pe cei divorţaţi. (Iar în acest sens, problema reală este nu atât divorțul, cât recăsătorirea! Dar Domnul n-o menționează în context, deci n-o pomenim nici noi). Dar adaugă altceva: „Eu, însă, vă spun că oricine îşi lasă nevasta, afară de pricină de curvie, şi ia pe alta de nevastă preacurveşte; şi cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbat preacurveşte.” (Mat. 19:9) Adulterul întrerupe relaţia de căsătorie şi oferă singurul motiv pentru divorţ. Poate că cineva îmi va spune: „Da, dar iată această biată creştină măritată cu un beţiv!” Sau poate că un creştin devotat este căsătorit cu o femeie neevlavioasă. Ce se întâmplă atunci? Ei bine, credincioşii se pot separa şi din alte motive, aceasta pare să fie ideea din 1 Corinteni 7, dar divorţul nu este îngăduit decât dintr-un singur motiv menționat de Domnul: adulterul. Sigur, această regulă este aplicabilă doar credincioşilor; Dumnezeu nu reglementează vieţile necredincioşilor, ci mai întâi îi consideră responsabili faţă de mesajul crucii. Dumnezeu vrea ca necredinciosul să vină la Hristos. El este pierdut, indiferent dacă este căsătorit, divorţat sau celibatar. Starea lui civilă nu contează dacă nu îl acceptă pe Hristos. Lucrul important pe care creştinii trebuie să îl observe este că Dumnezeu oferă singurul motiv pentru divorţ, în cazul celor credincioşi : adulterul. Să presupunem că avem un credincios, iar soţia lui a divorţat dintr-un anumit motiv. Ce se poate spune despre partea nevinovată? Ei bine, dacă a existat adulter, şi în cele mai multe cazuri aşa stau lucrurile, partea nevinovată se poate recăsători. Cred că acesta este raţionamentul în acest caz specific???? Ucenicii Lui I-au zis: „Dacăastfel stă lucrul cu bărbatul şi nevasta lui, nu este de folos să se însoare.” (Mat. 19:10) Ucenicii spun: „Ei bine, în cazul acesta, cred că cel mai bine e să rămâi necăsătorit.” Desigur, te-ai scuti de multe necazuri – acest lucru este indiscutabil. El le-a răspuns: „Nutoţi pot primi cuvântul acesta, ci numai aceia cărora le este dat.” (Mat. 19:11) Găsim aici un lucru atât de important, îndeosebi în zilele noastre. În versetul care urmează, Domnul nostru enunţă un principiu extraordinar. Chiar şi acum, Biserica Romano-Catolică se luptă cu această problemă. „Fiindcă sunt fameni, care s-au născut aşa din pântecele maicii lor; sunt fameni, care au fost făcuţi famenide oameni; şi sunt fameni, care singuri s-au făcut fameni pentru Împărăţia cerurilor. Cine poate să primească lucrul acesta, să-l primească.” (Mat. 19:12) „Sunt fameni, care s-au născut aşa din pântecele maicii lor.” Există oameni, bărbaţi şi femei care nu au nevoie să se căsătorească. Se descurcă foarte bine singuri, dar așa ceva nu este pentru oricine. „Şi sunt fameni care au fost făcuţi fameni de oameni.” Unele biserici au stabilit regula celibatului – oamenii din anumite poziţii nu se pot căsători. Nu există prescripție biblică pentru aș ceva! „Şi sunt fameni, care singuri s-au făcut fameni pentru Împărăţia cerurilor.” Cunosc o persoană care a plecat pe câmpul de misiune şi, înainte de a pleca, am stat de vorbă cu ea. I-am spus: „Să ştii că şansele tale de a te mărita sunt nule acolo.” Ea mi-a spus: „M-am gândit la lucrul acesta şi sunt dispusă să fac un astfel de sacrificiu.” L-a făcut de bună voie. Cineva ar putea spune: „Crezi că predicatorul ar trebui să se căsătorească? Sau crezi că preotul ar trebui să se căsătorească?” Vreau să vă spun că Dumnezeu enunţă aici un principiu, El spune că acest lucru depinde de persoana în cauză. Noi trebuie să luăm singuri această decizie, în funcție de planul Domnului pentru viața mea. Și iată ce urmează: Atuncii-au adus nişte copilaşi, ca să-Și pună mâinile peste ei şi să se roage pentru ei. Dar ucenicii îi certau. Şi Isus le-a zis: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci Împărăţia cerurilor este acelor ca ei.” După ce Şi-a pus mâinile peste ei, a plecat de acolo. (Mat. 19:13–15) Acest pasaj reprezintă un fundament solid pentru a susține mântuirea copiilor care mor în pruncie. Este cunoscut faptul că, în general, copiii nu-l resping pe Isus Hristos, atunci când le este prezentat în mod biblic. Acesta este motivul cel mai de seamă pentru care ar trebui să le prezentăm mesajul Evangheliei. Cineva ar putea spune: „Stai puţin – atunci toţi pot fi mântuiţi dacă sunt câştigaţi în copilărie.” Nu, acest lucru nu este adevărat, pentru că ei ajung mai târziu la vârsta responsabilităţii. Motivul pentru care trebuie să încercăm să punem Evanghelia în inimile copiilor este ca atunci când ajung la vârsta responsabilităţii, ei să ia o decizie pentru Hristos. Este important să se continue o astfel de lucrare. Nu te baza pe faptul că fiul sau fiica ta a luat o decizie când avea doi, trei, patru, cinci, şase, şapte ani etc. Fiica mea a luat decizia de a-L primi pe Hristos la vârsta de şapte ani. De atunci, am întrebat-o de multe ori dacă s-a încrezut cu adevărat în Domnul ca Mântuitor. Într-o zi mi-a spus: „Tati, de ce mă întrebi mereu lucrul acesta?” I-am spus că doream să fiu sigur. De fapt, decizia va fi luată la vârsta responsabilităţii. Mă veţi întreba: „Care este acea vârstă?” Nu ştiu. Ştiu doar că este important să le dăm copiilor Evanghelia. În loc să stăm la colţul străzii şi să dezbatem probleme, asta sau altele, mai bine să le ducem Evanghelia şi să ne asigurăm că atunci când ajung la vârsta responsabilităţii, ei îşi vor asuma această decizie, făcând tot cea ce ne stă în putere ca ei să se încreadă în Hristos. Este interesant că imediat după ce a vorbit despre chestiunea divorţului, Domnul nostru începe să discute despre copii. Copiii sunt cei mai importanţi în cazul unui divorţ. Într-o zi a venit la mine o femeie care îşi dorea divorţul pentru că nu îl mai iubea pe soţul ei. Mi-a spus: „Din cauza tuturor lucrurilor pe care le face, nu îl mai iubesc, şi v-am auzit spunând că dacă nu există dragoste, nu există relaţie. Aşa că vreau să divorţez.” Este adevărat că dacă nu există dragoste, nu există relaţie, iar acest lucru este tragic, dar acesta nu este un motiv pentru divorţ. I-am spus acestei femei: „Îmi spui că nu îţi iubeşti soţul, dar pe copiii tăi îi iubeşti?” Ea mi-a răspuns: „Desigur că îi iubesc, dar ce are asta a face?” Atunci i-am spus: „Totul! Trebuie să rămâi alături de el cât poţi de mult, dacă îți iubeşti copiii.” Prietene, faptul că Domnul nostru a spus: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine” ar trebui să determine orice familie, îndeosebi o familie creştină, să depună toate eforturile pentru a-şi păstra căsnicia. Un mare procent de copii şi tineri care au probleme cu legea provin din cămine destrămate. Aţi fi surprinşi să aflaţi numărul de micuţi care s-au îndepărtat de Hristos din pricina divorţului părinţilor lor. Este foarte important că Isus leagă acest subiect al divorţului de dragostea şi preocuparea Lui pentru copilaşi. (Mat. 19:16–17) Atuncis-a apropiat de Isus un om şi I-a zis: „Învăţătorule, ce bine să fac ca să am viaţa veşnică?” El i-a răspuns: „De ce mă întrebi: „Ce bine?” Binele este Unul singur. Dar dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile.” Ne-ntâlnim acum cu unul dintre personajele binecunoscute ale NT: tânărul bogat. În pasajul paralel din evanghelia după Luca cap. 18, Îl numeşte pe Domnul „Bunule Învăţător”. E dispus să admită că El este bun, ceea ce, foarte probabil, duşmanii lui Isus nu ar fi fost dispuşi să facă. Aici în Matei tânărul pleacă de la premiza că pt a avea viață veșnică trebuie să faci un anume bine... La care Domnul îi răspunde: „Binele este Unul singur...” (adică, Dumnezeu) Deci îi spune de fapt: „Dacă tu vezi că Eu sunt bun, și fac binele, asta înseamnă că sunt Dumnezeu. Iar binele pe care trebuie să-l faci este să Îi aparții Lui!” Isus călăuzeşte gândirea tânărului, astfel încât să îl accepte ca autoritate pe Dumnezeu, și să-I împlinească poruncile! „Care?”, I-a zis el. Şi Isus i-a răspuns: „Sănu ucizi; să nu preacurveşti; să nu furi; să nu faci o mărturisire mincinoasă; să cinsteştipe tatăl tău şi pe mama ta”; şi: „Săiubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Tânărul I-a zis: „Toate aceste porunci le-am păzit cu grijă din tinereţea mea; ce-mi mai lipseşte?” (Mat. 19:18–20) Tânărul acesta era îndrăzneț sau foarte sigur pe el afirmând că păzise acele porunci! Și cu toate acestea, recunoştea că ceva lipsea din viaţa lui. Poruncile amintite de Domnul nostru formează ultima parte a Decalogului și au de-a face cu relaţia omului cu semenii săi. (Primele patru dintre cele zece poruncii au de-a face cu relaţia omului cu Dumnezeu.) Interesant e că Domnul nu-l contrazice, nu-i demonstrează că nu are dreptate, nu-l mustră, ci direcţionează gândirea tânărului spre relaţia lui cu Dumnezeu. „Dacă vrei să fii desăvârşit”, i-a zis Isus, „du-tede vinde ce ai, dă la săraci şi vei avea o comoară în cer! Apoi vino şi urmează-Mă.” (Mat. 19:21) „Dacă vrei să fii desăvârşit”, adică complet. Dacă l-ar fi urmat pe Isus, tânărul acesta ar fi ajuns să vadă că nu îndeplinea cum se cuvine acele porunci, care au de-a face cu relaţia omului cu Dumnezeu. Domnul Isus se îndrepta spre cruce, și dacă acest om l-ar fi urmat pe Isus, ar fi ajuns la piciorul unei cruci. Vedem însă că ceva îl împiedica să meargă după Domnul, bogăţiile lui erau o piatră de poticnire. Când a auzit tânărul vorba aceasta, a plecat foarte întristat; pentru că avea multe avuţii. (Mat. 19:22) Posesiunile lui reprezentau motivul care l-a îndepărtat de Domnul Isus Hristos. În zilele noastre există multe alte lucruri care îi ţin pe oameni departe de Dumnezeu. Pentru tine şi pentru mine ar putea fi vorba de cu totul altceva. Bogăţiile reprezintă doar unul dintre motive, există o sumedenie de alte lucruri. Practic, și membralitatea într-o biserică îi poate ţine pe mulţi oameni departe de Hristos, gândindu-se că această apartenență le este de ajuns, și că nu sunt și nu vor fi confruntaţi cu păcatele lor. Se simt în siguranţă deoarece au trecut prin diverse ritualuri/procesiuni, au făcut o mărturisire, au îndeplinit niște cerințe... însă cu toate acestea sunt neconvertiţi la fel ca orice păgân de pe faţa pământului. Ai idee dacă există ceva care te separă pe tine de Hristos? Este vreun lucru în calea ta care te împiedică să mergi la/după El? Bogăţiile erau piedica ce stătea în calea tânărului acestuia. Isus a zis ucenicilor Săi: „Adevărat vă spun că greuva intra un bogat în Împărăţia cerurilor.” (Mat. 19:23) Acest lucru este adevărat şi în zilele noastre – nu mulţi bogaţi, nu mulţi nobili, nu mulţi dintre oamenii mari ai pământului sunt creştini gata să plătească prețul (nu în bani!) „Vă mai spun iarăşi că este mai uşor să treacă o cămilă prin urechea acului, decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu.” (Mat. 19:24) Mulţii oameni nu văd umorul pe care Domnul nostru îl folosea uneori, iar acest pasaj este un astfel de exemplu. Există unii oameni care oferă explicaţia ridicolă că în Ierusalim exista o poartă numită „Urechea Acului”, iar o cămilă trebuie să îngenuncheze pentru a trece prin ea, prin urmare, Domnul spunea că un om trebuie să se smerească pentru a intra în Împărăţia cerurilor. Însă această explicaţie nu surprinde deloc ideea la care face Domnul referire aici. Domnul nostru vorbeşte despre o cămilă adevărată şi despre o ureche a acului cât se poate de reală. Prietene, vreau să îţi pun o întrebare simplă: Poate o cămilă să treacă prin urechea unui ac? Cred că ştii care este răspunsul: nu se poate! Este imposibil aşa ceva. Dar ar fi posibil ca Dumnezeu să treacă o cămilă prin urechea unui ac? Ei bine, nu cu asta se ocupă Dumnezeu, dar o poate face. Şi doar Dumnezeu poate regenera un om. Asta vrea să spună Domnul aici. Este mai uşor pentru o cămilă să treacă prin urechea unui ac decât pentru un bogat să coboare din aroganța și siguranța sa, să se smerească și să se lase condus/supus ca membru de rând al Împărăţiei lui Dumnezeu, care nu se uită la fața omului. Mulţi oameni din zilele noastre cred că ei vor fi mântuiţi pentru ceea ce sunt sau pentru ceea ce au. Însă eşti cu adevărat mântuit atunci când descoperi că eşti un păcătos, un cerşetor în ochii lui Dumnezeu şi că nu ai nimic ce să îi oferi pentru mântuirea ta. Atâta timp cât o persoană simte că poate face ceva sau Îi poate plăti lui Dumnezeu pentru mântuire, omul acela nu poate fi mântuit, tot aşa cum nicio cămilă nu poate trece prin urechea unui ac. Ucenicii, când au auzit lucrul acesta, au rămas uimiţi de tot şi au zis: „Cine poate, atunci, să fie mântuit?” (Mat. 19:25) Rețineţi, vă rog, răspunsul Domnului Isus: Isus S-a uitat ţintă la ei şi le-a zis: „La oameni lucrul acesta este cu neputinţă, dar laDumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă.” (Mat. 19:26) Aceasta este explicaţia. Oricine ai fi, eşti candidat la mântuire dacă recunoşti că nu ai nimic ce să îi oferi lui Dumnezeu, ci vii la El ca un cerşetor cu mâinile goale. Când vii la El în felul acesta, El te poate mântui. La Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă. Și vei descoperi că acesta este un adevăr care te va însoți în toată umblarea ta cu Dumnezeu!…
Dragi ascultători, continuăm parcursul nostru înainte și în sus, pe urmele Mântuitorului. Sfânta Scriptură conține și ne oferă tot ce ne trebuie pentru a-L cunoaște mai bine și pt a ne pregăti să-mpărtășim cu El darul cel mai de preț: viața veșnică. Să nu minimalizăm însă nici darul cel mare al credinței – pt că vedem ce mulți sunt cei care nu pot sau nu vor să mai creadă adevărul scrierilor sfinte... Să nu uităm însă că și ucenicii au avut reacții dintre cele mai neașteptate când Domnul îi anunța despre iminența suferințelor, morții și învierii Lui. Ei nu puteau asocia așa ceva cu imaginea pe care o aveau despre Mesia – așteptat ca eliberator și restaurator al gloriei și prosperității pierdute ale lui Israel. E clar că, asemenea multora din zilele noastre, nici ucenicii nu aveau o hartă corectă a valorilor: nu reuşiseră să înţeleagă importanța primordială a sufletului, nici prioritatea vieţii spirituale în raport cu viaţa biologică. Lucrurile care par esenţiale nu sunt la fel de importante pentru Dumnezeu. Libertate și pace socială, stabilitate politică, bunăstare economică, succes naţional sau internaţional, nu pot fi decât elemente secundare (pentru că sunt conjuncturale, efemere) atunci când le punem în balanță cu sufletul. Deși Domnul Isus le tot repetă ce se va întâmpla, ei nu vor înţelege cu adevărat decât când Duhul Sfânt al lui Dumnezeu va veni peste ei în ziua Cincizecimii. La fel, și pe noi tot Duhul Sfânt ne ajută să înţelegem lucrurile importante din viaţa noastră, și ne desluşește lucrurile minunate ale lui Dumnezeu, lucruri care ţin de viaţa adevărată. Continuăm călătoria împreună cu Domnul Isus către cruce. Abordăm imediat capitolul 18 din Evanghelia după Matei. De fapt următoarele câteva capitole din Matei vor relua unele aspecte obscure rămase după discuția despre Împărăţia Cerurilor, prin pildele din cap. 13 dar și prin creșterea opoziției și respingerii Regelui – în ciuda lucrării intense a Domnului Isus de propovăduire și vindecare. După cum începe capitolul 18, pare să fie strâns legat de precedentul – capitolul 17 încheindu-se (vă remaintesc) cu episodul straniu al desemnării lui Petru să plătească darea pt Templu cu banii găsiți în gura peștelui pe care urma să-l prindă! În clipa aceea, ucenicii s-au apropiat de Isus şi L-au întrebat: „Cine este mai mare în Împărăţia cerurilor?” (Mat. 18:1) Mă întreb dacă numai eu detectez aici o notă de ambiţie firească? Poate din cauză că sunt mai deprins să citesc printre rânduri... dar mi se pare că ucenicii discutaseră deja despre acest subiect, şi poate că doi sau trei dintre ei vor fi simţit că ar fi normal ca ei să fie consideraţi cei mai mari în Împărăţia Cerurilor. Astfel că Domnul (care le știa și gândurile și acțiunile chiar dacă nu era de față, și care oricum avea mereu reacția și răspunsul potrivite) a făcut ceva uimitor. Isus a chemat la El un copilaş, l-a pus în mijlocul lor. (Mat. 18:2) Putem învăța de aici întâi că un copil (acel copilaş) a mers fără nicio ezitare la Domnul Isus – El l-a chemat, copilul a venit... În Marcu 10:14 Domnul a spus: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi...” Problema nu era în a-i determina pe copilaşi să meargă la El, ci în a-i opri pe adulţi din încercarea lor de a-i împiedica pe micuţi să meargă la Domnul. La fel e și zi: adulții nu doar că nu se-nghesuie să vină la Domnul, dar îi opresc și pe alții s-o facă! E o imagine frumoasă aici: Domnul nostru ia acest copilaş şi îl pune în mijlocul lor. Şi le-a zis: „Adevărat vă spun că, dacănu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.” (Mat. 18:3) Acest verset a fost cu siguranţă abuzat şi înţeles greşit, dar amintiţi-vă, Domnul Isus vorbeşte despre convertire, şi nu despre revenire. Unii oameni cred că acest verset înseamnă că trebuie să te întorci înapoi în copilăria ta într-un fel oarecare sau că trebuie să devii infantil în acţiunile tale pentru a putea intra în Împărăţia Cerurilor. Domnul nu vorbeşte despre întoarcere la copilărie, ci despre intrarea într-o nouă viaţă. Astfel răspunde Domnul întrebării ucenicilor, distrăgându-le atenţia de la primele locuri din Împărăție, la chestiunea de importanţă esenţială, şi anume, de a fi mai întâi sigur de intrarea în acea Împărăţie. Textul acesta este la fel de radical ca Ioan 3:3: „Drept răspuns Isus i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” Chestiunea de maximă importanță accentuată aici este naşterea din nou. Trebuie să fii asemenea unui copil, în sensul că trebuie să te naşti din nou. Când te naşti din nou, din punct de vedere spiritual ești un copil. Din nefericire sunt mulţi oameni care nu-şi recunosc imaturitatea spirituală. Aţi fi surprinşi să știți ce mulți erau aşa-numiţii nou convertiţi care doreau să vină şi să îşi prezinte mărturia, pe când eram pastorul unei biserici mari (povestește John Vernon McGee). Îmi spuneam, și-atunci și-acum, că în esenţă este la fel ca în episodul acesta generat de întrebarea „cine avea să fie cel mai mare în Împărăţia Cerurilor?” Domnul nostru spune că dacă te-ai întors la Dumnezeu, trebuie să te gândeşti la vârsta ta spirituală – ești un copil din punct de vedere spiritual. Oare un copil ar trebui să se ridice şi să bâlbâie o mărturie imediat? Oare un copil ar trebui să deţină o slujbă în biserică? În enumerarea calificărilor pentru slujba de episcop, Pavel îi elimină pe cei noi: „Să nu fie întors la Dumnezeu de curând, ca nu cumva să se îngâmfe şi să cadă în osânda diavolului” (1 Timotei 3:6). Cred că Domnul nostru spune ceva asemănător aici. De aceea, oricinese va smeri ca acest copilaş va fi cel mai mare în Împărăţia cerurilor. (Mat. 18:4) Dacă accentuezi intrarea în Împărăţia Cerurilor, naşterea din nou, descoperi în consecință că smerenia trebuie să-i fie caracteristica naturală – cel care se comportă precum un copilaș ce-și știe locul și măsura, este cel mai mare în Împărăţie. Şi oricineva primi un copilaş ca acesta în Numele Meu Mă primeşte pe Mine. Darpentru oricine va face să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi, care cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atârne de gât o piatră mare de moară şi să fie înecat în adâncul mării. (Mat. 18:5–6) Cuvântul a păcătui înseamnă „să faci să se poticnească”, adică, să conduci în păcat. Isus avertizează împotriva acestui fapt într-un limbaj dur! Eu cred că ceea ce face El în această secţiune este să transforme evanghelizarea copiilor într-un imperativ divin. El pune în topul priorităţii câştigarea copiilor la Hristos. Îi laud pe toţi cei care lucrează cu grupurile de copii astăzi. Nimic nu mi se pare mai important ca lucrul acesta! Se spune că Dwight L. Moody, care se întorcea acasă într-o seară după o întâlnire, a fost întrebat dacă și câţi convertiţi au fost în seara aceea, iar el a răspuns: „Doi şi jumătate.” Cel ce l-a-ntrebat i-a răspuns: „Aha, deci doi adulţi şi un copil L-au primit pe Domnul!” La care Moody a replicat: „Nu, nu: doi copii şi un adult l-au primit pe Domnul.” Apoi a continuat: „Adultul era un om în vârstă care nu mai avea nici jumătate de viaţă înainte... El e jumătatea de convertit!” Deci, foarte importanți pentru Împărăție – sunt copilaşii! Un pastor dintr-o biserică scoţiană şi-a dat demisia cu ani în urmă, şi când a făcut-o prezbiterii din biserică l-au întrebat de ce. „Ei bine,” a răspuns el, „în acest ultim an nu am avut decât un singur convertit, micuţul Bobby Moffat.” Dar Bobby Moffat a fost apoi omul care a deschis Africa pentru lucrarea misionară. Acela fusese de fapt anul cel mai bun al respectivului predicator! În aceste versete, Domnul pune un accent deosebit pe copii. Iar în toiul acestei pledoarii, Domnul introduce niște avertismente teribile: Vai de lume, din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuride păcătuire; dar vaide omul acela prin care vine prilejul de păcătuire! Acum, dacămâna ta sau piciorul tău te face să cazi în păcat, taie-le şi leapădă-le de la tine. Este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop sau ciung, decât să ai două mâini sau două picioare şi să fii aruncat în focul veşnic. (Mat. 18:7–8) Nu îmi pot închipui ceva mai dur decât asta! Şi dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine. Este mai bine pentru tine să intri în viaţă numai cu un ochi, decât să ai amândoi ochii şi să fii aruncat în focul gheenei. Feriţi-vă să defăimaţi măcar pe unul din aceşti micuţi; căci vă spun că îngeriilor în ceruri vădpururi faţa Tatălui Meu care este în ceruri. (Mat. 18:9–10) Domnul nostru spune apăsat că trebuie să fim foarte atenți la modul cum ne raportăm și ne manifestăm față de oameni, și în special că nu avem voie să-i dispreţuim pe cei mici. Atunci când unul dintre aceştia moare, duhul lui merge imediat în prezenţa lui Dumnezeu. Dragul meu, toţi micuţii merg în cer. Dacă ai pierdut un copilaş, vei fi mângâiat să ştii lucrul acesta. Ei merg în cer, nu pentru că sunt nevinovaţi sau pentru că sunt ai tăi, ci merg în cer pentru că Isus a murit pentru ei. Despre asta vorbeşte Domnul nostru aici: „Nu-i faceţi să păcătuiască; nu-i dispreţuiţi. Lăsaţi-i să vină la Mine! Chiar dacă ei mor, duhurile lor vor ajunge chiar acolo în prezenţa Tatălui Meu.” Mulţi părinţi îşi pun întrebări referitor la starea veşnică a micuţilor lor! Regele David – avem această relatare în 2 Samuel 12:15-23 – când fiul său născut din Batşeba s-a îmbolnăvit, el a făcut tot ce a putut pentru viaţa copilului: s-a rugat, a postit, a plâns culcat la pământ toată noaptea. Dar după ce copilul a murit, s-a ridicat, s-a îmbăiat, şi-a schimbat hainele şi a intrat în casa lui Dumnezeu şi s-a închinat. Slujitorii lui au fost miraţi de acţiunile lui, iar explicaţia lui David a fost cât se poate de logică: „Când trăia copilul, posteam şi plângeam, căci ziceam: «Cine ştie dacă nu Se va îndura Domnul de mine şi dacă nu va trăi copilul?» Acum, când a murit, pentru ce să mai postesc? Pot să-l întorc în viaţă? Eu mă voi duce la el, dar el nu se va întoarce la mine.” El avea încrederea că într-o zi va fi împreună cu copilul său și acesta este un adevăr preţios. Mulţi oameni și-au pierdut copilaşii; (şi eu am pierdut o fetiță, primul meu copil – mărturisește John Vernon McGee). Mai merg câteodată la mormântul ei, pentru că este tot ceea ce mai am de la ea. Dar într-o zi binecuvântată, voi fi în cer, şi îmi voi vedea fetița, căci ea este mântuită. Am doi copii – unul în cer şi unul aici pe pământ. Mărturisesc că m-am îngrijorat mai mult cu privire la cel de aici de pe pământ decât cu privire la cel din cer. Pentru că despre fetița mea, știu că e-n cer şi că-ntr-o zi voi merge să fiu acolo cu ea. Este foarte important să observăm ce simţea Domnul nostru referitor la copii, îndeosebi în zilele noastre, când se comit atât de multe crime împotriva acestor micuţi. Te minunezi citind și auzind despre oameni – așa zis părinți! – și despre ce sunt în stare să le facă pruncilor și urmașilor lor... Sunt pur și simplu șocat să citesc despre asemenea abuzuri și atrocități! Unii oameni cred că nu există iad, dar vreau să vă spun, că și dacă nu ar exista iadul, ar trebui să se inventeze unul pentru astfel de oameni! Dar oameni buni, atenție: iadul există , iar Domnul nostru foloseşte cel mai dur limbaj cu putinţă atunci când ne avertizează referitor la păcătuirea împotriva copiilor. Acum Domnul nostru ne prezintă prima din cele două pilde din acest capitol, pe care le plasează sub această concluzie pusă ca motto: FiindcăFiul omului a venit să mântuiască ce era pierdut. (Mat. 18:11) Pilda din Matei 18 este diferită de pilda oii pierdute din Luca 15. Cheia pentru interpretarea acestei pilde este verbul să mântuiască. În Luca 15, accentul se pune pe găsirea celor pierduţi, iar în Matei 18 accentul se pune pe mântuirea celor pierduţi. Cecredeţi? Dacă un om are o sută de oi şi se rătăceşte una din ele, nu lasă el pe cele nouăzeci şi nouă pe munţi şi se duce să caute pe cea rătăcită? Şi, dacă i se întâmplă s-o găsească, adevărat vă spun că are mai multă bucurie de ea decât de cele nouăzeci şi nouă care nu se rătăciseră. (Mat. 18:12–13) Am impresia – judecând după cum încheie Domnul această pildă – că El continua să se gândească tot la cei mici... Tot aşa, nu este voia Tatălui vostru celui din ceruri să piară unul măcar din aceşti micuţi. (Mat. 18:14) Domnul se va îngriji de copilași până când ei ajung la vârsta la care pot da socoteală, însă tu, ca părinte, ai responsabilitatea de a-i conduce la Hristos. Mă tem că sistemele noastre educaţionale ne folosesc copiii pe post de cobai pentru filosofiile umaniste. Tinerii plătesc un preţ teribil în învățământul contemporan, însă noi, dragul meu, avem o responsabilitate uriaşă înaintea lui Dumnezeu în privința acesta. Este de datoria ta de părinte și educator să ai grijă la ce este expus copilul tău, să fii alături de el, să-l lămurești, să-i prezinți alternativa biblică, să dovedești răbdare până va înțelege să se debaraseze de anturaj, pentru că are o forță nocivă de influență. Dacă vrei să-ți păstrezi/salvezi copilul, ține aproape, fă-ți partea: părinte înseamnă procreator, dar și educator, mentor, prieten! Fidel stilului Său deconcertant, Domnul introduce atenționări privind relațiile: Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, aicâştigat pe fratele tău. (Mat. 18:15) Dacă ești conștient că fratele tău păcătuieşte împotriva ta, tu trebuie să mergi la el. Acest verset vorbeşte despre un păcat comis de către un credincios, iar obligaţia îi revine mai degrabă celui rănit să meargă la fratele său care a păcătuit împotriva lui, şi nu invers. ...dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbăsă fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de biserică, să fie pentru tine ca un păgânşi ca un vameş. (Mat. 18:16–17) Există unii oameni cărora le place să muşamalizeze şi să ascundă necazul, însă Domnul nu aşa ne învață să rezolvăm problema. Dacă între doi credincioşi apare o problemă, ea trebuie rezolvată într-o manieră amiabilă, paşnică şi liniştită. Dacă persoanele în cauză nu reuşesc să îşi rezolve problemele, trebuie să meargă în faţa unui grup, iar dacă grupul acela nu poate rezolva problemele, ultima instanţă este biserica, ca autoritate finală. În încheiere, Domnul afirmă referitor la acest subiect: Adevărat vă spun că oriceveţi lega pe pământ va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat în cer. (Mat. 18:18) Deja am studiat conţinutul acestui verset în Matei 16:19, unde am văzut că dacă ţinem doar pentru noi Cuvântul lui Dumnezeu, înseamnă că „legăm pe pământ”; iar dacă dăm altora Cuvântul lui Dumnezeu, „dezlegăm pe pământ.” Vămai spun iarăşi că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fidat de Tatăl Meu care este în ceruri. Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi înNumele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor.” (Mat. 18:19–20) „Dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare…” Oare El vrea să spună că dacă noi convenim cu privire la ceva, El ne va asculta? Da, dar observaţi că apare și o condiţie: „doi sau trei... adunaţi în Numele Meu. ” Domnul va asculta orice cerere care este făcută în Numele lui Hristos; cu alte cuvinte, o cerere pe care Hristos Însuşi ar face-o, în conformitate cu gândirea, caracterul, comportamentul Mântuitorului! Am mai putea spune că a cere în Numele Lui înseamnă a cere după voia Lui. „Unde doi sau trei sunt adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor” este cea mai simplă formă de conducere a bisericii. Dacă versetul 19 pune o nouă temelie pentru rugăciune, versetul 20 reprezintă o nouă temelie pentru biserica vizibilă. Biserica primară a început acolo, în și după Cincizecimea din Faptele Apostolilor 2:42, când „Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” . În contextul acesta al legării și dezlegării, al rugăciunii și-al conviețuirii în armonie, ca răspuns la o divagație a lui Petru Domnul Isus ridică stacheta și-n ce privește iertarea: Atunci Petru s-a apropiat de el şi i-a zis: „Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea? Pânăla şapte ori?” (Mat. 18:21) Petru credea probabil că manifestă mărinimie, pentru că după învăţătura rabinilor, era suficient să ierţi de două sau de trei ori. Simon Petru era dispus să ierte de şapte ori, însă generozitatea lui Petru se dovedește zgârcită în comparaţie cu noua evaluare a lui Isus. Isus i-a zis: „Eu nu-ţi zic până la şapte ori, cipână la şaptezeci de ori câte şapte.” (Mat. 18:22) Asta înseamnă de 490 de ori! Până atunci lucrurile se vor fi rezolvat deja, cu siguranță, iar dacă nu, amândouă părţile vor fi ajuns la o vârstă atât de înaintată încât oricum nu ar mai conta prea mult! De 490 de ori înseamnă de fapt nu să numeri până la 500 de greșeli/iertări, ci să mergi până la capăt – asta subliniază Domnul nostru aici. De aceea, Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat care a vrut să se socotească cu robii săi. A început să facă socoteala şi i-au adus pe unul care îi datora zece mii de galbeni. Fiindcă el n-avea cu ce plăti, stăpânul lui a poruncit să-lvândă pe el, pe nevasta lui, pe copiii lui şi tot ce avea, şi să se plătească datoria. Robul s-a aruncat la pământ, i s-a închinat şi a zis: „Doamne, mai îngăduie-mă, şi-ţi voi plăti tot.” (Mat. 18:23–26) Cred că El afirmă că robul dorea să plătească înapoi în rate. Stăpânul robului aceluia, făcându-i-se milă de el, i-a dat drumul şi i-a iertat datoria. (Mat. 18:27) Cred că Domnul nostru foloseşte această ilustraţie ciudată pentru a-Și demonstra punctul de vedere. Suma de bani pe care acest rob o datora stăpânului său era de vreo 12 milioane de dolari, ceea ce înseamnă o sumă uriaşă de care să fii iertat! Robul acela, când a ieşit afară, a întâlnit pe unul din tovarăşii lui de slujbă care-i era dator o sută de lei. A pus mâna pe el şi-l strângea de gât, zicând: „Plăteşte-mi ce-mi eşti dator!” (Mat. 18:28) „O sută de lei” înseamnă cca 17 dolari! Comparaţi suma aceasta cu 12 milioane! Tovarăşul lui s-a aruncat la pământ, îl ruga şi zicea: „Mai îngăduie-mă, şi-ţi voi plăti.” Dar el n-a vrut, ci s-a dus şi l-a aruncat în temniţă, până va plăti datoria. Când au văzut tovarăşii lui cele întâmplate, s-au întristat foarte mult şi s-au dus de au spus stăpânului lor toate cele petrecute. Atunci stăpânul a chemat la el pe robul acesta şi i-a zis: „Rob viclean! Eu ţi-am iertat toată datoria, fiindcă m-ai rugat. Oare nu se cădea să ai şi tu milă de tovarăşul tău cum am avut eu milă de tine?” Şi stăpânul s-a mâniat şi l-a dat pe mâna chinuitorilor, până va plăti tot ce datora. Tot aşavă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său. (Mat. 18:29–35) Această pildă a robului care a fost iertat, însă a refuzat să ierte pe altul, ilustrează principiul iertării. Acest pasaj prezintă un principiu nou, care nu este tocmai temeiul iertării pentru credincioşi, așa cum este el enunţat în Efeseni 4:32: „Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos.” Pentru că Dumnezeu ne-a iertat pe noi, și noi trebuie să ne iertăm unii pe alţii. Dacă Dumnezeu ne-ar ierta păcatele noastre în acelaşi fel în care noi iertăm pe alţii, niciunul dintre noi nu ar fi iertat. Dar după ce am devenit copii ai lui Dumnezeu, pentru că am fost iertaţi, și nu de frica pedepsei, trebuie să iertăm și noi la rândul nostru. Este principiul de bază al comportamentului creştin – în ecourile căruia punem punct întâlnirii de azi. Pe curând!…
Dragi prieteni, mă grăbesc să apreciez reîntâlnirea noastră, la baza căreia cred că stă dorința sinceră de a crește în cunoștință și credință sănătoasă – care încep cu o percepție corectă cu privire la persoana Domnului Isus. El este Fiul lui Dumnezeu, venit să ridice păcatul omenirii. El a murit şi a înviat ca noi să fim Biserica Sa, Mireasa Lui în veșnicie dar și responsabilă cu deschiderea Împărăţiei Cerurilor pentru cei pierduţi, aici pe pământ. Repet: este important să avem o percepție corectă și complete în ce-L privește pe Mântuitorul. Lui Petru nu i-a plăcut ideea că Învățătorul avea să moară crucificat la Ierusalim, dar era singura cale ca noi să fim salvaţi. Sunt și azi mulţi cărora le este uşor să creadă în Isus ca Învățător sau taumaturg, dar nu ca Fiul lui Dumnezeu… Sau ca un reper moral și afectiv, un exemplu de bunătate și blândețe, un prieten apropiat – dar nu ca pe Cel venit să moară pentru păcatele noastre… nu ne este uşor să acceptăm că suntem păcătoşi. Și ne e greu, și nu vrem să acceptăm că suntem păcătoşi – pentru că administratorul principal al Păcatului, Satan, luptă să rămânem de partea lui. Atunci când acceptăm că Domnul Isus a murit pentru păcatele noastre, acceptăm şi ca El să fie Domn în vieţile noastre. (Pentru că sunt de asemenea mulți care sunt de acord că Isus e Mântuitor, dar nu și Domn!) Domnia Lui înseamnă că nici noi, nici Satan, ci Domnul Isus e pe tronul vieții noastre, El care a biruit moartea prin înviere, El care este capul Bisericii, El care va veni să-şi ia această Biserică ca pe o mireasă. Ne rugăm poate: O Doamne vino mai curând! Dar acel moment este cunoscut doar de către Dumnezeu-Tatăl. Până atunci noi trebuie să căutăm fața Domnului, să ne sfințim și să ne onorăm mandatul de a proclama Evanghelia care deschide calea Împărăţiei pentru cei din jurul nostru. Studiul Cuvântului lui Dumnezeu face parte din cadrul acestei pregătiri active. Duhul Sfânt al lui Dumnezeu să ne dea înţelepciunea de care avem nevoie pentru a înţelege care este voia lui Dumnezeu cu privire la vieţile noastre. Să ne întoarcem la Evanghelia după Matei, am ajuns la capitolul 17. În plan cronologic, mai erau cca 6 luni până la răstignirea Domnului Isus la Ierusalim. Ultimul verset din capitolul precedent 16 suna aşa: „ Adevărat vă spun că unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea până nu vor vedea pe Fiul omului venind în Împărăţia Sa”. Domnul Isus anunţa un eveniment ce va arunca lumină asupra viitorului anticipat al Împărăţiei – este vorba despre schimbarea la faţă. Evenimentul schimbării la față nu este întâmplător şi are o semnificaţie aparte în ceea ce priveşte speranţa noastră cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu. Domnul Isus a fost glorificat înaintea morţii şi învierii Sale – nu pentru El, ci pentru noi. Acolo pe munte, Domnul Isus a arătat ce se va întâmpla cu noi atunci când El va veni şi Împărăţia va fi instaurată. Să vedem ce spune Matei despre eveniment și despre reacţiile celor care au participat la el. Prima parte a capitolului 17, care descrie schimbarea la faţă, este continuarea, explicația, aplicația ultimului verset din cap. 16 – deci câțiva ucenici (Petru, Iacov și Ioan) vor întrezări frânturi din gloria Fiului și Împărăției. Schimbarea la faţă este o imagine a Fiului omului când va veni în împărăţia Sa. Cineva ar putea spune: „Poţi fi sigur că Domnul Isus S-a referit la schimbarea Sa la faţă, care urma să se întâmple?” Ei bine, Simon Petru a fost unul dintre apostolii prezenţi la schimbarea la faţă, iar în a doua sa epistolă, el a scris despre aceea experienţă: „ În adevăr, v-am făcut cunoscute puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos, nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înşine cu ochii noştri mărirea Lui. Căci El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi slavă, atunci când, din slava minunată, s-a auzit deasupra Lui un glas care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea.” Şi noi înşine am auzit acest glas venind din cer, când eram cu El pe muntele cel sfânt. ” (2 Petru 1:16-18). Când și cum s-a împlinit afirmaţia lui Isus pentru apostoli în ziua aceea? Când Domnul Isus Hristos a fost glorificat pe Muntele Schimbării la faţă, în prezenţa celor trei ucenici! Schimbarea la faţă a fost o imagine în miniatură a Împărăţiei, iar Simon Petru a confirmat acest lucru pentru noi. Și celelalte Evanghelii sinoptice relatează schimbarea la faţă, dar nu și Evanghelia după Ioan. Aceasta mă conduce la o afirmaţie care poate vă va uimi. Schimbarea la faţă nu dovedeşte şi nici nu afirmă dumnezeirea lui Hristos. Evenimentul afirmă umanitatea lui Hristos. Evanghelia după Ioan accentuează dumnezeirea lui Hristos, acesta fiind poate un motiv pentru care omite relatarea despre schimbarea la faţă. Schimbarea la faţă a Domnului Isus Hristos este, după înțeleg eu lucrurile, nu doar dovada umanităţii Sale, ci şi speranţa umanităţii. Omul pe care îl vedem glorificat aici, transfigurat, este tipul de persoană care vei deveni şi tu, prietene, într-o zi dacă eşti copilul lui Dumnezeu. „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când se va arăta El, vom fi ca El; pentru că îl vom vedea aşa cum este.” Lucrurile astea le-a scris un alt martor al schimbării la față: Ioan despre care am pomenit, în prima sa epistolă, cap. 3, vers. 2. Perspectiva glorioasă de a fi asemenea lui Hristos stă înaintea fiecărui om. Domnul Isus a fost glorificat înainte de moartea şi învierea Sa, și tocmai această imagine ne este prezentată aici. Veţi vedea că Evanghelia după Luca prezintă detalii pe care nici Matei, nici Marcu nu le includ, întrucât doctorul Luca este cel care afirmă răspicat și subliniază predilect umanitatea desăvârşită a lui Isus. Citim deocamdată (Mat. 17:1–2) Dupăşase zile, Isus a luat cu El pe Petru, Iacov şi Ioan, fratele lui, şi i-a dus la o parte pe un munte înalt. El S-a schimbat la faţă înaintea lor; faţa Lui a strălucit ca soarele, şi hainele I s-au făcut albe ca lumina. Din expresia „faţa lui a strălucit ca soarele”, eu înțeleg că Lumina strălucea mai degrabă din El și prin El, decât peste El, din exterior, asemenea unui reflector. M-aș gândi chiar – de ce nu? – că probabil Adam şi Eva erau îmbrăcaţi cu ceva de felul acesta în Grădina Edenului înainte de cădere. După ce au păcătuit, au descoperit că sunt goi. Se subînţelege că nu fuseseră goi înainte, ceea ce mă face să cred că erau îmbrăcaţi cu o lumină de felul acesta, care a dispărut, s-a stins, când a atins-o păcatul neascultării. În acest pasaj din Matei, este umanitatea lui Hristos cea care a fost transfigurată. Cuvântul transfigurare este unul foarte interesant; este cuvântul metamorphosis, care înseamnă „schimbare a formei sau structurii.” Micuţa omidă pufoasă va deveni cândva un fluture minunat prin procesul de metamorfozare. Acest trup pe care îl avem astăzi, plin de neputinţă şi afectat de tot felul de boli, va fi schimbat într-o zi – şi chiar și cei ce vor fi în viaţă la venirea lui Hristos vor fi schimbaţi, transfiguraţi. Aceasta este șansa umanităţii, aceasta este speranţa... SIGURANȚA creștină! Şi iată că li s-au arătat Moise şi Ilie, stând de vorbă cu El. (Mat. 17:3) Moise era reprezentantul Legii, iar Ilie reprezenta ceata proorocilor. Moise murise, dar mormântul nu-i era cunoscut; Ilie plecase din lumea aceasta într-un car de foc, răpit de/la Dumnezeu. Luca ne spune că tocmai aceștia doi erau cei ce discutau cu Mântuitorul despre moartea lui Isus în Ierusalim – „Şi iată că stăteau de vorbă cu El doi bărbaţi: erau Moise şi Ilie, care se arătaseră în slavă şi vorbeau despre sfârşitul Lui pe care avea să-l aibă în Ierusalim” (Luca 9:30-31). Legea şi prorocii depuneau mărturie pentru moartea Domnului Isus Hristos. Petru a luat cuvântul şi a zis lui Isus: „Doamne, este bine să fim aici; dacă vrei, am să fac aici trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie.” (Mat. 17:4) Simon Petru făcea parte dintre cei care nu rezistă niciodată să tacă, atunci când au ocazia de a vorbi. De obicei se ridica în picioare pentru a spune ceva şi, adesea, era ceva greşit – asta până în ziua Cincizecimii. Și dacă orice ocazie banală era una prielnică pentru el, apoi aceasta era una extraordinară, unică! Dar aici Petru chiar că ar fi trebuit să tacă. Dumnezeu Însuşi îl va mustra, indirect, aşa cum vom vedea, pentru că bietul Simon încerca să îi pună pe Moise şi pe Ilie pe acelaşi nivel cu Domnul Isus. Luca oferă o explicaţie pentru indiscreţia lui Petru afirmând: „Nu ştia ce spune” (Luca 9:33). Şi există așa de mulţi oameni și astăzi care vorbesc fără să ştie ce spun! Petru a fost mustrat. Ar fi trebuit să tacă! Dar să nu-l condamnăm prea tare pe el, înainte să ne evaluăm fiecare pe sine! Pe cândvorbea el încă, iată că i-a acoperit un nor luminos cu umbra lui. Şi din nor s-a auzit un glas care zicea: „Acestaeste Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea: de El să ascultaţi!” (Mat. 17:5) Aceasta este mărturia lui Dumnezeu Tatăl cu privire la Isus, Fiul. Isus este autoritatea supremă în materie de revelaţie. Ceea ce au avut de spus Moise, Ilie şi proorocii a fost extraordinar, dar autorul epistolei către Evrei a spus: „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin proroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul...” (Evrei 1:1-2). Fiul este Cel care a venit pe pământ ca revelaţie supremă a lui Dumnezeu pentru oameni. Luați aminte acum la afirmaţia simplă, profundă, vibrantă, marcantă – făcută de Dumnezeu-Tatăl: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea; de El să ascultaţi!” Aţi auzit vreodată o voce din ceruri care să vă laude şi să spună că Dumnezeu Îşi găseşte plăcerea în voi? Ei bine, nici mie nu mi-a spus asta vreodată! De fapt, El nu a spus niciodată nimănui acest lucru, decât Fiului Său! Domnul Isus Hristos este singurul care i-a fost vreodată plăcut lui Dumnezeu. Tu şi cu mine nu vom ajunge niciodată în prezenţa lui Dumnezeu dacă nu suntem în Hristos, prin credinţă. Când Îl primim pe Hristos ca Mântuitor al nostru suntem aşezaţi în comunitatea credincioşilor. Hristos este singurul în care Dumnezeu Și-a găsit plăcerea, iar noi suntem primiţi în Cel Preaiubit. Cândau auzit, ucenicii au căzut cu feţele la pământ şi s-au înspăimântat foarte tare. Dar Isus S-a apropiat, S-aatins de ei şi le-a zis: „Sculaţi-vă, nu vă temeţi!” Ei au ridicat ochii, şi n-au văzut pe nimeni decât pe Isus singur. (Mat. 17:6–8) Vrei un motto bun pentru viaţa ta? Ei bine, plecând de la finalul vers. 8 ( decât pe Isus singur ), îţi sugerez această deviză... două cuvinte: DOAR ISUS. El este Cel care are toată autoritatea. Sper că îţi vei însemna aceste două cuvinte, doar Isus, în Biblia ta. Ele reprezintă un motto bun pentru fiecare dintre noi. Să ne ajute Domnul să devină realitate în viața noastră, și să nu fie doar o lozincă pe buze, la răstimpuri, în dezacord cu viața! Pe când se coborau din munte, Isusle-a dat porunca următoare: „Să nu spuneţi nimănui de vedenia aceasta, până va învia Fiul omului din morţi.” (Mat. 17:9) De ce să aştepte până la înviere pentru a vorbi despre experienţa aceasta, de ce nu chiar atunci? Un astfel de eveniment face parte din materialul cuprins în Evanghelie şi vorbeşte despre identitatea lui Isus. El este Mielul desăvârşit al lui Dumnezeu, El a fost încercat timp de trei ani, iar în acest moment El Se îndreaptă spre cruce, spre Golgota – unde va muri pentru păcatele lumii. Vedeţi, Dumnezeu avea nevoie de un Miel fără cusur, iar Domnul Isus Hristos a fost singurul care putea să moară în locul oamenilor, pentru că doar El era fără păcat. În umanitatea Lui desăvârşită, a fost Isus transfigurat; de aceea El este speranţa umanităţii! Speranţa umanităţii nu este ştiinţa sau educaţia, nu este noua moralitate, corectitudinea politică sau libertățile individuale. Toate astea ne dezamăgesc sistematic, în aceste zile. Ele crează monştri precum Frankenstein, şi-am dovedit în repetate rânduri că nu știm ce să facem cu ele, că nu le putem folosi doar pentru bine. Se spune că ce nu te omoară te face mai tare – eroare! Poluarea, industria alimentară și farmaceutică, suprapopularea, interesele politice, intoleranța etnică și religioasă – nu fac altceva decât să ne decimeze sistematic, și totul la adăpostul celor mai bune intenții și-al „principiilor”! Ştiinţa, tehnologia, medicina nu pot rezolva problema mântuirii. Crede-mă, prietene, speranţa acestei lumi este într-o Persoană pe nume Isus Hristos. Asigură-te că îl cunoşti pe El; Isus a fost, este și va fi singura ta speranţă! Ucenicii I-au pus întrebarea următoare: „Oarede ce zic cărturarii că întâi trebuie să vină Ilie?” (Mat. 17:10) Se pare că apariția lui Ilie în vedenia ce se consumase fusese pusă de unii ucenici pe seama vreunui rol pe care prorocul l-ar fi jucat în legătură cu misiunea lui Isus. Dacă tot venise Ilie, ce-i mai împiedica să proclame deja venirea lui Mesia și-a Împărăției? Ca a multora dintre noi, dar și dintre învățații de-a lungul vremii, gândirea escatologică a ucenicilor era confuză! Fapt pentru care Învățătorul încearcă lămurire și simplificare: Drept răspuns, Isus le-a zis: „Este adevărat că trebuie să vină întâi Ilie şi să aşezedin nou toate lucrurile.” (Mat. 17:11) Isus confirmă ceea ce era scris în profeţia lui Maleahi, dar continuă subliniind că realitatea era atât de diferită de așteptările lor! „Darvă spun că Ilie a şi venit, şi ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el ce au vrut. Tot aşa are să sufere şi Fiul omului din partea lor.” Ucenicii au înţeles atuncică le vorbise despre Ioan Botezătorul. (Mat. 17:12-13) Această remarcă a ridicat în mințile multora întrebări cu privire la... Ioan Botezătorul. Fusese el, cu adevărat, Ilie? Am spus câteva lucruri și când am citit și comentat Matei 11. Ceea ce face Domnul nostru în acest capitol este să anticipeze că El va trebui să moară pe cruce pentru că Ioan Botezătorul nu a fost Ilie – iar Ilie trebuia să vină înainte ca Hristos să Se întoarcă pentru a-şi instaura Împărăţia. Domnul nostru spune că dacă poporul L-ar primi pe El ca Rege, Ioan ar fi Ilie. Nu mă întrebaţi cum este posibil lucrul acesta – eu vă spun doar ceea ce înțeleg că învaţă Scriptura. Iar în propoziția „tot aşa are să sufere şi Fiul omului din partea lor” – Domnul Isus menționează aici încă o dată răstignirea Sa apropiată. Și cu lucrurile astfel tranșate (dar oare și lămurite?), coborârea de pe munte îi pune încă o dată față în față cu realitatea necredinței și-a conflictului spiritual. În scena care urmează avem o situaţie a Împărăţiei cerurilor, aşa cum este ea în lume astăzi. Unde îşi găseşte Biserica locul în această imagine? La poalele muntelui, ceilalţi ucenici (aceia care nu fuseseră împreună cu Domnul pe Muntele Schimbării la faţă) erau într-o mare problemă. Cândau ajuns la norod, a venit un om care a căzut în genunchi înaintea lui Isus şi I-a zis: „Doamne, ai milă de fiul meu, căci este lunatic şi pătimeşte rău: de multe ori cade în foc şi de multe ori cade în apă. L-am adus la ucenicii Tăi, şi n-au putut să-l vindece.” (Mat. 17:14–16) Acesta era probabil cazul cel mai grav care fusese supus atenţiei lui Isus. Era şi o situaţie tristă, pentru că ucenicii fuseseră lipsiţi de putere. Aceasta este imaginea Bisericii de astăzi într-o lume nebună și posedată de demoni. De ce este Biserica lipsită de putere în această lume? Pentru că nu are suficiente cunoştinţe de psihologie sau suficiente metode sau suficienţi bani? Ba bine că nu! Are toate aceste lucruri, dar nu ele sunt esențiale! Acest om i-a spus lui Isus: „L-am adus la ucenicii Tăi, şi n-au putut să-l vindece.” „O, neam necredincios şi pornit la rău!”, a răspuns Isus. „Până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi? Aduceţi-l aici la Mine.” (Mat. 17:17) Cred că aceste cuvinte ( „O, neam necredincios şi pornit la rău!” ) ar fi adresate și azi de către Domnul bisericii din zilele noastre... şi cred că le-am auzi și tu, și eu... Parcă ne dor aceste cuvinte! Închipuiți-vă cât L-au durut pe Domnul Isus, nevoit să le spună! „Aduceţi-l aici la Mine.” Isus, marele Doctor, îți spune: Prietene, adu la Mine problema ta! Isus a certat dracul, care a ieşit afară din el. Şi băiatul s-a tămăduit chiar în ceasul acela. (Mat. 17:18) Domnul i-a mustrat pe ucenicii Lui şi apoi a certat demonul. Probabil acesta fusese cel mai grav caz de posedare demonică de care Se ocupase Mântuitorul! Atunci ucenicii au venit la Isus şi I-au zis deoparte: „Noi de ce n-am putut să-l scoatem?” „Din pricina puţinei voastre credinţe”, le-a zis Isus. „Adevărat vă spun că, dacăaţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: «Mută-te de aici acolo», şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă.” (Mat. 17:19–20) „Nimic nu v-ar fi cu neputinţă”- adică nimic din ce este după voia lui Dumnezeu! Dar bine, nu fusese voia lui Dumnezeu ca acest băiat să fie eliberat de posesiunea demonică? Și atunci, de ce nu putuseră ucenicii să-l elibereze? Pentru că nu aveau destulă credinţă! „Dar acest soi de draci nu iese afară decât cu rugăciune şi cu post.” (Mat. 17:21) Ei bine, se pare că tocmai acest verset, atât de citat de unii în ocazii speciale, nu apare în manuscrisele mai bune, în mărturiile timpurii, fiind preluat probabil din Marcu 9:29. Iar acum, încă o dată Isus le reaminteşte ucenicilor că are să moară, şi că va învia din morţi! Pecând stăteau în Galileea, Isus le-a zis: „Fiul omului trebuie să fie dat în mâinile oamenilor. Ei Îl vor omorî, dar a treia zi va învia.” Ucenicii s-au întristat foarte mult. (Mat. 17:22–23) Era a treia oară când El le pomenea ucenicilor Lui despre moartea şi învierea Sa. Prima dată le-a menţionat acest lucru în Cezarea lui Filip. Acum este în Galileea, pe drum spre Ierusalim, şi menţionează din nou aceleași aspecte. În mod normal, și de înțeles, ucenicii nu pot să se bucure auzind aceste lucruri! (Mat. 17:24) Când au ajunsîn Capernaum, cei ce strângeau darea pentru templu au venit la Petru şi i-au zis: „Învăţătorul vostru nu plăteşte darea?” „Birul” era impozitul colectat anual pentru sprijinirea Templului, în valoare de ½ siclu. „Ba da”, a zis Petru. Şi, când a intrat în casă, Isus i-a luat-o înainte şi i-a zis: „Ce crezi, Simone? Împăraţii pământului de la cine iau dări sau biruri? De la fiii lor sau de la străini?” (Mat. 17:25) „Isus i-a luat-o înainte” înseamnă și că Isus l-a întâmpinat, așa cum poate să însemne și că – auzind discuția sau știind chestiunea – Domnul n-a mai așteptat s-o ridice Petru. Petru I-a răspuns: „De la străini.” Şi Isus i-a zis: „Aşadar, fiii sunt scutiţi.” (Mat. 17:26) Isus încearcă să îi arate lui Petru că tot aşa cum familia regală este scutită de plata taxelor, El, ca Fiu al lui Dumnezeu, nu ar trebui să fie obligat să plătească pentru susţinerea slujbelor de închinare de la Casea lui Dumnezeu. Dar, ca să nu-i facem să păcătuiască, du-te la mare, aruncă undiţa şi trage afară peştele care va veni întâi; deschide-i gura şi vei găsi în ea o rublă pe care ia-o şi dă-le-o lor, pentru Mine şi pentru tine.” (Mat. 17:27) Metoda Lui de a obţine banii de impozit a fost cu siguranţă revoluționară! Acum Domnul nostru demonstrează că a recâştigat tot ceea ce odinioară pierduse Adam. Creaturile ascultau de El. Peştele a ascultat de porunca lui Isus... și la fel a ascultat și Petru, care probabil că se lupta – ca pescar vajnic – cu îndoiala că va prinde la comandă un pește-tezaur. Cred că Dumnezeu i-a dat lui Adam acelaşi fel de autoritate asupra întregii creaţii, dar el a pierdut-o la cădere. „Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mări, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ” (Geneza 1:26). În episodul schimbării la faţă – principal în acest capitol – vedem omul restaurat la scopul său iniţial, iar în episodul plătirii taxei vedem omul restaurat la capacitatea sa iniţială. Deci având aceste prerogative asigurate, ce ne-ar mai împiedica să ne asumăm identitatea și mandatul de copii ai lui Dumnezeu?! Vă rog, și vă doresc – să le exercitați din plin!…
Dragi ascultători, la reîntâlnirea naostră – fiți binecuvântați! De fapt, ceea ce aduce binecuvântarea în viaţa noastră este credinţa – prin intermediul căreia vine și neprihănirea în viaţa noastră. Am remarcat însă, data trecută, și cred că deja știți și dvs., din experiență, că această credinţă este în cele din urmă tot lucrarea lui Dumnezeu în viaţa noastră. Vă reamintesc cuvintele apostolului Pavel, adresate romanilor dar utile și românilor de azi: în Evanghelie (citesc din Romani 1:17) „ este descoperită o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: ‘Cel neprihănit va trăi prin credinţă. ’ ” Deci credinţa noastră aduce neprihănirea care la rândul ei produce mai multă credinţă. Vă întrebaţi poate cum se petrece lucrul acesta. Păi, este nevoie de credinţă pentru a primi din partea lui Dumnezeu neprihănirea fără de care nu putem intra în relaţie cu El. Și fiind în legătură cu El, începem să-L cunoaştem mai bine, şi vom avea experiențe deosebite împreună… fapt ce va conduce la consolidarea credinţei noastre. Vedeţi, credinţa nu este o problemă de autosugestie, convingeri autoinduse, un fluid mental care generează anumite sentimente şi stări. Credinţa în Dumnezeu vine în urma auzirii Evangheliei și a cunoaşterii lui Dumnezeu, și crește prin experienţele din umblarea cu El! Vă reamintesc că încheiam capitolul 15 din Evanghelia după Matei, și episodul precedent, constatând că ucenicii Domnului nu ţineau pasul. Erau greoi când venea vorba despre credinţă şi înţelegeau greu. Dar El a avut multă răbdare cu ei... și este foarte răbdător şi cu tine şi cu mine. Chiar dacă și-n legătură cu ei, și cu noi, se constată carențe mari la cap. credință – El ne-așteaptă! Acum suntem la debutul capitolului 16, în care observăm cum Domnul Se apropie tot mai mult și decis de de momentul jertfei de pe Golgota. Asta și pe fondul acutizării relaţiilor dintre Domnul Isus şi oficialităţile religioase ale momentului. Fariseiişi saducheii s-au apropiat de Isus şi, ca să-L ispitească, I-au cerut să le arate un semn din cer. Drept răspuns, Isus le-a zis: „Când se înserează, voi ziceţi: „Are să fie vreme frumoasă, căci cerul este roşu.” Şi dimineaţa, ziceţi: „Astăzi are să fie furtună, căci cerul este roşu-posomorât.” Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi s-o deosebiţi, şi semnele vremurilor nu le puteţi deosebi? (Mat. 16:1–3) Nu era pentru prima dată când acești cercetători legaliști și trufași îi cereau Domnului un semn – o mai făcuseră de ex. în Matei 12:38... și atunci Domnul le vorbise despre „semnul lui Iona”. Și aproape la fel le va spune și de astă dată, doar că mai întâi le atrage atenţia asupra faptului că, deşi se pricep destul de bine să prezică vremea, nu par la fel de capabili să înțeleagă vremurile! De fapt, liderii religioşi încercau să-I întindă o capcană Domnului Isus, iar El îi va avertiza pe ucenici să se ferească de ei. Observaţi că Mântuitorul li se adresează din nou cu apelativul „făţarnicilor”, ceea ce desigur nu le pica deloc bine! Un neamviclean şi preacurvar cere un semn; nu i se va da alt semn decât semnul prorocului Iona.” Apoi i-a lăsat şi a plecat. (Mat. 16:4) Domnul nostru le tot dădea semne, dar ei nu pe acelea le doreau. El le prezice încă o dată semnul lui Iona („Ionas” este forma greacă a numelui ebraic Ionah). În capitolul 12 versetul 40, Domnul spusese: „ Căci, după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele chitului, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pământului.” Dar fariseii şi saducheii nu erau dispuşi nici să înțeleagă, nici să accepte semnul acesta. Pe parcursul acestui capitol vom constata trei optici cu privire la Isus Hristos: pe de o parte, fariseii şi saducheii îl considerau un impostor, şi câtuși de puțin nu credeau că El este Mesia; mulţimea – credea că El este Ioan Botezătorul, Ilie, Ieremia sau un altul dintre prooroci; dar oricât de binevoitori păreau, erau complet „pe lângă”! Iar ucenicii Domnului prezintă un al treilea punct de vedere: ei credeau că Învățătorul lor era Mesia (Hristosul – Unsul), Fiul Dumnezeului celui viu. Deci fariseii şi saducheii au cerut din nou un semn, iar Isus le-a dat același răspuns: nu vor primi alt semn decât semnul prorocului Iona... „Apoi i-a lăsat şi a plecat.” Gestul acesta include o notă de autoritate și de finalitate din partea Domnului; El nu doar că pleacă din prezența lor, dar Își avertizează și ucenicii cu privire la „aluatul” din care erau făcuți (și pe care-l și ofereau) acești conducători religioşi. Și Domnul are iar parte de o întristare din pricina lipsei de acuitate spirituală a ucenicilor Săi... care (Mat. 16:5–7) (Ucenicii) trecuserăde cealaltă parte şi uitaseră să ia pâini. Isus le-a zis: „Luaţi seamaşi păziţi-vă de aluatul fariseilor şi al saducheilor.” Ucenicii se gândeau în ei şi ziceau: „Ne zice aşa pentru că n-am luat pâini!” Din Matei 13 am învățat că aluatul este întotdeauna un principiu al răului, şi niciodată un principiu al binelui. Domnul le spune să se ferească de aluat. Dacă eşti avertizat să te fereşti de ceva, și dacă ai încredere în cel ce te avertizează, atunci poate că vei da curs atenționării... Dar ai nevoie și de puțină atenție și acuitate... Or, în cazul nostru ucenicii nu înţeleg – cel puțin la început – semnificaţia avertismentului, și-l interpretează greșit, crezând că Domnul s-ar fi referit chiar la pâine. Isus, care cunoştea lucrul acesta, le-a zis: „Puţin credincioşilor, pentru ce vă gândiţi că n-aţi luat pâini? Totnu înţelegeţi? Şi nici nu vă mai aduceţi aminte de cele cinci pâini pentru cei cinci mii de oameni şi câte coşuri aţi ridicat? Nicide cele şapte pâini pentru cei patru mii de oameni şi câte coşniţe aţi ridicat? Cum nu înţelegeţi că nu v-am spus de pâini; ci v-am spus să vă păziţi de aluatul fariseilor şi al saducheilor?” Atunci au înţeles ei că nu le zisese să se păzească de aluatul pâinii, ci de învăţătura fariseilor şi a saducheilor (Mat. 16:8–12) Dacă ar fi fost vorba despre pâine în sensul fizic, ucenicii ar fi trebuit să-şi dea seama că nu aveau de ce să se îngrijoreze, pentru că nu era greu să-și amintească de minunile recente: hrănirea celor cinci mii şi-apoi a celor patru mii de bărbați... Dar nu era vorba despre pâinea fizică. Aluatul la care se referise Domnul nostru, conform interpretării Sale, era doctrina falsă, ceea ce era dăunător, fals, disonant, în învățătura liderilor religioși ai vremii. Vorbind – atunci și-acum – despre „aluatul Evangheliei” oamenii folosesc un oximoron, o contradicţie de termeni. Aluatul nu este niciodată o imagine a Evangheliei. Aluatul simbolizează întotdeauna răul. Dacă L-ai acceptat pe Domnul Isus Hristos și autoritatea Sa ca normă și valoare în viața ta, va trebui să-ţi fie foarte clar, o dată pentru totdeauna, ce reprezintă aluatul. Deci, păstrează-ți mintea trează și clară! De altfel, pe întreg parcursul Evangheliei după Matei trebuie să ne păstrăm mintea ageră, căci această Evanghelie este o cheie pentru buna înțelegere a restului Scripturii. Este bine să facem deosebiri clare şi să observăm cu atenţie ce se întâmplă. Isus a venit în părţile Cezareii lui Filip şi a întrebat pe ucenicii Săi: „Cinezic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?” (Mat. 16:13) Dacă te uiţi pe o hartă bună a Orientului antic, vei găsi trei oraşe Cezareea. Cezarea lui Filip era localizată la nord de Marea Galileii. Domnul Isus era deci în nord, şi de acolo Se va întoarce şi va începe să Se îndrepte direct către Ierusalim şi spre cruce. Înainte de asta, însă, El trebuie să mai lămurească niște lucruri în mintea ucenicilor Lui: (1) cine este El şi (2) ce anume va face El. Prietene, acestea sunt și azi două aspecte importante pe care fiecare creștin trebuie să le înţeleagă clar. Să ştim cine este Isus, şi ce a făcut El. Nu trebuie să ignorăm sau să ne bâlbâim niciodată în legătură cu aceste lucruri, pentru a putea să ne exercităm credinţa şi să fim și mântuiţi, și folositori. Gândiți-vă la prima întrebare a Domnului nostru: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?” El încă pune această întrebare, şi este cu cât mai dificil, cu atât mai necesar un răspuns sănătos și adevărat, biblic. Isus este cea mai controversată Persoană care a trăit vreodată pe faţa pământului. Vom auzi imediat și punctul de vedere al mulţimilor care L-au urmat. Cred că dacă tu sau eu am pune această întrebare într-o intersecție din oraşul nostru, probabil că am primi răspunsuri asemănătoare pentru că oamenii încă sunt confuzi în ceea ce-L priveşte pe Isus Hristos. Eiau răspuns: „Unii zic că eşti Ioan Botezătorul; alţii: Ilie; alţii: Ieremia sau unul din proroci.” (Mat. 16:14) Ioan Botezătorul fusese un om mare, iar oamenii îl recunoscuseră ca atare. Și azi sunt mulţi oameni care afirmă că Isus a fost un mare învăţător. Alții ziceau despre Isus că ar fi fost „Ilie”. Prorocul Ilie a fost cu siguranţă o persoană deosebită; şi în zilele noastre sunt destui care spun că Isus a fost o persoană deosebită. „Alţii, Ieremia.” (Din nou se foloseşte forma grecească a numelui.) Ieremia fusese un profet al lacrimilor, iar oamenii Îl văzuseră pe Domnul nostru plângând. Mulţimile L-au creditat că este un mare profet. „Sau unul din proroci.” Cred că era o întreagă varietate de idei și păreri cu privire la identitatea lui Isus. Aşadar, acestea erau părerile oamenilor de rând din zilele acelea. Un prieten de-al meu, un tânăr predicator și o persoană extrovertită, m-a auzit vorbind despre aceste lucruri, aşa că s-a dus la colţurile străzilor şi a pus această întrebare referitoare la Isus Hristos oamenilor care treceau pe acolo. Am auzit de asemenea la radio voxuri pe această temă... Tot felul de păreri! Unii au zis că a fost cel mai mare învăţător din lume... alții că a fost fondatorul unei religii... Altul a spus că Isus a fost un om bun. Altul L-a aşezat în aceeaşi clasă cu diverși oameni faimoşi ai istoriei – vedeţi voi, „unul din proroci”... Acum Domnul Isus se întoarce către ucenici şi îi întreabă: „Dar voi”, le-a zis El, „cine ziceţi că sunt?” Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: „Tueşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui Viu!” (Mat. 16:15–16) A sosit momentul ca ucenicii să ia o decizie şi să facă o mărturisire. În mod evident, Simon Petru era purtătorul de cuvânt al grupului. Și el a declarat: „Tu eşti Hristosul,” ceea ce înseamnă Mesia, Unsul, Cel care fusese profeţit în Vechiul Testament. Domnul Isus era împlinirea acelor profeţii. Și a adăugat: „Fiul Dumnezeului celui Viu.” Până în acest moment, aceasta este cea mai bună, corectă, adevărată mărturie... şi omagiul cel mai înalt care îi putea fi adus. Aceasta este identitatea lui Isus! Isus a luat din nou cuvântul şi i-a zis: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcănu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci TatălMeu care este în ceruri. (Mat. 16:17) Doar Duhul Sfânt Îl poate face cunoscut pe Hristos unei persoane. Niciun om nu Îl poate numi pe Isus „Domnul” decât prin Duhul Sfânt. Doar Duhul lui Dumnezeu poate lua lucrurile lui Hristos şi să ni le descopere. Isus a spus : „Nu carnea şi sângele ţi-au descoperit lucrul acesta” , adică „Nu ai învăţat asta fiind alături de Mine”... „Nu pe cale naturală ai primit revelația aceasta”... Îi aud pe unii oameni spunând: „Ei bine, dacă aş fi putut să fiu cu Isus timp de trei ani (de-acum, apostolii petrecuseră deja cu El aproximativ 2 ani şi jumătate), atunci aş şti şi eu cu adevărat cine este El.” Oare? Prietene, poţi să Îl cunoşti la fel de bine astăzi, pentru că Duhul lui Dumnezeu depune mărturie și Îl face real pentru tine, dacă vrei! Şi Eu îţi spun: tueşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui. (Mat. 16:18) Vă propun să privim mai îndeaproape acest verset. Pe ce Și-a zidit Isus Biserica? Unii afirmă că Biserica a fost zidită pe Simon Petru. Ei bine, în mod evident nu aşa stau lucrurile, pentru că aici avem un joc de cuvinte. În greacă se spune: „Tu eşti Petros [o pietricică] şi pe această petra [temelie stâncoasă] îmi voi zidi biserica Mea.” Alţii afirmă că Hristos îşi zideşte biserica sa pe mărturisirea făcută de Simon Petru. Nu sunt deloc de acord cu asta. Cine este Stânca? Stânca este Hristos și, deci, Biserica este zidită pe Hristos. Simon Petru însuşi exprimă lucrul acesta. În 1 Petru 2:4, referindu-se la Hristos el scrie : „Apropiaţi-vă de El, Piatra vie lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu.” Şi mai departe (1 Petru 2:6), citează Isaia 28:16: „Iată că pun în Sion o Piatră în capul unghiului, aleasă, scumpă; şi cine se încrede în El nu va fi dat de ruşine”. Biserica este zidită pe Hristos; El este temelia. „Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă şi care este Isus Hristos” (1 Corinteni 3:11). Hristos este stânca şi El spune că pe această stâncă va zidi biserica Sa. Biserica era încă „în viitor” când Domnul a făcut această afirmaţie, și vă rog să nu îmi spuneţi că exista o biserică a Vechiului Testament. Biserica nu a venit în existenţă decât după moartea, învierea şi înălţarea lui Hristos şi trimiterea Duhului Sfânt. Nu ar fi avut cum să existe Biserica înainte ca toate aceste lucruri să se întâmple. „Eu îmi voi zidi biserica Mea” – în viitor. „Porţile locuinţei morţilor” se referă la moarte. Cuvântul folosit pentru Locuinţa morţilor este termenul grecesc hades, sheol -ul din Vechiul Testament care se referă la lumea nevăzută şi înseamnă „moarte.” Porţile morţii nu vor birui Biserica lui Hristos. Într-o zi, Domnul Însuşi va coborî din cer, în sunet de strigăte, trâmbițe și oști îngerești, iar cei morţi în Hristos vor fi înviaţi. Porţile morţii nu vor birui împotriva Bisericii Lui. (Mat. 16:19) Îţivoi da cheile Împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri.” Care sunt cheile Împărăţiei cerurilor? I-au fost date ele doar lui Simon Petru? Nu, Isus le dă celor care fac aceeaşi mărturisire ca a lui Petru, celor care îl cunosc pe Hristos ca Mântuitor. Dacă eşti copil al lui Dumnezeu, şi tu ai cheile, la fel ca orice persoană. Cheile reprezentau însemnul autorităţii funcţiei cărturarilor care interpretau Scriptura pentru oameni (vezi Neemia 8:2-8). Orice creştin de astăzi are Scriptura şi, astfel, are cheile. Dacă noi oprim Cuvântul, „legăm pe pământ”; dacă proclamăm și explicăm Cuvântul „dezlegăm pe pământ.” Niciun om şi nicio biserică specifică nu are cheile în detrimentul tuturor celorlalţi credincioşi. Astăzi noi avem responsabilitatea de a comunica Evanghelia pentru că ea este mijlocul prin care oamenii pot ajunge la mântuire. Aceasta este o revelaţie și o responsabilitate extraordinară. Cine este oare prea mic, prea mare sau suficient pentru aceste lucruri? Ce perspective mărețe avem, și ce răspundere! (Mat. 16:20) Atuncia poruncit ucenicilor Săi să nu spună nimănui că El este Hristosul. Domnul a dat această poruncă pentru că simpla cunoaştere a identităţii Lui nu te va mântui. Pentru a găsi mântuire trebuie să ştii cine este El, ce a făcut și ce face El încă, şi este necesar să-L primeşti prin credinţă. Urmează un moment emoționant și important: pentru prima dată Domnul Isus îi anunţă pe ucenicii Săi de moartea şi învierea Sa. Asta se petrece cu aproximativ şase luni înainte de răstignirea propriu-zisă. De ce a aşteptat atât de mult înainte de a face un asemenea anunţ? În mod evident, ucenicii Lui nu fuseseră pregătiţi pentru așa ceva, și nici chiar în acest moment nu erau, judecând după reacţia lor. De aceea Isus va mai repeta de câteva ori faptul că mergea la Ierusalim pentru a muri (Matei 17:12; 17:22-23; 20:18-19;20:28). În ciuda acestei învăţături intense, dincolo de tristețea anunțului ucenicii nu au reuşit să-i înţeleagă semnificaţia decât după învierea Sa. De atunci încolo, Isus a început să spunăucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrânilor, din partea preoţilor celor mai de seamă şi din partea cărturarilor; că are să fie omorât şi că a treia zi are să învie. (Mat. 16:21) Toate astea, Domnul Isus le-a făcut pentru tine şi pentru mine. Aceasta este Evanghelia: Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, a fost îngropat şi a înviat. Trebuie să ştii cine este El și ce a făcut El pentru tine. Dacă ştii aceste două lucruri, şi dacă prin credinţă le accepţi şi te încrezi în ele, eşti mântuit. Lucrul acesta nu-i mai fusese descoperit înainte decât lui Nicodim, la începutul lucrării Domnului nostru (în Ioan 3:1-16). Petru L-a luat deoparte şi a început să-L mustre, zicând: „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi se întâmple aşa ceva!” (Mat. 16:22) În esenţă, Petru a spus: „Tu eşti Mesia; Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Nu trebuie, nu se poate să mergi la cruce!” După cum puteţi vedea, crucea nu îşi găsea nicidecum locul în gândirea ucenicilor, chiar dacă ei umblau îndeaproape cu Mântuitorul. Dar Isus S-a întors şi a zis lui Petru: „Înapoia Mea, Satano: tueşti o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor.” (Mat. 16:23) Negarea adevărurilor Evangheliei (adică a faptului că Isus a murit pe cruce pentru păcatele noastre, că a fost îngropat şi că a înviat din morţi) este o acţiune satanică, indiferent cine o face. Negarea acestor adevăruri de la vreun amvon este ceva satanic, care compromite și acel amvon și pe cel ce rostește acele lucruri. Moartea înlocuitoare a lui Hristos, proclamarea întregii Evanghelii a Domnului nostru, este singurul lucru care poate aduce mântuirea, prietene! Mai târziu, Petru va scrie (1 Petru 2:24) următoarele: „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi.” O, ce transformare a avut loc în gândirea lui Petru! Dar până una-alta. Domnul nostru i-a spus lui Petru: „Înapoia Mea, Satano.” Închipuiţi-vă lucrul acesta: Iată-l pe Petru, prin care Duhul lui Dumnezeu a putut să afirme că Isus este Fiul lui Dumnezeu, şi totuşi, în momentul următor, el s-a lăsat înşelat de Satan, și-a-ncercat să-I sugereze Învățătorului să nu consimtă la așa ceva – pentru că nu înțelesese că Domnul tocmai pentru aceasta venise! AtunciIsus a zis ucenicilor Săi: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze. (Mat. 16:24) Mulţi oameni interpretează astfel acest verset: „Să se lepede de o serie de luxuri aici pe pământ.” Ceea ce spune acest verset este: „Să se lepede de sine!” Deja ştiţi că cel mai greu este să te lepezi de tine însuţi. Mie mi-e greu să renunț la desert, așa că să mă lepăd de mine însumi este într-adevăr dificil! Să mă lepăd de mine însumi înseamnă să mă scot pe mine din imagine, să renunț a mă mai cultiva, a-mi da importanță, a mai avea atâta grijă de mine – și să-L pun pe Hristos în locul sinelui. „Să-şi ia crucea şi să Mă urmeze.” Noi nu trebuie să luăm crucea lui Hristos, ci crucea noastră. Există o cruce pentru tine şi una pentru mine – asta dacă îl vom urma pe El. Și atenție: cruce este ce suferi pentru El, nu din cauza propriei tale nesăbuințe! Pentru că oricineva vrea să-şi scape viaţa o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine o va câştiga. Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau cear da un om în schimb pentru sufletul său? Căci Fiulomului are să vină în slava Tatălui Său cuîngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui. (Mat. 16:25–27) Persoana care nu îşi va asuma riscurile legate de a deveni ucenic al Domnului Isus Hristos, care nu e gata să plătească prețul, îşi va pierde viaţa pentru veşnicie. La a doua venire a lui Hristos toate conturile vor fi reglate şi toţi îşi vor primi răsplata cuvenită. „Adevărat vă spun căunii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea până nu vor vedea pe Fiul omului venind în Împărăţia Sa.” (Mat. 16:28) Cu aceste cuvinte finale ale capitolului 16, încheiem și noi episodul de azi! Vă doresc tuturor să vedeți venirea Fiului omului, și să vă bucure întâlnirea cu Regele!…
Dragi ascultători, suntem din nou împreună, la startul unui nou episod al programului nostru, dar cel mai important (sper!): pe aceeași lungime de undă cu Acela care v-a creat, v-a răscumpărat... și vă vorbește, prin Cuvântul Lui scris... Cuvântul acesta ne învață, dar ne și citește, și știe care sunt cele mai importante lucruri cu privire la viaţa noastră. În mod particular, constituie subiectul atenţiei noastre lucrarea și învățătura Domnului Isus, pentru iertarea păcatelor și mântuirea fiecăruia care crede, din omenirea asta coruptă. Am văzut până acum felul în care se desfăşurase misiunea Domnului Isus şi care fuseseră principalele etape ale acesteia. Am insistat dățile trecute pe mesajul despre noua Împărăţie pe care Domnul o instituia, transmis mai întâi Israelului. Dar pe măsură ce poporul ales, neamul din care ieșise, a respins mesajul care-L prezenta pe Isus ca Mesia, Izbăvitorul, atenţia Domnului nostru a început să se îndrepte şi către neamuri. Și astfel, și noi intrăm într-o nouă etapă a misiunii Sale. De acum Isus Hristos Se îndreaptă – încet și sigur, și deliberat – către cruce. Suntem la capitolul 15 din Evanghelia după Matei şi acţiunile Domnului Isus adâncesc şi mai mult conflictul pe care îl are cu farisei şi cărturarii, oficialităţile religioase ale poporului evreu. Există, de asemenea, și destul de multă acţiune pe parcursul acestui capitol. Dar să vedem mai bine ce (din comportamentul și activitatea Domnului) îi înverşunează atât de tare pe farisei şi cărturari, încât aceștia ajung să pândească orice moment favorabil ca să-L omoare pe Isus. Atunci nişte farisei şi nişte cărturari din Ierusalim auvenit la Isus şi I-au zis: „Pentruce calcă ucenicii Tăi datinabătrânilor? Căci nu-şi spală mâinile când mănâncă” (Mat. 15:1–2) În capitolul anterior am văzut că Isus şi ucenicii Lui erau departe, într-un loc pustiu, unde oamenii nu aveau acces la nicio sursă de hrană, aşa că El i-a hrănit. Cărturarii şi fariseii veniseră tocmai de la Ierusalim. În aparență, faptul că liderii religioşi străbătuseră toată această distanţă pentru a-L asculta, poate părea un lucru minunat, însă ei nu străbătuseră atât drum pentru a-L aplauda sau pentru a-I accepta învăţătura, ci veniseră pentru a-L spiona și denigra, pentru a strânge dovezi ămpotriva Lui. E clar că nu era o vizită de curtoazie. Fariseii și cărturarii nu L-au acuzat pe Domnul Isus de încălcarea Scripturilor, ci de încălcare tradiţiilor pe care ei le considerau egale cu Scriptura. Astfel, ei voiau să ştie de ce ucenicii Lui nu-şi spălau mâinile înainte să mănânce – și se refereau la o curăţire ceremonială, mai degrabă decât la ceea ce noi am considera o spălare fizică sau o igienizare. O, ce mulți mai sunt încă oamenii care consideră că dacă treci printr-un soi de ceremonial și devii astfel curat în exterior, este suficient. Drept răspuns, El le-a zis: „Dar voi de ce călcaţi porunca lui Dumnezeu în folosul datinii voastre? (Mat. 15:3) Isus îi acuză pe cărturari și farisei că încalcă porunca lui Dumnezeu prin tradiţia lor, care, în mod surprinzător și foarte ingenios, îngăduia unui om să nu se supună legii... și Mântuitorul dezvăluie imediat și stratagema rabinică Căci Dumnezeu a zis: „Cinsteştepe tatăl tău şi pe mama ta” şi: „Cineva grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa să fie pedepsit negreşit cu moartea.” Darvoi ziceţi: „Cine va zice tatălui său sau mamei sale: „Ori cu ce te-aş putea ajuta l-am închinat lui Dumnezeu”, nu mai este ţinut să cinstească pe tatăl său sau pe mama sa.” Şi aţi desfiinţat astfel Cuvântul lui Dumnezeu în folosul datinii voastre. (Mat. 15:4–6) Domnul nostru spune aici de fapt că a-ți cinsti părinții presupune şi cheltuire pentru întreţinerea lor. Modul în care cărturarii și fariseii ocoleau această responsabilitate era să îşi dedice banii ca dar pentru Dumnezeu, iar asta îi scutea de datoria de a-şi întreţine părinţii. În felul acesta, omului i se oferea o scăpare pioasă de sub Legea lui Moise. Eu încă mai cred că cea mai bună metodă de a testa un creştin este metoda portmoneului. Barometrul pentru creştinul de astăzi este modul în care îşi administrează banii – care cred că sunt ai lui, dar de fapt Îi aparțin lui Dumnezeu. Conducătorii religioşi din vremea lui Isus îi ajutau pe oameni să fugă de responsabilitatea lor. Sunt convins că și azi Dumnezeu vrea ca noi să ne achităm în mod corect de datoriile noastre înainte de a-i dărui Lui. Dumnezeu vrea ca tu să te îngrijeşti de responsabilităţile tale personale și să îţi întreţii familia înainte de a-i dărui Lui. Am cunoscut odată un om cu o idee fantezistă. Omul acesta a venit la mine în ziua de salariu şi dorea să îmi dăruiască jumătate din venitul său, în timp ce familia lui suferea de foame. Când am aflat care era de fapt situația, am purtat o discuţie serioasă cu acest om care, la început s-a simțit jignit, însă în cele din urmă, a înţeles că îşi neglija propria familie, ceea ce este un lucru tragic. Este de necrezut cum încearcă oamenii să scape într-un mod pios de responsabilitățile lor, sau care nu fac din acestea o prioritate a lucrării și mărturiei lor! Făţarnicilor, bine a prorocit Isaia despre voi, când a zis: „Norodul acestase apropie de Mine cu gura şi Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei învăţând ca învăţături nişte porunci omeneşti.” (Mat. 15:7–9) Nu era nici prima dată, nu va fi nici ultima oară când Domnul îi numea făţarnici pe cărturari şi pe farisei . Socotesc că acesta este unul dintre cele mai teribile cuvinte din Scriptură. Noi nu avem un corespondent exact al său, dar el nu avea aceeaşi semnificaţie pe care o are astăzi. Pentru noi este un cuvânt batjocoritor, dar în vremea lui Isus însemna pur şi simplu „a răspunde înapoi” şi era folosit pentru a descrie un actor într-o piesă. Însemna că un actor primea o replică, iar apoi răspundea. Prin urmare, Isus i-a acuzat pe cărturari şi farisei că mimau religia. Liderii religioşi considerau că era foarte important ca oamenii să treacă prin ceremonialul spălării mâinilor, dar ignorau starea inimii, care este, de fapt, aspectul important înaintea lui Dumnezeu. Ei încălcau astfel Legea lui Moise într-o manieră care salva aparențele, părând foarte pioasă. Dar dacă pe oameni îi puteau prosti ușor, Dumnezeu le aruncă scârbit adevărul în față: „Degeaba!” Dragul meu, şi noi suntem destul de buni la raţionamente. Părinţii le spun copiilor: „Spală-te pe mâini înainte de a te aşeza la masă!”, dar nu le pasă la ce se uită copiii lor la televizor, care este, de fapt, lucrul care le strică inima. Desigur, copiii trebuie să se spele pe mâini, dar ceea ce este în interior este și mai important! Acum Domnul nostru explică și aplică această afirmaţie: (Mat. 15:10–11) Isus a chematmulţimea la Sine şi a zis: „Ascultaţi şi înţelegeţi: Nuce intră în gură spurcă pe om; ci ce iese din gură, aceea spurcă pe om.” Principiul important pe care Isus îl enunță aici este că pervertirea morală este de natură spirituală și nu fizică, și ce se vede și se aude vine din starea și conținutul inimii! Atunci ucenicii Lui s-au apropiat şi I-au zis: „Ştii că fariseii au găsit pricină de poticnire în cuvintele pe care le-au auzit?” (Mat. 15:12) Ucenicii sunt uimiţi de faptul că Domnul nu se dă în lături să-i ofenseze pe farisei. Până atunci se instalase și se simțea un conflict surd, mocnit între liderii religioşi şi Isus, însă acesta este momentul decisiv. Domnul continuă să-i înveţe pe ucenici: Drept răspuns, El le-a zis: „Oricerăsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc va fi smuls din rădăcină.” (Mat. 15:13) Aici cuvântul răsad se referă la „sistem”; așadar, nu este o interpretare prea permisivă să credem că Isus spune de fapt: „Orice sistem religios pe care nu l-a plantat Tatăl meu ceresc, va fi smuls din rădăcină.” „Lăsaţi-i: suntnişte călăuze oarbe; şi când un orb călăuzeşte pe un alt orb, vor cădea amândoi în groapă.” (Mat. 15:14) Pentru mine, aceasta este o afirmaţie ironică, şi cu siguranţă este și sarcastică. Domnul Se referă tot la Farisei – ei erau călăuzele oarbe. Petrua luat cuvântul şi I-a zis: „Desluşeşte-ne pilda aceasta.” (Mat. 15:15) Nu cred că Domnul Isus nu știa cum sau cu cine vorbește, și nici nu intenționase să-i pună în încurcătură pe ucenici, așa că și El este surprins, dându-și seama că ei nu înţeleseseră ce voia să spună. Isus a zis: „Şivoi tot fără pricepere sunteţi? Nu înţelegeţi că oriceintră în gură merge în pântece şi apoi este aruncat afară în hazna? Dar, ceiese din gură vine din inimă, şi aceea spurcă pe om.” (Mat. 15:16–18) Acesta este un principiu extraordinar: Omul nu este pângărit de ceea ce îi intră în gură, ci de ceea ce îi iese pe gură. Sau, aşa cum foarte bine s-a spus: Ceea ce este în fântâna inimii va ieşi din găleata gurii mai devreme sau mai târziu. Și ca să fie sigur că este bine înțeles, Domnul detaliază mai departe: „Căcidin inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele. Iată lucrurile care spurcă pe om; dar a mânca cu mâinile nespălate nu spurcă pe om.” (Mat. 15:19–20) Cu siguranţă vedem acest principiu activ în cultura noastră contemporană. Trăim într-o perioadă a permisivității și relativismului, „noua moralitate” aducându-ne în situația despre care vorbea Isaia acum 2700 de ani, când a spus că oamenii vor numi răul bine şi binele rău (Isaia 5:20). Cei care cred sau respectă Biblia sunt consideraţi înguşti, depășiți, complet greşiţi. Ce avem în această epocă a libertăţii, acum că interdicţiile au fost ridicate, iar omul poate să exprime ceea ce este în inima lui? Chiar avem o moralitate nouă? Nu, o spun cu durere: avem aceleaşi păcate vechi: răutate, crimă, adulter, promiscuitate, mărturie mincinoasă, blasfemie, furturi. Cutia Pandorei e deschisă şi dăm astfel din necaz în necaz. Omul trebuie să fie controlat , pentru că este cel mai vicios animal de pe pământ. Punem alte animale în cuşti, dar omul este liber să facă ce vrea, iar Domnul nostru ne-a spus că omenirea va face lucruri care pângăresc. În ceea ce ne priveşte, asistăm astăzi la o accentuare a sexualității – în şcolile noastre, chiar şi în biserici, la televizor, la radio, pe panourile publicitare, pe coperţile revistelor și în titlurile din ziare. Dragul meu, acestea sunt lucrurile care denotă pervertire, și care pervertesc . Să nu cumva să te crezi imun, pentru că nimeni nu este imun faţă de aceste lucruri. Copiii şi tinerii noştri sunt pângăriţi în numele acestei elevate libertăţi de exprimare! Lucrurile care sunt în inimă ies la suprafaţă. Domnul nostru a făcut aici o afirmaţie extraordinar de gravă și de actuală! Isus, după ce a plecat de acolo, s-a dus în părţile Tirului şi ale Sidonului. (Mat. 15:21) Acum Domnul nostru părăseşte ţinutul lui Israel pentru prima dată în timpul lucrării Sale publice, ceea ce este un lucru interesant, deoarece El a venit ca Rege al Israelului. Când i-a trimis pe ucenicii Lui să propovăduiască venirea Împărăției lui Dumnezeu, i-a instruit să meargă doar în cetăţile lui Israel. Apoi, Domnul a fost respins de Israel şi astfel ia naștere un conflict. Punctul de ruptură între Isus şi conducătorii religioşi abia se consumase, cu doar câteva versete în urmă. Ce se întâmplă acum? Isus păşeşte în afara graniţelor lui Israel şi enunţă un alt principiu măreţ. Acum El îi va primi pe ne-evrei. Invitaţia Lui este: „Veniţi la mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă [literal, „vă voi odihni”]” (Matei 11:28). Şi iată că o femeie canaanită a venit din ţinuturile acelea şi a început să strige către El: „Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este muncită rău de un drac.” El nu i-a răspuns niciun cuvânt. Şi ucenicii Lui s-au apropiat şi L-au rugat stăruitor: „Dă-i drumul, căci strigă după noi!” (Mat. 15:22–23) Femeia siro-feniciană avea la origine un amestec de câteva rase şi făcea parte, cu adevărat, dintre neamuri (vezi Marcu 7:26 pentru naţionalitatea ei). Ea nu putea să se apropie de Isus ca Fiu al lui David, iar când i s-a adresat în felul acesta, Domnul nu i-a dat niciun răspuns. Ucenicii au spus: „Dă-i drumul, căci strigă după noi.” Femeia provoca tulburare şi, probabil, oarecare stinghereală. Drept răspuns, El a zis: „Eunu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel.” (Mat. 15:24) Această afirmaţie poate părea dură, dar exprima o realitate incontestabilă. Isus Se oferea pe Sine Însuşi, mai întâi ca împlinire a tuturor profeţiilor referitoare la venirea Regelui pe linia genealogică a lui David. El o obliga pe această femeie dintre neamuri să recunoască un asemenea fapt. Isus a venit ca Rege al evreilor. Ţineţi minte lucrul acesta – era principala chestiune care trebuia clarificată. El a murit având deasupra capului următoarea inscripţie: ACESTA ESTE ISUS, REGELE IUDEILOR. Ascultaţi însă și luați aminte la conduita și cuvintele acestei femei dintre neamuri: Dar ea a venit şi I s-a închinat, zicând: „Doamne, ajută-mi!” (Mat. 15:25) Când I s-a adresat cu „Fiul lui David”, El a spus: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel.” Ea era dintre neamuri şi nu se putea apropia de El ca Fiu al lui David, însă acum ea vine şi i se închină, numindu-l „Doamne” şi îi cere ajutorul. Și vom observa, nu fără uimire, că acum are parte de ajutor! Drept răspuns, El i-a zis: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei!” (Mat. 15:26) Aceasta este o altă afirmaţie foarte dură! Cred că mulți dintre noi, dac-am fi primit un astfel de răspuns, ne-am fi îndepărtat amărâți... Sau ne-am fi întors spre El replicându-I: „Nu se poate să ne vorbeşti în felul acesta!” Dar când ești în nevoie și crezi că ai soluția înainte, umilința este maximă, și naturală! „Da, Doamne”, a zis ea, „dar şi căţeii mănâncă firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor” (Mat. 15:27) Vă amintiţi că Domnul nostru a vorbit la un moment dat (în Evanghelia după Luca, la care vom ajunge peste o vreme, cu ajutorul Domnului) despre sărmanul care mânca fărâmiturile care cădeau de la masa omului bogat, şi că era plin de răni linse de câini. Israeliţii foloseau cuvântul câine referitor la neamuri. Dar această femeie n-avea timp de orgolii, era dispusă să sufere reproşul acela pentru că ea credea că Domnul avea soluția! Atunci Isus i-a zis: „O, femeie, mare este credinţa Ta; facă-ţi-se cum voieşti.” Şi fiica ei s-a tămăduit chiar în ceasul acela (Mat. 15:28) Domnul nostru S-a minunat cu adevărat de credinţa acestei femei dintre neamuri. El spusese: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi – Eu vă voi ajuta; vă voi ridica povara” şi El a făcut lucrul acesta chiar şi pentru o femeie canaanită. Răspunsul ei a dovedit o mare credinţă, iar Domnul nostru a răspuns la această credinţă. Isusa plecat din locurile acelea şi a venit lângămarea Galileii. S-a suit pe munte şi a şezut jos acolo. Atunciau venit la El multe noroade, având cu ele şchiopi, orbi, muţi, ciungi şi mulţi alţi bolnavi. I-au pus la picioarele Lui, şi El i-a tămăduit (Mat. 15:29–30) Vă atrag din nou atenţia asupra mulţimilor de oameni pe care i-a vindecat Isus. Nu a fost vorba despre câteva cazuri izolate, sau despre presupuse vindecări care nu puteau fi confirmate, ci erau atât de multe și de evidente, încât nimeni nu a negat vreodată faptul că El chiar a înfăptuit minunile acelea de vindecare. Aşa că noroadele se mirau, când au văzut că muţii vorbesc, ciungii se însănătoşesc, şchiopii umblă, şi orbii văd; şi slăveau pe Dumnezeul lui Israel. (Mat. 15:31) Când citim aceste puțin cuvinte poate că nici nu ne dăm seama ce lucruri mari și extraordinare descriu ele, și ce transformări producea Mântuitorul nu doar la nivelul trupurilor reabilitate, ci și la nivel sufletesc – majoritatea acelor beneficiari ai miracolelor (foștii muți, orbi, șchiopi, ciungi, demonizați) ajungând să-L laude pe Dumnezeul lui Israel care săvârșea așa ceva în mijlocul lor, în beneficiul lor! Și ca și cum n-ar fi fost de ajuns, asistăm și la o reeditare a hrănirii unei mari mulțimi, plecând de la resurse infinitezimale! Isusa chemat pe ucenicii Săi şi le-a zis: „Mi-este milă de gloata aceasta; căci iată că de trei zile aşteaptă lângă Mine şi n-au ce mânca. Nu vreau să le dau drumul flămânzi, ca nu cumva să leşine de foame pe drum” (Mat. 15:32) Observaţi din nou compasiunea lui Isus faţă de oameni. O, de-am deprinde-o și noi! UceniciiI-au zis: „De unde să luăm în pustiul acesta atâtea pâini ca să săturăm atâta gloată?” (Mat. 15:33) Să nu pierdem din vedere mesajul de aici. Sincer, pare o repetare a hrănirii celor cinci mii de oameni (din cap. 14) şi ne întrebăm din ce motiv a fost din nou inclusă în Evanghelia după Matei. Ne aflăm în secţiunea în care accentul nu mai este pus asupra faptului că Isus îşi enunţă afirmațiile mesianice, ci accentul cade acum pe respingerea acestor pretenţii. Această a doua minune de înmulțire a pâinilor arată cât de greu învăţau ucenicii. Ei, fuseseră deja martori la hrănirea celor cinci mii, minune care mă gândesc că avusese loc cu doar câteva zile mai devreme, dar ucenicii ridică aceleaşi obiecţii ce denotă necredinţă. Parcă avem un deja-vu: „De unde să cumpărăm atâtea pâini ca să săturăm toată gloata asta?!” „Câte pâini aveţi?”, i-a întrebat Isus. „Şapte”, I-au răspuns ei, „şi puţini peştişori”. Atunci Isus a poruncit norodului să şadă pe pământ. A luatcele şapte pâini şi peştişorii şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt şi a dat ucenicilor, iar ucenicii au împărţit norodului. (Mat. 15:34–36) Fără emfază, fără să-i admonesteze, Domnul Isus repetă minunea hrănirii mulţimilor, menită inclusiv să le arate ucenicilor că nu-şi învăţaseră lecţia. Îndoiala lor era tot o formă de necredință și de respingere. Prietene, necredinţa este păcat. În Evrei 12:1 suntem îndemnaţi să „dăm la o parte orice piedică şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne...” Ce este piedica aceea? Eu cred că este necredinţa. Necredinţa este păcat. Sunt gata să fac această mărturisire: îmi doresc să am o credinţă mai mare în El. Domnul merită să fie crezut; ar trebui să Îl cred pe deplin, și oricând – dar problema este la mine. Şi cred că problema este şi la tine. Domnul Isus a hrănit mulţimea aceea cu resurse minimale. Au mâncat toţi şi s-au săturat; şi s-au ridicat şapte coşniţe pline cu rămăşiţele de firimituri. Cei ce mâncaseră erau patru mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii. (Mat. 15:37–38) Cu alte cuvinte, acolo se aflau (și) familii. Din nou, dacă punem o femeie şi un copil pentru fiecare bărbat, totalul celor hrăniţi ar fi de vreo 10-12.000. În urmăIsus a dat drumul noroadelor, S-a suit în corabie şi a trecut în ţinutul Magdalei. (Mat. 15:39) A fost acesta un episod al lucrării Domnului în Galileea... pentru că Magdala (astăzi este în ruine) este pe ţărmul Mării Galileii. Un episod care ne-a arătat și că ucenicii Domnului nu ţineau pasul. Erau greoi când venea vorba despre credinţă şi înţelegeau greu. În acest moment, după ce se produsese ruptura cu liderii religioşi, se pare că Isus avea probleme cu ucenicii Lui. Dar El a avut multă răbdare cu ei... și este foarte răbdător şi cu tine şi cu mine. Mulţi dintre noi avem mult de recuperat; suntem serios în urmă când vine vorba de credinţa şi capacitatea noastră de a înţelege. Dar El ne-așteaptă! O, de ne-am încrede în El!…
Dragi ascultători, mă bucur să vă reântâlnesc preocupați de Împărăția cerurilor și mai cu seamă de Cel ce-i va fi suveran – Isus Hristos, care a conturat prin viața, lucrarea și învățătura Sa modelul de cetățean al acestei Împărății de o cu totul altă factură decât ne-au obișnuit istoria sau geo-politica. Împărăţia Cerurilor nu este doar un concept abstract sau o construcție utopică, o nouă ideologie, pe care s-o accepţi sau nu în funcţie de simpatii, preocupări sau aspirații. Împărăţia Cerurilor este o realitate pe care nu poţi s-o ignori. Oricine o respinge nu face altceva decât să ajungă la distrugere. În capitolul precedent din ev. lui Matei, și-n episoadele precedente ale acestui program, am văzut că Domnul Isus a portretizat această Împărăţie în diverse moduri pentru a ne ajuta să înțelegem ce este, care-i este valoarea, cum se accede în ea, cum trebuie să ne purtăm în raport cu ea şi ca participanți la realitatea Împărăției cerurilor. Avertismentele Mântuitorului sunt foarte clare în ceea ce priveşte atitudinea nepotrivită faţă de această Împărăţie pe cale de a fi inaugurată. Chiar și așa însă, reacția oamenilor – și-n special a liderilor vremii – dovedea reținere, ignoranță, materialism și ostilitate. Fapt pentru care Domnul Isus se întoarce în ţinuturile natale, dar este respins și de cei în mijlocul cărora crescuse şi chiar de o parte a familiei Lui. Din pricina aceasta chiar lucrarea pe care o face acolo nu este de același impact ca-n alte părţi. Respingerea lui Isus, temă recurentă în evanghelia lui Matei, precum şi conflictul Lui cu liderii religioşi continuă şi în capitolul 14, care ne arată clar că lucrurile se îndreaptă înspre o criză. În vremea aceea, cârmuitorul Irod a auzit vorbindu-se despre Isus; şi a zis slujitorilor săi: „Acesta este Ioan Botezătorul! A înviat din morţi, şi de aceea se fac minuni prin el.” (Mat. 14:1–2) Iată o afirmație care nu doar pare, ci chiar este superstiţioasă! Nu e însă afirmația Bibliei şi nici a lui Isus, nici a apostolilor Săi, şi nu este afirmația creştinismului. Este superstiţia lui Irod, precum şi a oamenilor ignoranţi din vremea aceea. Poate că cineva va spune: „Nu mai există, în vremea noastră, asemenea manifestări!” Oare?! Ce ziceți de mulțimile care nu pleacă de-acasă fără să-și consulte horoscopul? Ce părere aveți de atracția religiilor și practicilor orientale? Sau de impactul tonelor de producții mistice și ezoterice asupra culturii moderne? Rasa umană este în esenţă superstiţioasă, dragul meu, şi în chiar momentul în care te îndepărtezi de Cuvântul lui Dumnezeu, devii superstiţios. Chiar şi cei care se numeau atei se îndreaptă mai degrabă spre practici obscure, spre mistere și secte, și nu putem să nu ne mirăm de faptul că unii oameni inteligenţi pot să se lase implicaţi în astfel de lucruri. Și chiar dacă n-o iau pe această cale, au obiceiuri sau ticuri hilare, care numai exces de raționalism (sau agnosticism) nu trădează! Persoana şi lucrarea lui Isus nu puteau trece neobservate de împăratul la putere din acea vreme. Familia din care provenea Irod era formată din ticăloşi de cea mai joasă speţă, iar Irod, prezentat în aceste versete, nu făcea excepţie. Prima parte a capitolului 14 constituie o rememorare a ceea ce se întâmplase deja. Irod auzise despre Isus, și s-a umplut imediat de teamă şi de superstiţie. Irod îl ucisese pe Ioan Botezătorul şi îl asocia acum pe Ioan cu Domnul Isus. Irod credea că Ioan înviase din morţi, iar teama lui s-a transformat într-o isterie, pentru că dorea să elimine tot ce-i amintea sau avea de-a face cu Ioan. Irod era un beţiv depravat, un om slab şi un ucigaş. Îl omorâse pe Ioan, antemergătorul lui Isus, şi era pregătit să facă la fel și cu Domnul Isus. În pasajul următor, până la versetul 12, sunt descrise cauza și împrejurările morţii lui Ioan Botezătorul. CăciIrod prinsese pe Ioan, îl legase şi-l pusese în temniţă, din pricina Irodiadei, nevasta fratelui său Filip. Pentru că Ioan îi zicea: „Nu-ţieste îngăduit s-o ai de nevastă.” (Mat. 14:3-4) Aici se spune că Irod prinsese pe Ioan – o acţiune trecută, deci... și-l întemnițase, din cauze care-i trădează caracterul slab și pervers: trăia cu Irodiada, cumnata sa, și se lăsa manipulat de ea, fiind de fapt influenţat de mulți din jurul lui. De fapt, Irod se comporta ca un politician care acționa având în vedere și aprobarea celor din jurul său. Pe de altă parte, Ioan Botezătorul – pentru că se opusese pe față imoralităţii lui Irod – nu se arată a fi la fel de bun politician. Amară ironie, desigur: departe de Ioan asemenea gând! Irod ar fi vrut să-l omoare, dar se temea de norod, pentru cănorodul privea pe Ioan ca pe un proroc. Dar, când se prăznuia ziua naşterii lui Irod, fata Irodiadei a jucat înaintea oaspeţilor şi a plăcut lui Irod. (Mat. 14:5-6) Observăm aici că Irod nu doar că se temea de mulţime, dar era și un desfrânat, o fiinţă lascivă și vicioasă... iar Ioan Botezătorul îl condamnase pentru toate aceste lucruri. De aceea i-a făgăduit cu jurământ că îi va da orice va cere. Îndemnată de mama sa, ea a zis: „Dă-mi aici, într-o farfurie, capul lui Ioan Botezătorul!” (Mat. 14:7-8) Irodiada se comportă aici în conformitate cu numele familiei de care aparținea – dovedind cruzime, brutalitate și caracter răzbunător, ne putând uita că Ioan era cauza scandalului stârnit de situația sa adulterină. Iar Irod probabil ca era pregătit ca fata Irodiadei să-i ceară ceva material, valoros cred, şi, cu siguranţă, ceva în limita raţionalului. Și se vede pus în situația de a nu putea da înapoi... Închipuiţi-vă un ce om era Irod! El acționează aici mânat de teama de ceea ce vor crede oaspeţii lui despre el dacă nu şi-ar fi ţinut promisiunea făcută. Împăratul s-a întristat; dar din pricina jurămintelor sale şi de ochii celor ce şedeau la masă împreună cu el, a poruncit să i-l dea. Şi a trimis să taie capul lui Ioan în temniţă. Capul a fost adus într-o farfurie şi dat fetei, care l-a dus la mama sa. (Mat. 14:9–11) Relatarea tristă a acestui act brutal și josnic spune ceva și despre tipul de societate din acea vreme și din acele locuri. Ce ororare: Ioan Botezătorul a fost decapitat, iar capul său i-a fost oferit dansatoarei pe o farfurie, drept trofeu! Firea umană nu s-a schimbat foarte mult de-atunci, iar promiscuitatea şi crima au fost mereu caracteristice istoriei omenirii! Ucenicii lui Ioan au venit de i-au luat trupul, l-au îngropat şi s-au dus de a u dat de ştire lui Isus. (Mat. 14:12) După ce ucenicii lui Ioan îndeplinesc ceremonialul funerar cuvenit, aduc și la cunoștința Domnului Isus oroarea petrecută... iar Acesta, pentru că ştia că teama lui Irod avea să ajungă la isterie şi îl va împinge să facă ceva necugetat, și pentru că încă nu-I sosise ceasul – Se retrage, încercând să Se reculeagă și să iasă din prim-plan. Isus, când a auzitvestea aceasta, a plecat de acolo într-o corabie, ca să Se ducă singur la o parte, într-un loc pustiu. Noroadele, când au auzit lucrul acesta, au ieşit din cetăţi şi s-au luat după El pe jos. (Mat. 14:13) Domnul a trecut cu corabia de cealaltă parte a Mării Galileii, dar mulţimea mare care-L urma nu s-a dat bătută – au înconjurat pe jos Marea Galileii şi L-au întâmpinat de partea cealaltă. Acest lucru dovedeşte cât de iubit era Domnul Isus de mulţimile de oameni! Când a ieşit din corabie, Isus a văzut o gloată mare, Is-a făcut milă de ea, şi a vindecat pe cei bolnavi. (Mat. 14:14) Observaţi, din nou, că ei îşi cărau bolnavii cu ei, așa că Hristos a vindecat cu miile și-n ziua aceea. Este o blasfemie să-L compari pe El cu presupușii vindecători din zilele noastre, pentru că vindecările Mântuitorului erau autentice și vizibile pentru toată lumea. Cânds-a înserat, ucenicii s-au apropiat de el şi i-au zis: „Locul acesta este pustiu, şi vremea iată că a trecut; dă drumul noroadelor să se ducă prin sate să-şi cumpere de mâncare. (Mat. 14:15) Se vede treaba că și ucenici erau copleșiți, de vreme ce încearcă să-L sfătuiască pe Isus ce să facă, de parcă Domnul nu mai avea soluții! (Mat. 14:16) „N-au nevoie să plece”, le-a răspuns Isus, „daţi-le voi să mănânce” Hrănirea celor cinci mii de oameni este, cu siguranţă, una dintre cele mai importante minuni ale lui Isus, dacă ținem cont că este singura minune consemnată de către toţi evangheliştii. Ucenicilor care propuseseră dispersarea mulțimii, Domnul le dă o poruncă imposibilă: „Daţi-le voi să mănânce!” Probabil că s-au socotit ridiculizați, pentru că bieții de ei încearcă să răspundă și ei cu o vagă ironie: Dar ei I-au zis: „N-avem aici decât cinci pâini şi doi peşti.” (Mat. 14:17) Faptul că aveau doar cinci pâini şi doi peşti este o imagine tipică a stării deplorabile a bisericii din zilele noastre. Și azi ni se sugerează căi fireşti prin care să li se poarte de grijă oamenilor în nevoie: îi trimitem la psihiatru pentru ajutor de ordin emoţional, la autorităţi pentru ajutor social, la sală pentru suport și susținere de ordin fizic. Avem pâinea spirituală pe care o putem oferi oamenilor, chiar dacă nu este vorba decât despre „cinci pâini şi doi peşti”, dar ne lipsește credința în puterea Domnului Isus. Dacă am avea această credință și această putere, nu ar mai fi nevoie să lăsăm mulţimile să plece. Biserica este neputincioasă pentru că nu reuşim să înţelegem că soluţiile nu se găsesc la oameni, ci la Dumnezeu! Şi El le-a zis: „Aduceţi-i aici la Mine!” (Mat. 14:18) Ce-mi place acest răspuns! Dragul mei, Domnul ne spune: „Adu la Mine ceea ce ai!” Nu ceea ce avem contează pentru El, ci ceea ce nu avem. Întrebarea este următoarea: Suntem noi gata să renunţăm la ce avem şi să îl lăsăm pe El să fie Cel care să ne călăuzească în ceea ce trebuie să facem? Să nu vă-nchipuiți că era vorba de cine știe ce pâini uriașe. De fapt, erau mai degrabă niște chifle... În altă parte ni se spune că erau prânzul unui băieţaș... deci le-ar fi putut mânca singur pe toate. Erau așadar cinci pâini şi doi peşti MICI, ce I se înmânează lui Isus! Apoi a poruncit noroadelor să şadă pe iarbă, a luat cele cinci pâini şi cei doi peşti, Şi-a ridicat ochii spre cer, a binecuvântat, a frânt pâinile şi le-a dat ucenicilor, iar ei le-au împărţit noroadelor. (Mat. 14:19) Cineva mi-a atras atenţia asupra unui lucru interesant de aici, pe care probabil că mulţi dintre noi l-am trecut cu vederea. Marcu ne spune că Domnul i-a pus să şadă în grupuri de câte o sută şi câte cincizeci. Aceşti oameni purtau haine multicolore, iar acolo, pe iarbă, probabil că se grupaseră în funcție de satul din care proveneau, fiecare sat având propria îmbrăcăminte specifică. Era probabil o imagine emoţionantă să vezi acest grup multicolor pe cealaltă parte a dealului: haine roşii, maro, albastre, portocalii... şi poate că foarte multe din ele erau violet, căci această vopsea se fabrica în zona aceea. Cred că arătau ca o cuvertură veche. Domnul i-a pus să se aşeze într-o anumită ordine, căci Domnul pune lucrurile în rânduială. „ Şi-a ridicat ochii spre cer, a binecuvântat , a frânt pâinile şi le-a dat ucenicilor, iar ei le-au împărţit noroadelor.” Și iată-i pe ucenici – care se numiseră singuri în consiliul director ca să-I spună Domnului Isus ce să facă! – puși acum în postura de chelneri, servind mulţimea. Aceasta trebuie să fie, de fapt, lucrarea specifică a tuturor creştinilor din zilele noastre. Noi trebuie să hrănim mulţimea. Sunt prea mulţi în bisericile noastre gata să spună cum trebuie făcută lucrarea, şi prea puţini dispuşi să o facă ! Îmi spunea cineva: „Fac parte dintr-o biserică în care sunt numai şefi şi niciun muncitor. Fiecare vrea să fie lider peste ceva, responsabil de domeniu, preşedinte al unui comitet sau într-o altă funcţie de conducere.” Biserica are nevoie de slujitori care să împartă Pâinea Vieţii – care este Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta este treaba noastră și toţi credincioşii (nu doar predicatorii) trebuie să fie chelneri care împart Cuvântul. Toţi au mâncat şi s-au săturat; şi s-au ridicat douăsprezece coşuri pline cu rămăşiţele de firimituri. (Mat. 14:20) Mai demult credeam că adunarea acelor „firimituri” însemna că ei au strâns ceea ce noi am numi gunoi; adică, cineva muşcă dintr-un sandviş, apoi îl lasă jos când vede unul mai mare, iar cel mâncat doar pe jumătate ar fi o firimitură. Dar mi-am dat apoi seama că era vorba de coşuri cu pâini şi peşti care nici nu fuseseră atinse... Pentru noi care trăim în belșug este greu să înţelegem că o mare parte din populaţia lumii s-a culcat flămândă aseară. În vremea aceea, cei mai mulţi oameni nu ştiau ce înseamnă să ai masa plină, iar cele douăsprezece coşuri cu mâncare rămasă indică faptul că toţi erau sătui. Cei ce mâncaseră erau cam la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii. (Mat. 14:21) Erau acolo cinci mii de bărbaţi. Aici nu erau incluse femeile şi nici copiii. Oare este prea mult să considerăm că lângă fiecare bărbat se afla și o femeie şi un copil, cel puțin? Așadar, numărul de oameni hrăniți de Domnul în ziua aceea a fost mai aproape de 15.000 decât de 5.000! Ce frumos, apoi, că Domnul n-a făcut baie de mulțime, savurându-Și miracolul! Imediat ce mulţimea a fost hrănită, Isus şi-a trimis ucenicii de cealaltă parte a Mării Galileii, iar El... S-a dus să se roage. (Mat. 14:22-23) Îndată după aceea, Isus a silit pe ucenicii Săi să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui de partea cealaltă, până va da drumul noroadelor. Dupăce a dat drumul noroadelor, S-a suit pe munte să Se roage, singur la o parte. „Îndată” este un cuvânt ce denotă stringenţa şi o mişcare rapidă. Relatarea lui Matei omite în mod ciudat ceva la sfârşitul minunii hrănirii celor cinci mii de oameni. El observă urgenţa cu care Isus a dispersat mulţimile şi graba cu care şi-a trimis ucenicii să traverseze marea în barcă, dar nu oferă nicio explicaţie pentru aceasta. Ioan însă ne oferă motivul: „Isus, fiindcă ştia că au de gând să vină să-L ia cu sila ca să-L facă împărat, S-a dus iarăşi la munte, numai El singur” (Ioan 6:15). Având în vedere faptul că Matei prezintă această fază a lucrării lui Isus care are de-a face cu regalitatea Lui, ar putea părea ciudat la început că el ignoră această încercare de a-L face pe Isus rege, însă este doar o altă dovadă a caracterului remarcabil al faptului că Hristos vedea regalitatea Sa ca pe un dat. El deținea de drept titlul de Rege. Nu va deveni rege în urma unui proces democratic, și nu este Rege ales prin voinţa poporului. El este Rege prin voia lui Dumnezeu. În cele din urmă, El va deveni Rege prin forţa intervenției Sale! (vezi Ps. 2:8-9). Se înnoptase, şi El era singur acolo. În timpul acesta, corabia era învăluită de valuri în mijlocul mării; căci vântul era împotrivă. (Mat. 14:23b-24) Domnul se află pe munte, la locul de rugăciune, iar ucenicii sunt jos, pe Marea Galileii, în mijlocul întunericului și al furtunii, într-un loc al pierzării. Ce bine ne reprezintă imaginea aceasta pe noi, cei de astăzi. Domnul nostru S-a suit la Tatăl şi este aşezat la dreapta măririi, iar noi suntem pe marea frământată de furtună... dar nu singuri! Îmi place tare mult următorul verset (Mat. 14:25) Când se îngâna ziua cu noaptea, Isus a venit la ei, umblândpe mare. Era cam pe la a patra strajă, după trei dimineaţa... Acesta este momentul în care Domnul a umblat pe mare, mergând la ucenicii Săi... și cred că tot cam așa va fi și momentul când va veni după noi, la Răpire. Hristos este steaua strălucitoare a dimineţii pentru biserică şi El va lua biserica din lumea aceasta. Nu ştim când va veni; există oameni care vor să ne facă să credem că ei ştiu momentul, dar nu îl ştiu. Eu cred că va fi în straja a patra a nopţii! Când L-au văzut ucenicii umblând pe mare, s-au înspăimântat şi au zis: „Este o nălucă!” Şi, de frică, au ţipat. (Mat. 14:26) Reiau imaginea: Domnul nostru este sus pe munte, îi vede pe ucenicii Lui în mijlocul furtunii, trudind şi vâslind, aşa cum ne spune Marcu în relatarea lui... El vine la ei când zorile stăteau să apară, iar ucenicii, când Îl văd, țipă: „E o stafie!” Poate veți spune: „Erau superstiţioşi, de-aia s-au speriat!” Da, poate că în ei exista o doză de superstiţie, dar tu ce-ai face dacă ai vedea un om venind la tine pășind pe valuri? Cu multă vreme în urmă, un om mi-a zis: „Nici eu nu credeam în fantome, până am văzut cu ochii mei una!” La fel erau și ucenicii: nu văzuseră niciodată o nălucă, dar acum credeau că o astfel de arătare văd! Isus le-a zis îndată: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!” „Doamne”, I-a răspuns Petru, „dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe ape!” (Mat. 14:27-28) Pe de-o parte, Isus i-a asigurat imediat că nu este o fantomă! Pe de altă parte, Petru se dezmeticește primul și reacționează... El a fost criticat, de-a lungul timpului, pentru această cerere a sa, unii fiind de părere că n-ar fi trebuit să ceară să umble pe apă. Eu însă îl admir pe Petru. William Carey a spus: „Aşteaptă lucruri mari de la Dumnezeu şi încearcă lucruri mari pentru Dumnezeu.” Cu siguranţă Petru așa a făcut! Mă tem însă că în majoritate noi ne mulţumim cu lucruri mici de la Dumnezeu. Observaţi, vă rog, că nici Domnul Isus nu l-a mustrat pe Petru pentru cererea sa: „Vino!”, i-a zis Isus. Petru s-a coborât din corabie şi a început să umble pe ape ca să meargă la Isus (Mat. 14:29) În Biblia mea nu scrie că Petru nu a reușit să umble pe mare – cum afirmă unii... citesc că Petru a pășit pe ape spre Isus. Ăsta nu este un eşec! Petru i-a cerut lui Dumnezeu un lucru extraordinar și, prin urmare, nu este de mirare că Dumnezeu l-a folosit într-un mod atât de minunat după aceea, și că el a rostit apoi predica din Ziua Cincizecimii, din Fapte 2. Dar, când a văzut că vântul era tare, s-a temut; şi, fiindcă începea să se afunde, a strigat: „Doamne, scapă-mă!” (Mat. 14:30) Pentru că și-a luat ochii de la Domnul Isus în timp ce umbla pe mare, a început să se scufunde, și atunci Petru a rostit cea mai scurtă rugăciune din Biblie: „Doamne, scapă-mă!” Dacă Simon Petru ar fi rostit rugăciunea aceasta aşa cum o facem noi adesea: „Doamne, Tu care eşti omnipotent, omniscient, omniprezent...”, ar fi fost în adâncul mării înainte de a ajunge la cererea pe care voia să o adreseze Domnului. Petru a trecut direct la subiect, și așa trebuie să ne rugăm și noi astăzi. Îndată, Isus a întins mâna, l-a apucat şi i-a zis: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Şi după ce au intrat în corabie, a stat vântul. Cei ce erau în corabie au venit de s-auînchinat înaintea lui Isus şi I-au zis: „Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!” (Mat. 14:31–33) Problema lui Petru a fost că şi-a luat ochii de la Isus şi s-a uitat la valurile înspumate. Noi trăim astăzi într-o lume în care suntem înconjurați de valuri înspumate, şi de aceea trebuie să ne ţinem ochii aţintiţi la Domnul Isus Hristos. Domnul nostru a înfăptuit această minune pentru ai Săi, pentru ca ei să poată fi aduşi în starea de credinţă. Chiar şi Simon Petru, care fusese suficient de îndrăzneţ să spună: „Doamne, porunceşte-mi să vin la Tine!” şi care chiar a mers pe apă, şi-a luat ochii de la Isus, iar credinţa lui a scăzut. Nu îl critic pe Petru, pentru că aceasta a fost şi problema mea. Am păşit de multe ori prin credinţă, apoi mi-am luat ochii de la El. Aceasta este tragedia momentului pentru noi azi. Însă aceste lucruri au fost făcute pentru ca ucenicii să I se închine şi să ştie că El este Fiul lui Dumnezeu. Dupăce au trecut marea, au venit în ţinutul Ghenezaretului. Oamenii din locul acela, care cunoşteau pe Isus, au trimis să dea de ştire în toate împrejurimile şi au adus la El pe toţi bolnavii. Bolnavii Îl rugau să le dea voie numai să se atingă de poala hainei Lui. Şi toţi câţis-au atins s-au vindecat. (Mat. 14:34–36) Ce încheiere perfectă a acestui capitol turbulent! După furtună, El a continuat să slujească oamenilor care se aflau în nevoi. Vom face și noi la fel?…
Suntem gata ca să trecem și peste ultima parte a unui capitol fundamental al ev. lui Matei. V-am mai spus, consider că Evanghelia după Matei este cartea-cheie a NT; capitolul 13 îl consider capitolul-cheie din Matei. Cred că pilda aluatului este pilda-cheie a acestui capitol, iar versetul 33 este versetul cheie al capitolului 13. Astfel că ne stă înainte unul dintre versetele-cheie ale Bibliei, și vreau să-i înţelegem importanţa! Este genul de înțelepciune condensată, cu o învăţătură foarte importantă într-un singur verset, o altă pildă – a patra din Matei 13 – de-o concizie impresionantă: Le-a spuso altă pildă, şi anume: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un aluat pe care l-a luat o femeie şi l-a pus în trei măsuri de făină de grâu, până s-a dospit toată plămădeala.” (Mat. 13:33) Ce reprezintă aluatul, aici? Unii zic că aluatul ar fi Evanghelia. Dar nicăieri în Scriptură aluatul nu este folosit cu sens pozitiv; întotdeauna el indică un principiu al răului. Cuvântul aluat apare de 98 de ori în Biblie – de 75 de ori în Vechiul Testament şi de 23 de ori în Noul Testament – şi întotdeauna este folosit cu conotaţii negative. Dr. Lightfoot, marele teolog, confirmă că de obicei scriitorii rabinici foloseau aluatul ca un simbol al răului. În Vechiul Testament era interzis ca acesta să fie folosit în jertfele aduse lui Dumnezeu. În Noul Testament, Domnul nostru i-a avertizat pe ucenici să se ferească de aluatul fariseilor şi al saducheilor (vezi Matei 16:6), iar apostolul Pavel a vorbit despre aluatul de răutate şi viclenie (vezi 1 Corinteni 5:8). Simbolismul Scripturii nu se contrazice şi putem fi siguri că aluatul nu este folosit cu o conotaţie pozitivă nici aici în Matei 13. Aluatul nu este Evanghelia! Evanghelia este reprezentată de cele trei măsuri de făină de grâu. De unde ştim asta? Pentru că făina este făcută din grâne sau seminţe, iar Domnul nostru ne-a spus deja în pilda semănătorului că sămânţa reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu. Amintiţi-vă că această pildă reprezintă o imagine a ceea ce se întâmplă cu Cuvântul lui Dumnezeu pe acest pământ, în intervalul dintre respingerea lui Hristos şi revenirea Lui pentru a-Şi instaura Împărăţia. Observaţi ce se întâmplă cu Cuvântul lui Dumnezeu reprezentat aici de cele trei măsuri de făină. Această femeie vine (sper că doamnele mă vor ierta pentru că accentuez lucrul acesta, însă atunci când o femeie este folosită în sens doctrinal în Scriptură, ea este întotdeauna folosită ca principiu al răului ), ia aluatul şi îl ascunde în făină. Dacă aluatul reprezintă Evanghelia, de ce oare l-ar fi ascuns ea? Evanghelia trebuie proclamată de pe acoperişurile caselor şi propovăduită până la marginile pământului. În mod evident, aluatul este un principiu al răului, iar femeia îl pune în făină, care reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu. Cu siguranţă vedem această realitate în zilele noastre. Nu există nicio sectă sau religie care să ignore Biblia. Am înţeles că până şi cei care se închină diavolului, închinătorii la demoni, folosesc Biblia. Învăţătorii mincinoşi de orice fel pun aluatul în făină, Cuvântul lui Dumnezeu. În gastronomie, aluatul este un amestec de făină frământată cu lichide, din care se fac diverse produse de brutărie; în amestec cu drojdia, care produce fermentaţie, se obține plămădeala, care face coca să crească. Pâinea nedospită reprezintă nu are un gust prea bun, și nu e prea aspectuoasă, însă puţin aluat o ajută foarte mult. Eu am crescut în sud, iar mama făcea nişte biscuiţi delicioşi. Punea plămădeală în aluat şi apoi îl punea înapoi pe sobă ca să dospească. Dacă veneam fuga în bucătărie, ea mă potolea, ca să nu-i scadă aluatul. Când acesta ajungea la o anumită înălţime, ea oprea fermentarea punându-i în cuptor la copt. Aţi văzut vreodată ce se întâmplă dacă laşi aluatul să dospească? Vă spun – dă naştere la o covată de stricăciune – ceva ce nu ţi-ai dori să mănânci! Aluatul este un principiu al răului. Această pildă ne învaţă că amestecul unei doctrine greşite în biserică va duce în cele din urmă la apostazie totală: „ Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un aluat pe care l-a luat o femeie şi l-a pus în trei măsuri de făină de grâu, până s-a dospit toată plămădeala.” Domnul Isus Hristos însuşi a spus: „când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?” (Luca 18:8). Felul în care este formulată întrebarea în limba greacă necesită un răspuns negativ. Cu alte cuvinte, Hristos afirmă că atunci când se va întoarce, lumea va fi în apostazie totală. Tot așa, apostolul Pavel, scriind unui tânăr care studia pentru lucrare, îl avertizează cu privire la faptul că va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere doctrina sănătoasă (vezi 2 Tim. 4:3). Finalul, apostazia totală a bisericii, este revelată în biserica din Laodicea (vezi Apoc. 3:14-19). (Mat. 13:34–35) Isus a spus noroadelor toate acestelucruri în pilde; şi nu le vorbea deloc fără pildă, ca să se împlinească ce fusese vestit prin prorocul care zice: „Voivorbi în pilde, voispune lucruri ascunse de la facerea lumii.” Observați, vă rog, această afirmaţie: „Voi vorbi în pilde, voi spune lucruri ascunse de la facerea lumii.” Domnul nostru ne prezintă aici un adevăr nou-nouţ. Lucrurile pe care El le revelează acum în pilde nu au fost revelate niciodată în felul acesta în Vechiul Testament. Ultimele trei pilde sunt neobişnuite, prin aceea că se ocupă de diferite aspecte ale Împărăţiei cerurilor, aşa cum este ea astăzi. Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă într-o ţarină. Omul care o găseşte o ascunde; şi, de bucuria ei, se duce şi vindetot ce are şi cumpărăţarina aceea. (Mat. 13:44) „Comoara” este Israel. „Ţarina” este lumea. „Omul” este Fiul omului care S-a dat pe Sine însuşi pentru a răscumpăra poporul Israel. Nu este vorba despre un păcătos care cumpără Evanghelia, căci Evanghelia nu este ascunsă într-un câmp. Israel, însă, este îngropat în lume astăzi. Poate că cineva spune: „Evreii sunt acum sunt o naţiune.” Sunt, dar cu siguranţă au parte de o luptă și nu vor putea să se bucure în ţara lor, până când nu Îl vor primi pe Domnul Isus Hristos. Am citit cu foarte mult interes o lucrare care a venit din Israel, referitoare la o întâlnire a unor oameni de ştiinţă. Într-o poză, am observat deasupra podiumului vorbitorilor ceva scris în engleză şi în ebraică, care spunea ceva de genul: ŞTIINŢA VA ADUCE PACEA ÎN ŢARA ACEASTA. Vreau să-ţi spun, dragul meu, că ştiinţa nu va aduce pacea în Israel şi în nicio altă ţară. Doar Prinţul Păcii poate face lucrul acesta. De fapt, Israel este dispersat în lumea întreagă. Cea mai mare populaţie de evrei nu este în Israel, ci în New York, iar evreii sunt împrăştiaţi peste tot în lume. Dar Dumnezeu nu Și-a terminat lucrarea cu Israel ca popor. Apostolul Pavel a scris: „ Întreb, dar: «A lepădat Dumnezeu pe poporul Său?» Nicidecum! Căci şi eu sunt israelit, din sămânţa lui Avraam, din seminţia lui Beniamin. Dumnezeu n-a lepădat pe poporul Său pe care l-a cunoscut mai dinainte” (Rom. 11:1-2). Pavel a crezut că Domnul nu Și-a încheiat lucrarea cu Israel. Zaharia, unul dintre ultimii scriitori din Vechiul Testament, a scris că va veni o nouă zi pentru Israel: „ Atunci voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare şi de rugăciune, şi îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu, şi-L vor plânge amarnic cum plânge cineva pe un întâi născut” (Zah. 12:10). Profetul Ieremia vorbeşte în multe pasaje despre adunarea poporului Israel şi despre faptul că Dumnezeu îi va aduce în ţara lor. Acel moment este încă în viitor. Când Dumnezeu îi va aduna din nou, acest lucru se va face prin minuni atât de mari, încât ei vor uita chiar şi eliberarea miraculoasă din Egipt, care a fost celebrată mai mult timp decât orice altă sărbătoare religioasă. Dumnezeu nu şi-a încheiat lucrarea cu poporul Israel, iar această pildă afirmă foarte limpede acest lucru. Israel este comoara ascunsă în câmp, iar Hristos este Cel care „de bucuria ei se duce de vinde tot ce are şi cumpără ţarina aceea.” De fapt, El S-a dat pe Sine Însuşi pentru a răscumpăra poporul. Domnul nostru i-a cumpărat cu sângele Lui, tot aşa cum a dobândit mântuirea ta şi a mea. Zaharia scrie despre curăţarea care va avea loc în momentul întoarcerii lui Hristos pe acest pământ: „ În ziua aceea, se va deschide casei lui David şi locuitorilor Ierusalimului un izvor pentru păcat şi necurăţie” (Zah. 13:1) Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un negustor care caută mărgăritare frumoase. Şi, când găseşte unmărgăritar de mare preţ, se duce de vinde tot ce are şi-l cumpără. (Mat. 13:45–46) Interpretarea populară a acestei pilde spune că păcătosul este negustorul, iar perla de mare preţ este Hristos. Păcătosul vinde tot ce are pentru a-L putea cumpăra pe Hristos. O cântare spune: Am găsit cel mai de preţ mărgăritar / De bucurie inima mea cântă / Şi trebuie să cânt, căci Hristos e al meu / Lui Îi închin cântul meu. Nu pot accepta această interpretare şi am respins-o ca nefiind vrednică de luat în considerare. De fapt, cine caută mărgăritare de preţ? Oare caută păcătoşii mântuirea? În Biblia mea nu scrie aşa ceva şi nici nu prea am avut astfel de experienţe ca pastor. Păcătoşii nu caută mântuirea. Negustorul nu poate fi păcătosul, pentru că el nu are nimic cu ce să plătească. În primul rând, el nu Îl caută pe Hristos... şi chiar dacă ar face-o, cum ar putea să-L cumpere? Negustorul vinde tot ce are – cum poate un păcătos să vândă tot ce are, dacă el este mort în păcatele şi în fărădelegile lui (vezi Efeseni 2:1)? Mai mult, Scriptura afirmă cu claritate că Hristos şi mântuirea nu sunt de vânzare. Mântuirea este un dar: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:16). Dumnezeu a iubit atât de mult încât a dat. Iar în Romani 6:23 ni se spune că „darul lui Dumnezeu este viaţa veşnică prin Isus Hristos, Domnul nostru.” Interpretarea corectă a acestei pilde Îl dezvăluie pe Hristos în persoana negustorului. El Și-a părăsit casa cerească şi a venit pe acest pământ pentru a găsi o perlă de mare preţ. El a găsit păcătoşi pierduţi şi a murit pentru ei, vărsându-Și sângele preţios. El a vândut tot ce avea pentru a ne cumpăra şi răscumpăra pentru Dumnezeu. Pavel le-a spus asta corintenilor: „ Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Hristos. El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi” (2 Cor. 8:9). El ne răscumpără pentru Dumnezeu – El ne-a cumpărat. Haideţi să ne uităm și la mărgăritar pentru o clipă... Perla reprezintă biserica. O perlă nu este o piatră, ca un diamant, ci este produsă de un organism viu. Un fir de nisip sau un alt corp străin pătrunde în cochilia unei scoici, o răneşte şi îi face rău. Reacţia organismului este să producă o secreţie care acoperă corpul străin. Acel lichid se adună până când formează o perlă, nu un rubin sau un diamant, ci o frumoasă perlă albă. O perlă nu este ca alte pietre preţioase. Nu poate fi tăiată pentru a i se accentua frumuseţea. Ea este frumoasă intactă. În momentul în care o tai, ai distrus-o. Perla nu a fost niciodată considerată valoroasă de către evrei. Câteva versete ale Scripturii ne dau această impresie. De exemplu, în Iov 28:18, perlele sunt puse în aceeaşi categorie cu coralii. Dar deşi ne-apreciată de evrei, perla era foarte valoroasă pentru neamuri. Când Hristos a folosit expresia „mărgăritare frumoase” (v. 45), îmi închipui că ucenicii Lui s-au întrebat din ce motiv. Oamenii din Orient acordau perlei o semnificaţie simbolică de inocenţă şi puritate, ea fiind potrivită doar pentru regi şi monarhi. Având în minte această informaţie, haideţi să ne uităm din nou la pilda noastră. Hristos a venit pe acest pământ ca negustor. A văzut omul în păcat şi a luat asupra Lui păcatul omului şi l-a purtat în trupul Lui. Păcatul nostru a fost o imixtiune în corpul Lui – era corpul străin. El a fost făcut păcat pentru noi. După cum a spus cineva: „Eu am intrat în inima lui Hristos printr-o rană de suliţă.” Hristos „a fost străpuns pentru fărădelegile noastre, rănit pentru păcatele noastre” (Is. 53:5). Observaţi răspunsul lui Hristos faţă de păcătos. El ne înveleşte cu neprihănirea Lui, ne acoperă cu haina albă a neprihănirii Lui: „noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus...” (Efes. 2:10). Hristos ne vede pe noi nu aşa cum suntem acum, ci aşa cum vom fi într-o zi, când vom fi prezentaţi înaintea lui, ca „Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană” (Efes. 5:27). Hristos a vândut tot ce avea pentru a putea să-Şi câştige biserica : „ Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este” (1 Ioan 3:2). Când vom ajunge la ultima carte a Bibliei, la cartea Apocalipsa, vom găsi o descriere a Noului Ierusalim, viitorul cămin al bisericii. Observaţi, vă rog, emblema de pe exteriorul cetăţii – porţile sunt făcute din perle ! Iar asta nu este o întâmplare, dragul meu, ci aşa a fost stabilit în planul lui Hristos. El este negustorul care „ când găseşte un mărgăritar de mare preţ, se duce de vinde tot ce are şi-l cumpără.” În sfârșit, urmează de majoritatea considerată ultima pildă din Matei 13 Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un năvod aruncat în mare, care prindetot felul de peşti.După ce s-a umplut, pescarii îl scot la mal, şed jos, aleg în vase ce este bun şi aruncă afară ce este rău. Tot aşa va fi şi la sfârşitul veacului. Îngerii vor ieşi, vor despărţipe cei răi din mijlocul celor buni. (Mat. 13:47–49) „Tot aşa va fi la sfârşitul veacului” – cuvântul veac este cuvântul grecesc aion , care înseamnă „vreme”. Biblia nu susține sfârşitul acestei lumi. Este adevărat că timpul nu va mai exista, dar atunci începe veşnicia şi, în ceea ce mă priveşte pe mine, nu pot să spun care este diferenţa (şi nici nu am întâlnit pe cineva care poate). Sfârşitul unei vremi înseamnă pur şi simplu momentul în care Hristos Se va întoarce pentru a-Şi instaura Împărăţia pe pământ. (Mat. 13:50) Şi-ivor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Domnul nostru afirmă foarte clar în această secţiune că a fi pierdut este un lucru teribil. Am fost foarte interesat să citesc o lucrare ştiinţifică scrisă de oameni care prezentau anumite dovezi din diferite domenii, iar cea ce voiau să spună este că ştiinţa are multe domenii în care este nesigură. De exemplu, nu erau siguri ce s-ar întâmpla în cazul unei explozii atomice. Nu erau siguri de consecinţele unui război biologic. Nu erau siguri de efectele pilulei contraceptive. Şi au fost menţionate şi multe alte lucruri. Apoi, unul dintre oamenii de ştiinţă a afirmat următorul lucru: „La fel stau lucrurile cu problema aceasta a veşniciei. Poate că nu ştii dacă există rai sau iad, dar ar fi bine să te asiguri că vei merge în rai, căci chiar dacă te înșeli și cele două locuri nu ar exista, totul va fi bine. Dar dacă greşeşti, cu siguranţă va fi rău.” De fapt, Domnul nostru a afirmat clar că va fi foarte rău! În zilele noastre nu vei fi considerat obtuz dacă negi existenţa iadului. Dar, prietene, în realitate nu ştii nimic despre asta, nu-i aşa? Poate spui: „Ei bine, nici tu nu ştii!” Eu cred ce este scris în această Carte, și – pentru că Biblia s-a dovedit corectă în tot ceea ce a prezis, şi pentru că s-a dovedit adevărată în viaţa mea – iau de bun faptul că este corectă în descrierea pe care o face iadului. Așadar, lucrez cu premisa aceasta, de fapt e mai mult decât o premisă. Dacă ţi s-ar spune că un uragan va lovi oraşul tău, ce ai face? După ce ţi s-a dat informaţia, cineva vine şi îţi spune: „O, şi cu zece ani în urmă s-a emis o avertizare de uragan şi n-a venit niciun uragan.” Cred că ai spune: „Ei bine, poate că au greşit cu zece ani în urmă, dar s-ar putea să aibă dreptate de data asta; aşa că mă voi duce spre adăpostul de furtună.” Ai fi nebun dacă n-ai face-o. Ce putem spune despre omul care respinge avertismentul lui Hristos cu privire la iad? Acesta spune: „Îmi asum riscul.” Dacă greşeşte va fi foarte rău de el. Domnul Isus însuşi clarifică acest fapt în pildă spunând: „ Îngerii vor ieşi, vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor buni, şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.” Citim imediat și (Mat. 13:52), pe care unii îl consideră tot o pildă, alţii nu... Oricum, am sesizat și vă-mpărtășesc un mesaj foarte important pentru noi, din acest verset: Şi El le-a zis: „De aceea orice cărturar, care a învăţat ce trebuie despre Împărăţia cerurilor, se aseamănă cu un gospodar care scoate din vistieria lui lucruri noişi lucruri vechi.” Acesta este un verset foarte direct și personal, nu numai pentru aceia care învaţă și predică din Scriptură. Trebuie să mențin în echilibru vechiul şi noul. Unii îmi spun: „Oh, am mai auzit toate acestea înainte!” Desigur că le-au auzit. Dar treaba mea este să țin la loc de cinste lucrurile vechi și valoroase, lângă care să aduc şi câteva descoperiri noi. Și asta trebuie să facă oricine nu uită că are datoria să proclame Evanghelia! După ce a rostit aceste pilde, Domnul Isus S-a îndreptat către Nazaret, oraşul Său de reşedinţă. Avenit în patria Sa şi a început să înveţe pe oameni în sinagogă; aşa că cei ce-L auzeau se mirau şi ziceau: „De unde are El înţelepciunea şi minunile acestea?” (Mat. 13:54) Vreau să vă atrag atenţia din nou asupra faptului că, în zilele lui Hristos, oamenii nu au pus niciodată la îndoială capacitatea Lui de a înfăptui minuni. Întrebarea lor era: „De unde are El înţelepciunea şi minunile acestea?” De unde are El înţelepciunea şi cum poate El să facă aceste lucrări minunate? Oarenu este El fiul tâmplarului? Nu este Maria mama Lui? Şi Iacov, Iosif, Simon şi Iuda, nu sunt ei fraţiiLui? (Mat. 13:55) „Oare nu este El fiul tâmplarului?” Asta a fost ceea ce i-a indus în eroare. Pentru ei, El era doar fiul unui tâmplar. Şi doar atât este El pentru mulți, și în zilele noastre. Ei cred că El a fost un învăţător, o persoană minunată. Tot așa, pentru cei de atunci, El era doar fiul unui tâmplar. Şi surorile Lui nu sunt toate printre noi? Atunci de unde are El toate lucrurile acestea? (Mat. 13:56) Este evident că Domnul Isus avea fraţi şi surori – adică pe jumătate fraţi şi surori – mai tineri decât El, născuţi din Maria şi Iosif. Ei n-au înţeles decât după învierea Lui că Isus era cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Şi găseau astfel în El o pricină de poticnire. Dar Isus le-a zis: „Nicăieri nueste preţuit un proroc mai puţin decât în patria şi în casa lui.” (Mat. 13:57) Concetățenii lui Isus erau atât de obişnuiţi cu El şi cu familia Lui, încât s-au poticnit în El. Adică, au fost chiar ofensaţi că El Se pretindea divin... Își spuneau probabil: „Noi Îi cunoaştem familia. A crescut printre noi. De unde are El lucrurile acestea pe care le spune?” Şi n-afăcut multe minuni în locul acela, din pricina necredinţei lor. (Mat. 13:58) Aceasta este o descoperire extraordinară! Aţi înțeles ce anume a limitat puterea lui Dumnezeu când El era acolo? Necredinţa! „N-a făcut multe minuni în locul acela, din pricina necredinţei lor.” Nu că n-ar fi putut să le facă... ci din pricina necredinţei lor, El a făcut foarte puţine minuni acolo. Dragul meu, marea problemă a ta şi a mea este că nu avem credinţă – şi mă refer la credinţa care asigură mântuirea. Avem nevoie de credinţa că Hristos îi poate mântui pe cei pierduţi. Puterea Lui este limitată astăzi în comunitatea ta, în biserica ta, în familia ta, şi în viaţa ta – de necredinţă. Și acest lucru este cu siguranţă adevărat şi cu privire la mine. Domnul nostru enunţă un mare adevăr aici. Haideți să nu-l trecem cu vederea! Doamne, mărește-ne credința! Vorbește-ne și lucrează cu putere și-n noi, și printre noi – pentru ca niciunul să nu se pomenească venit prea târziu, și pentru ca Regele să vină mai degrabă și să-Și instaureze Împărăția despre care vorbește atât de clar în ev. lui Matei! Episodul 0082 – Matei 13:33-35;44-58 (celelalte pilde; respingerea lui Isus) Suntem gata ca să trecem și peste ultima parte a unui capitol fundamental al ev. lui Matei. V-am mai spus, consider că Evanghelia după Matei este cartea-cheie a NT; capitolul 13 îl consider capitolul-cheie din Matei. Cred că pilda aluatului este pilda-cheie a acestui capitol, iar versetul 33 este versetul cheie al capitolului 13. Astfel că ne stă înainte unul dintre versetele-cheie ale Bibliei, și vreau să-i înţelegem importanţa! Este genul de înțelepciune condensată, cu o învăţătură foarte importantă într-un singur verset, o altă pildă – a patra din Matei 13 – de-o concizie impresionantă: Le-a spuso altă pildă, şi anume: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un aluat pe care l-a luat o femeie şi l-a pus în trei măsuri de făină de grâu, până s-a dospit toată plămădeala.” (Mat. 13:33) Ce reprezintă aluatul, aici? Unii zic că aluatul ar fi Evanghelia. Dar nicăieri în Scriptură aluatul nu este folosit cu sens pozitiv; întotdeauna el indică un principiu al răului. Cuvântul aluat apare de 98 de ori în Biblie – de 75 de ori în Vechiul Testament şi de 23 de ori în Noul Testament – şi întotdeauna este folosit cu conotaţii negative. Dr. Lightfoot, marele teolog, confirmă că de obicei scriitorii rabinici foloseau aluatul ca un simbol al răului. În Vechiul Testament era interzis ca acesta să fie folosit în jertfele aduse lui Dumnezeu. În Noul Testament, Domnul nostru i-a avertizat pe ucenici să se ferească de aluatul fariseilor şi al saducheilor (vezi Matei 16:6), iar apostolul Pavel a vorbit despre aluatul de răutate şi viclenie (vezi 1 Corinteni 5:8). Simbolismul Scripturii nu se contrazice şi putem fi siguri că aluatul nu este folosit cu o conotaţie pozitivă nici aici în Matei 13. Aluatul nu este Evanghelia! Evanghelia este reprezentată de cele trei măsuri de făină de grâu. De unde ştim asta? Pentru că făina este făcută din grâne sau seminţe, iar Domnul nostru ne-a spus deja în pilda semănătorului că sămânţa reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu. Amintiţi-vă că această pildă reprezintă o imagine a ceea ce se întâmplă cu Cuvântul lui Dumnezeu pe acest pământ, în intervalul dintre respingerea lui Hristos şi revenirea Lui pentru a-Şi instaura Împărăţia. Observaţi ce se întâmplă cu Cuvântul lui Dumnezeu reprezentat aici de cele trei măsuri de făină. Această femeie vine (sper că doamnele mă vor ierta pentru că accentuez lucrul acesta, însă atunci când o femeie este folosită în sens doctrinal în Scriptură, ea este întotdeauna folosită ca principiu al răului ), ia aluatul şi îl ascunde în făină. Dacă aluatul reprezintă Evanghelia, de ce oare l-ar fi ascuns ea? Evanghelia trebuie proclamată de pe acoperişurile caselor şi propovăduită până la marginile pământului. În mod evident, aluatul este un principiu al răului, iar femeia îl pune în făină, care reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu. Cu siguranţă vedem această realitate în zilele noastre. Nu există nicio sectă sau religie care să ignore Biblia. Am înţeles că până şi cei care se închină diavolului, închinătorii la demoni, folosesc Biblia. Învăţătorii mincinoşi de orice fel pun aluatul în făină, Cuvântul lui Dumnezeu. În gastronomie, aluatul este un amestec de făină frământată cu lichide, din care se fac diverse produse de brutărie; în amestec cu drojdia, care produce fermentaţie, se obține plămădeala, care face coca să crească. Pâinea nedospită reprezintă nu are un gust prea bun, și nu e prea aspectuoasă, însă puţin aluat o ajută foarte mult. Eu am crescut în sud, iar mama făcea nişte biscuiţi delicioşi. Punea plămădeală în aluat şi apoi îl punea înapoi pe sobă ca să dospească. Dacă veneam fuga în bucătărie, ea mă potolea, ca să nu-i scadă aluatul. Când acesta ajungea la o anumită înălţime, ea oprea fermentarea punându-i în cuptor la copt. Aţi văzut vreodată ce se întâmplă dacă laşi aluatul să dospească? Vă spun – dă naştere la o covată de stricăciune – ceva ce nu ţi-ai dori să mănânci! Aluatul este un principiu al răului. Această pildă ne învaţă că amestecul unei doctrine greşite în biserică va duce în cele din urmă la apostazie totală: „ Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un aluat pe care l-a luat o femeie şi l-a pus în trei măsuri de făină de grâu, până s-a dospit toată plămădeala.” Domnul Isus Hristos însuşi a spus: „când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?” (Luca 18:8). Felul în care este formulată întrebarea în limba greacă necesită un răspuns negativ. Cu alte cuvinte, Hristos afirmă că atunci când se va întoarce, lumea va fi în apostazie totală. Tot așa, apostolul Pavel, scriind unui tânăr care studia pentru lucrare, îl avertizează cu privire la faptul că va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere doctrina sănătoasă (vezi 2 Tim. 4:3). Finalul, apostazia totală a bisericii, este revelată în biserica din Laodicea (vezi Apoc. 3:14-19). (Mat. 13:34–35) Isus a spus noroadelor toate acestelucruri în pilde; şi nu le vorbea deloc fără pildă, ca să se împlinească ce fusese vestit prin prorocul care zice: „Voivorbi în pilde, voispune lucruri ascunse de la facerea lumii.” Observați, vă rog, această afirmaţie: „Voi vorbi în pilde, voi spune lucruri ascunse de la facerea lumii.” Domnul nostru ne prezintă aici un adevăr nou-nouţ. Lucrurile pe care El le revelează acum în pilde nu au fost revelate niciodată în felul acesta în Vechiul Testament. Ultimele trei pilde sunt neobişnuite, prin aceea că se ocupă de diferite aspecte ale Împărăţiei cerurilor, aşa cum este ea astăzi. Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă într-o ţarină. Omul care o găseşte o ascunde; şi, de bucuria ei, se duce şi vindetot ce are şi cumpărăţarina aceea. (Mat. 13:44) „Comoara” este Israel. „Ţarina” este lumea. „Omul” este Fiul omului care S-a dat pe Sine însuşi pentru a răscumpăra poporul Israel. Nu este vorba despre un păcătos care cumpără Evanghelia, căci Evanghelia nu este ascunsă într-un câmp. Israel, însă, este îngropat în lume astăzi. Poate că cineva spune: „Evreii sunt acum sunt o naţiune.” Sunt, dar cu siguranţă au parte de o luptă și nu vor putea să se bucure în ţara lor, până când nu Îl vor primi pe Domnul Isus Hristos. Am citit cu foarte mult interes o lucrare care a venit din Israel, referitoare la o întâlnire a unor oameni de ştiinţă. Într-o poză, am observat deasupra podiumului vorbitorilor ceva scris în engleză şi în ebraică, care spunea ceva de genul: ŞTIINŢA VA ADUCE PACEA ÎN ŢARA ACEASTA. Vreau să-ţi spun, dragul meu, că ştiinţa nu va aduce pacea în Israel şi în nicio altă ţară. Doar Prinţul Păcii poate face lucrul acesta. De fapt, Israel este dispersat în lumea întreagă. Cea mai mare populaţie de evrei nu este în Israel, ci în New York, iar evreii sunt împrăştiaţi peste tot în lume. Dar Dumnezeu nu Și-a terminat lucrarea cu Israel ca popor. Apostolul Pavel a scris: „ Întreb, dar: «A lepădat Dumnezeu pe poporul Său?» Nicidecum! Căci şi eu sunt israelit, din sămânţa lui Avraam, din seminţia lui Beniamin. Dumnezeu n-a lepădat pe poporul Său pe care l-a cunoscut mai dinainte” (Rom. 11:1-2). Pavel a crezut că Domnul nu Și-a încheiat lucrarea cu Israel. Zaharia, unul dintre ultimii scriitori din Vechiul Testament, a scris că va veni o nouă zi pentru Israel: „ Atunci voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare şi de rugăciune, şi îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu, şi-L vor plânge amarnic cum plânge cineva pe un întâi născut” (Zah. 12:10). Profetul Ieremia vorbeşte în multe pasaje despre adunarea poporului Israel şi despre faptul că Dumnezeu îi va aduce în ţara lor. Acel moment este încă în viitor. Când Dumnezeu îi va aduna din nou, acest lucru se va face prin minuni atât de mari, încât ei vor uita chiar şi eliberarea miraculoasă din Egipt, care a fost celebrată mai mult timp decât orice altă sărbătoare religioasă. Dumnezeu nu şi-a încheiat lucrarea cu poporul Israel, iar această pildă afirmă foarte limpede acest lucru. Israel este comoara ascunsă în câmp, iar Hristos este Cel care „de bucuria ei se duce de vinde tot ce are şi cumpără ţarina aceea.” De fapt, El S-a dat pe Sine Însuşi pentru a răscumpăra poporul. Domnul nostru i-a cumpărat cu sângele Lui, tot aşa cum a dobândit mântuirea ta şi a mea. Zaharia scrie despre curăţarea care va avea loc în momentul întoarcerii lui Hristos pe acest pământ: „ În ziua aceea, se va deschide casei lui David şi locuitorilor Ierusalimului un izvor pentru păcat şi necurăţie” (Zah. 13:1) Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un negustor care caută mărgăritare frumoase. Şi, când găseşte unmărgăritar de mare preţ, se duce de vinde tot ce are şi-l cumpără. (Mat. 13:45–46) Interpretarea populară a acestei pilde spune că păcătosul este negustorul, iar perla de mare preţ este Hristos. Păcătosul vinde tot ce are pentru a-L putea cumpăra pe Hristos. O cântare spune: Am găsit cel mai de preţ mărgăritar / De bucurie inima mea cântă / Şi trebuie să cânt, căci Hristos e al meu / Lui Îi închin cântul meu. Nu pot accepta această interpretare şi am respins-o ca nefiind vrednică de luat în considerare. De fapt, cine caută mărgăritare de preţ? Oare caută păcătoşii mântuirea? În Biblia mea nu scrie aşa ceva şi nici nu prea am avut astfel de experienţe ca pastor. Păcătoşii nu caută mântuirea. Negustorul nu poate fi păcătosul, pentru că el nu are nimic cu ce să plătească. În primul rând, el nu Îl caută pe Hristos... şi chiar dacă ar face-o, cum ar putea să-L cumpere? Negustorul vinde tot ce are – cum poate un păcătos să vândă tot ce are, dacă el este mort în păcatele şi în fărădelegile lui (vezi Efeseni 2:1)? Mai mult, Scriptura afirmă cu claritate că Hristos şi mântuirea nu sunt de vânzare. Mântuirea este un dar: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:16). Dumnezeu a iubit atât de mult încât a dat. Iar în Romani 6:23 ni se spune că „darul lui Dumnezeu este viaţa veşnică prin Isus Hristos, Domnul nostru.” Interpretarea corectă a acestei pilde Îl dezvăluie pe Hristos în persoana negustorului. El Și-a părăsit casa cerească şi a venit pe acest pământ pentru a găsi o perlă de mare preţ. El a găsit păcătoşi pierduţi şi a murit pentru ei, vărsându-Și sângele preţios. El a vândut tot ce avea pentru a ne cumpăra şi răscumpăra pentru Dumnezeu. Pavel le-a spus asta corintenilor: „ Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Hristos. El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi” (2 Cor. 8:9). El ne răscumpără pentru Dumnezeu – El ne-a cumpărat. Haideţi să ne uităm și la mărgăritar pentru o clipă... Perla reprezintă biserica. O perlă nu este o piatră, ca un diamant, ci este produsă de un organism viu. Un fir de nisip sau un alt corp străin pătrunde în cochilia unei scoici, o răneşte şi îi face rău. Reacţia organismului este să producă o secreţie care acoperă corpul străin. Acel lichid se adună până când formează o perlă, nu un rubin sau un diamant, ci o frumoasă perlă albă. O perlă nu este ca alte pietre preţioase. Nu poate fi tăiată pentru a i se accentua frumuseţea. Ea este frumoasă intactă. În momentul în care o tai, ai distrus-o. Perla nu a fost niciodată considerată valoroasă de către evrei. Câteva versete ale Scripturii ne dau această impresie. De exemplu, în Iov 28:18, perlele sunt puse în aceeaşi categorie cu coralii. Dar deşi ne-apreciată de evrei, perla era foarte valoroasă pentru neamuri. Când Hristos a folosit expresia „mărgăritare frumoase” (v. 45), îmi închipui că ucenicii Lui s-au întrebat din ce motiv. Oamenii din Orient acordau perlei o semnificaţie simbolică de inocenţă şi puritate, ea fiind potrivită doar pentru regi şi monarhi. Având în minte această informaţie, haideţi să ne uităm din nou la pilda noastră. Hristos a venit pe acest pământ ca negustor. A văzut omul în păcat şi a luat asupra Lui păcatul omului şi l-a purtat în trupul Lui. Păcatul nostru a fost o imixtiune în corpul Lui – era corpul străin. El a fost făcut păcat pentru noi. După cum a spus cineva: „Eu am intrat în inima lui Hristos printr-o rană de suliţă.” Hristos „a fost străpuns pentru fărădelegile noastre, rănit pentru păcatele noastre” (Is. 53:5). Observaţi răspunsul lui Hristos faţă de păcătos. El ne înveleşte cu neprihănirea Lui, ne acoperă cu haina albă a neprihănirii Lui: „noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus...” (Efes. 2:10). Hristos ne vede pe noi nu aşa cum suntem acum, ci aşa cum vom fi într-o zi, când vom fi prezentaţi înaintea lui, ca „Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană” (Efes. 5:27). Hristos a vândut tot ce avea pentru a putea să-Şi câştige biserica : „ Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este” (1 Ioan 3:2). Când vom ajunge la ultima carte a Bibliei, la cartea Apocalipsa, vom găsi o descriere a Noului Ierusalim, viitorul cămin al bisericii. Observaţi, vă rog, emblema de pe exteriorul cetăţii – porţile sunt făcute din perle ! Iar asta nu este o întâmplare, dragul meu, ci aşa a fost stabilit în planul lui Hristos. El este negustorul care „ când găseşte un mărgăritar de mare preţ, se duce de vinde tot ce are şi-l cumpără.” În sfârșit, urmează de majoritatea considerată ultima pildă din Matei 13 Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un năvod aruncat în mare, care prindetot felul de peşti.După ce s-a umplut, pescarii îl scot la mal, şed jos, aleg în vase ce este bun şi aruncă afară ce este rău. Tot aşa va fi şi la sfârşitul veacului. Îngerii vor ieşi, vor despărţipe cei răi din mijlocul celor buni. (Mat. 13:47–49) „Tot aşa va fi la sfârşitul veacului” – cuvântul veac este cuvântul grecesc aion , care înseamnă „vreme”. Biblia nu susține sfârşitul acestei lumi. Este adevărat că timpul nu va mai exista, dar atunci începe veşnicia şi, în ceea ce mă priveşte pe mine, nu pot să spun care este diferenţa (şi nici nu am întâlnit pe cineva care poate). Sfârşitul unei vremi înseamnă pur şi simplu momentul în care Hristos Se va întoarce pentru a-Şi instaura Împărăţia pe pământ. (Mat. 13:50) Şi-ivor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Domnul nostru afirmă foarte clar în această secţiune că a fi pierdut este un lucru teribil. Am fost foarte interesat să citesc o lucrare ştiinţifică scrisă de oameni care prezentau anumite dovezi din diferite domenii, iar cea ce voiau să spună este că ştiinţa are multe domenii în care este nesigură. De exemplu, nu erau siguri ce s-ar întâmpla în cazul unei explozii atomice. Nu erau siguri de consecinţele unui război biologic. Nu erau siguri de efectele pilulei contraceptive. Şi au fost menţionate şi multe alte lucruri. Apoi, unul dintre oamenii de ştiinţă a afirmat următorul lucru: „La fel stau lucrurile cu problema aceasta a veşniciei. Poate că nu ştii dacă există rai sau iad, dar ar fi bine să te asiguri că vei merge în rai, căci chiar dacă te înșeli și cele două locuri nu ar exista, totul va fi bine. Dar dacă greşeşti, cu siguranţă va fi rău.” De fapt, Domnul nostru a afirmat clar că va fi foarte rău! În zilele noastre nu vei fi considerat obtuz dacă negi existenţa iadului. Dar, prietene, în realitate nu ştii nimic despre asta, nu-i aşa? Poate spui: „Ei bine, nici tu nu ştii!” Eu cred ce este scris în această Carte, și – pentru că Biblia s-a dovedit corectă în tot ceea ce a prezis, şi pentru că s-a dovedit adevărată în viaţa mea – iau de bun faptul că este corectă în descrierea pe care o face iadului. Așadar, lucrez cu premisa aceasta, de fapt e mai mult decât o premisă. Dacă ţi s-ar spune că un uragan va lovi oraşul tău, ce ai face? După ce ţi s-a dat informaţia, cineva vine şi îţi spune: „O, şi cu zece ani în urmă s-a emis o avertizare de uragan şi n-a venit niciun uragan.” Cred că ai spune: „Ei bine, poate că au greşit cu zece ani în urmă, dar s-ar putea să aibă dreptate de data asta; aşa că mă voi duce spre adăpostul de furtună.” Ai fi nebun dacă n-ai face-o. Ce putem spune despre omul care respinge avertismentul lui Hristos cu privire la iad? Acesta spune: „Îmi asum riscul.” Dacă greşeşte va fi foarte rău de el. Domnul Isus însuşi clarifică acest fapt în pildă spunând: „ Îngerii vor ieşi, vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor buni, şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.” Citim imediat și (Mat. 13:52), pe care unii îl consideră tot o pildă, alţii nu... Oricum, am sesizat și vă-mpărtășesc un mesaj foarte important pentru noi, din acest verset: Şi El le-a zis: „De aceea orice cărturar, care a învăţat ce trebuie despre Împărăţia cerurilor, se aseamănă cu un gospodar care scoate din vistieria lui lucruri noişi lucruri vechi.” Acesta este un verset foarte direct și personal, nu numai pentru aceia care învaţă și predică din Scriptură. Trebuie să mențin în echilibru vechiul şi noul. Unii îmi spun: „Oh, am mai auzit toate acestea înainte!” Desigur că le-au auzit. Dar treaba mea este să țin la loc de cinste lucrurile vechi și valoroase, lângă care să aduc şi câteva descoperiri noi. Și asta trebuie să facă oricine nu uită că are datoria să proclame Evanghelia! După ce a rostit aceste pilde, Domnul Isus S-a îndreptat către Nazaret, oraşul Său de reşedinţă. Avenit în patria Sa şi a început să înveţe pe oameni în sinagogă; aşa că cei ce-L auzeau se mirau şi ziceau: „De unde are El înţelepciunea şi minunile acestea?” (Mat. 13:54) Vreau să vă atrag atenţia din nou asupra faptului că, în zilele lui Hristos, oamenii nu au pus niciodată la îndoială capacitatea Lui de a înfăptui minuni. Întrebarea lor era: „De unde are El înţelepciunea şi minunile acestea?” De unde are El înţelepciunea şi cum poate El să facă aceste lucrări minunate? Oarenu este El fiul tâmplarului? Nu este Maria mama Lui? Şi Iacov, Iosif, Simon şi Iuda, nu sunt ei fraţiiLui? (Mat. 13:55) „Oare nu este El fiul tâmplarului?” Asta a fost ceea ce i-a indus în eroare. Pentru ei, El era doar fiul unui tâmplar. Şi doar atât este El pentru mulți, și în zilele noastre. Ei cred că El a fost un învăţător, o persoană minunată. Tot așa, pentru cei de atunci, El era doar fiul unui tâmplar. Şi surorile Lui nu sunt toate printre noi? Atunci de unde are El toate lucrurile acestea? (Mat. 13:56) Este evident că Domnul Isus avea fraţi şi surori – adică pe jumătate fraţi şi surori – mai tineri decât El, născuţi din Maria şi Iosif. Ei n-au înţeles decât după învierea Lui că Isus era cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Şi găseau astfel în El o pricină de poticnire. Dar Isus le-a zis: „Nicăieri nueste preţuit un proroc mai puţin decât în patria şi în casa lui.” (Mat. 13:57) Concetățenii lui Isus erau atât de obişnuiţi cu El şi cu familia Lui, încât s-au poticnit în El. Adică, au fost chiar ofensaţi că El Se pretindea divin... Își spuneau probabil: „Noi Îi cunoaştem familia. A crescut printre noi. De unde are El lucrurile acestea pe care le spune?” Şi n-afăcut multe minuni în locul acela, din pricina necredinţei lor. (Mat. 13:58) Aceasta este o descoperire extraordinară! Aţi înțeles ce anume a limitat puterea lui Dumnezeu când El era acolo? Necredinţa! „N-a făcut multe minuni în locul acela, din pricina necredinţei lor.” Nu că n-ar fi putut să le facă... ci din pricina necredinţei lor, El a făcut foarte puţine minuni acolo. Dragul meu, marea problemă a ta şi a mea este că nu avem credinţă – şi mă refer la credinţa care asigură mântuirea. Avem nevoie de credinţa că Hristos îi poate mântui pe cei pierduţi. Puterea Lui este limitată astăzi în comunitatea ta, în biserica ta, în familia ta, şi în viaţa ta – de necredinţă. Și acest lucru este cu siguranţă adevărat şi cu privire la mine. Domnul nostru enunţă un mare adevăr aici. Haideți să nu-l trecem cu vederea! Doamne, mărește-ne credința! Vorbește-ne și lucrează cu putere și-n noi, și printre noi – pentru ca niciunul să nu se pomenească venit prea târziu, și pentru ca Regele să vină mai degrabă și să-Și instaureze Împărăția despre care vorbește atât de clar în ev. lui Matei!…
Personal, sunt uimit și încântat de generozitatea și răbdarea cu care Dumnezeu ne însoțește și ne lămurește Cuvântul Său, ca premiză pentru o viață după voia și plăcerea Lui! Pentru că nu citim și comentăm Biblia doar pentru cunoaștere, nu?! Ci în special ăt o trăire altfel! Așa să ne ajute și azi Dumnezeu... pe măsură ce continuăm să deprindem arta de a înțelege cuvintele Mântuitorului, inclusiv pildele Lui – care abundă în Ev. după Matei cap. 13, unde am ajuns... Pe lângă considerațiile generale pe care le-am făcut data trecută, mai permiteți-mi una vă rog: m-am gândit că e mai util să citim textul acestui capitol într-o ordine logică, și nu cronologică – deci nu la rând, de la vers. 1 la 58, ci astfel încât să avem un folos imediat – adică vom citi, odată cu textul fiecăreia din cele două pilde principale ale capitolului, și interpretarea lor, care în structura aleasă de Matei este plasată nu imediat după pilda respectivă. Data trecută am citit deci pilda semănătorului din primele 8 versete și-apoi interpretarea ei, de la versetul 18... la fel vom face astăzi și cu pilda neghinei, redată în versetele 24-30 și tălmăcită ucenicilor în pasajul corespunzător versetelor 36-43. Nu înainte însă de a survola și versetele încă necitite din prima parte a capitolului. După ce Domnul nostru a spus pilda semănătorului (vers. 3-8), El adaugă ceva foarte interesant: Cine are urechi de auzit să audă. (Mat. 13:9) O atenționare care mai fusese făcută de Domnul Isus și-n cap. 11, după ce-și spusese părerea despre persoana și semnificația lucrării lui Ioan Botezătorul. Și observăm că expresia aceasta ( Cine are urechi de auzit să audă ) conchide fiecare din cele două pilde majore din acest capitol – apare în vers. 9 după pilda semănătorului, și-n vers. 43 după pilda neghinei – și cred că nu întâmplător! Domnul parcă vrea să ne spună că, dacă tot avem pe lateralele capului ceea ce numim urechi, să le folosim și pentru a auzi ce și cum trebuie. Pentru că în cazul multora dintre noi, Dumnezeu ne tot vorbește – când într-un fel, când în altul – iar noi, deși credem că avem urechi, nu (vrem să) auzim. Interesantă este și urmarea acestei aserțiuni hristice; ușor nedumeriți, (Mat. 13:10) Ucenicii s-au apropiat de El şi I-au zis: „De ce le vorbeşti în pilde?” Cu alte cuvinte: „Tu vrei ca ei să audă și să-nțeleagă, dar le vorbești în parabole!” Cineva spunea că pilda este o poveste pământească cu o semnificaţie cerească. Aceasta este o definiţie bună. Dar cuvântul parabolă vine din grecescul parabole = a așeza ceva lângă un obiect pentru a-l măsura, prin comparație. De exemplu, pui o riglă alături de o foaie pentru a o măsura. Acea riglă este parabola; are scopul de a măsura. Domnul nostru a dat pildele pentru a măsura adevărul ceresc pe care ni L-a putut pune înainte. Pildele folosite erau inspirate din viața și lucrurile obişnuite ale oamenilor din zilele acelea. El i-a învățat adevăruri spirituale măreţe, ilustrate prin lucruri pe care ei le cunoşteau şi le putea vedea. De ce a făcut-o? Isus le-a răspuns: „Pentru că vouăv-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor, iar lor nu le-a fost dat.” (Mat. 13:11) Precum mântuirea, darul înțelegerii este universal, doar că are valoare pentru cel care-l acceptă! Dacă un om vrea să cunoască Cuvântul lui Dumnezeu, îl poate cunoaşte. Cine vrea să cunoască adevărul îl poate cunoaşte. Dar te poţi și închide faţă de el. Există mulţimi de oameni aşa-numiţi „cu mintea deschisă” care îşi astupă urechile faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă nu vrei să îl auzi, nu-l vei auzi, prietene! Nu numai că nu-l vei auzi, dar nici nu-l vei înţelege. Trebuie să ai o ureche care să vrea să audă Cuvântul lui Dumnezeu! Căcicelui ce are, i se va da, şi va avea de prisos; iar de la cel ce n-are, se va lua chiar şi ce are. (Mat. 13:12) Dacă tu cunoşti un adevăr mic şi vrei să ştii mai mult, Domnul va adăuga la ceea ce ştii. Dacă nu vrei să cunoşti adevărul, Domnul nu te va asista în ignoranța ta asumată! El nu va închide niciodată uşa unui om care vrea să audă, dar nici nu-l va forța să înțeleagă pe cel ce nu vrea asta! Domnul Isus afirmă foarte clar că acesta este motivul pentru care vorbeşte în pilde. Cei care nu vor să audă, nu vor înţelege nici măcar ce trebuie să cunoască! De aceea le vorbesc în pilde, pentru că ei, măcar că văd, nu văd şi măcar că aud, nu aud, nici nu înţeleg. Şi cu privire la ei se împlineşte prorocia lui Isaia, care zice: ‘Veţi auzi cu urechile voastre şi nu veţi înţelege; veţi privi cu ochii voştri şi nu veţi vedea.’ Căci inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi, şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu şi să-i vindec. Dar ferice de ochii voştri că văd şi de urechile voastre că aud! Adevărat vă spun că mulţi proroci şi oameni neprihăniţi au dorit să vadă lucrurile pe care le vedeţi voi, şi nu le-au văzut; şi să audă lucrurile pe care le auziţi voi, şi nu le-au auzit. (Matei 13:13-17) Într-un fel, aceste versete sunt cruciale pentru înțelegerea întregului capitol, pentru că scot în relief contrastul, demarcația dintre ucenicii luminați și mulțimea insensibilă dpdv spiritual. Adevărul despre Împărăția cerurilor se pare că implică înțelegerea unor „taine” (vers. 11), care sunt accesibile celor ce se deschid duhovnicește, celor ce vor cunoașterea din dragoste pt Învățătorul, și pentru a trăi după voia lui Dumnezeu, nu pt a se mândri cu înțelegerea/cunoașterea. Domnul Isus afirmă clar aici că în lucrarea Lui venise vremea împlinirii speranțelor lui Israel – dorită de mulți sfinți din vechime, dar concretizată abia acum, în Isus Hristos. Împietrirea și închiderea oamenilor pentru adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu revelate în Domnul Isus se manifestă intens și astăzi; pe de o parte, să nu obosim să mijlocim pt împotrivitori și indiferenți, pe de altă parte să nu încetăm să proclamăm vestea bună a mântuirii prin credință. Ca să aibă o opinie și poziție față de adevăr, oamenii trebuie să audă și să vadă adevărul. Să nu li-l ascundem/oprim tocmai noi! Au fost acestea câteva cuvinte despre motivarea Domnului Isus în ce privește folosirea pildelor în învățătura adresată norodului; de altfel, din acest moment încolo, Matei ne evidențiază că – deși mulțimile vor mai interfera cu Mântuitorul – El nu le va mai da învățături decât în pilde, iar învățăturile lămurite vor fi adresate doar ucenicilor! Iar vorbirea în pilde, fiind una enigmatică suscită înțelegere corectă și interpretare atentă! În prima pildă din acest capitol, a semănătorului, ne-au fost așadar prezentate condițiile specifice ale Împărăţiei cerurilor; adică, Dumnezeu Îşi manifestă domnia prezentă asupra întregului pământ, chemând un popor în Numele Lui. Să nu uităm nicio lcipă că Dumnezeu Îşi îndeplineşte programul şi astăzi prin biserică, trupul chemat, alcătuit din toţi credincioşii adevăraţi. Prin urmare, trăim în condițiile specifice Împărăţiei cerurilor astăzi, pe măsură Dumnezeu îşi îndeplineşte programul de a aduce oameni la o cunoaştere mântuitoare a lui Hristos. Continuăm să ne uităm în Matei 13, și ne îndreptăm către următoarea parabolă hristică: cea a neghinei - (Mat. 13:24) Isus le-a pus înainte o altă pildă şi le-a zis: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat o sămânţă bună în ţarina lui.” În această pildă (în care accentul cade pe separare și răbdare), Domnul nostru continuă de unde a rămas cu pilda semănătorului. El ne-a spus că doar un sfert din sămânţa semănată a ajuns în pământ bun. Celelalte trei sferturi nu au produs niciodată nimic, pentru că oamenii care au auzit Cuvântul fie nu au răspuns, fie nu au fost consecvenți, fie au avut alte priorități... Cu alte cuvinte, ei nu au fost mântuiţi. Deci, conform acestei ilustrații, dintre oamenii care au auzit Cuvântul, doar un sfert au fost cu adevărat mântuiţi, ajungând să și aducă rod (nu discutăm aici diferențele în materie de eficiență). Sincer, în viața și lucrarea mea, am descoperit că adesea procentul este chiar mai mic decât atât. Dacă unul din zece dintre cei care au răspuns invitaţiei de a-L primi pe Hristos este autentic și rămâne, și crește, și rodește – consider că este un procentaj bun... și-am constatat că și alţi lucrători creştini împărtășesc această încredințare. Cineva care făcea parte din echipa unui evanghelist foarte cunoscut și prolific mi-a spus că doar trei la sută din cei care doreau să afle mai multe despre Hristos erau cu adevărat convertiţi. Așadar, în practică, procentajul nostru de reuşită nu este prea bun, și nu se compară deloc cu 25% din pilda semănătorului! – dar Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru fiecare persoană care vine la Hristos. Ne aflăm într-o situaţie specifică Împărăţiei cerurilor, răspândind Cuvântul lui Dumnezeu – şi asta este ceea ce se întâmplă cu el. Dar acum vedem o altă faţetă a situaţiei Împărăţiei cerurilor în lume astăzi. Este o imagine a unui om care a semănat o sămânţă bună în câmpul lui: Dar, pe când dormeau oamenii, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină între grâu şi a plecat. (Mat. 13:25) Observaţi, vă rog, cine a adormit? Pe când dormeau oamenii, a venit vrăjmaşul lui și a semănat neghină. Amintiţi-vă că semănătorul este Domnul, iar El nici nu doarme, nici nu dormitează. Satan este duşmanul, iar el seamănă neghină în grâu. Neghina este o buruiană, o plantă otrăvitoare oarecum asemănătoare cu grâul, diferențele devenind vizibile abia când apar spicele. (Spic înseamnă rod – or, amintiți-vă că deja Domnul Isus atenționase – 7:20: „după roadele lor îi veți cunoaște” , adică veți deosebi grâul de neghină. Neghina este deci o doctrină falsă, și se face multă astfel de semănătură astăzi. Când au răsărit firele de grâu şi au făcut rod, a ieşit la iveală şi neghina. (Mat. 13:26) Atunci când grâul şi neghina încep să crească este dificil să le deosebeşti. Tot așa, foarte multe secte şi religii par bune la început și nu poţi să le deosebeşti de ceea ce este autentic decât mai târziu, când ajungi la lecţiile în care ei îşi introduc doctrina falsă. Cineva mi-a spus odată: „Știi, nu ar trebui să critici pe cutare şi cutare! L-am ascultat şi predică Evanghelia.” Da, predică ocazional Evanghelia, dar celelalte lucruri pe care le spune sunt greşite. Prin urmare, el seamănă neghină în mijlocul grâului. Vom vedea acum că semănătorul ştia cine este vinovat de neghina semănată: Robii stăpânului casei au venit şi i-au zis: „Doamne, n-ai semănat sămânţă bună în ţarina ta? De unde are, dar, neghină?” El le-a răspuns: „Un vrăjmaş a făcut lucrul acesta.” Şi robii i-au zis: „Vrei, dar, să mergem s-o smulgem?” „Nu”, le-a zis el, „ca nu cumva, smulgând neghina, să smulgeţi şi grâulîmpreună cu ea. Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş; şi, la vremea secerişului, voi spune secerătorilor: «Smulgeţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi, ca s-o ardem, iar grâul strângeţi-l în grânarul meu»”. (Mat. 13:27–30) Este foarte important să vedem şi să interpretăm această imagine. Domnul nostru spune: „Nu încercaţi să smulgeţi neghina. Lăsaţi-le să crească amândouă împreună, iar când vor ajunge în cele din urmă la maturitate, veţi putea să deosebiţi care este neghina şi care este grâul.” Cineva vine la mine şi mă întreabă: „Credeţi că lumea devine mai bună?” Îi răspund că nu cred că devine mai bună. Altcineva mă întreabă: „Credeţi că lumea devine mai rea?” Îi spun că nu cred că lumea devine mai rea. O a treia persoană care m-a auzit dând ambele răspunsuri, îmi spune: „Ce încerci să faci – să stai în zona gri? Doar nu încerci să faci pe plac tuturor.” Aşa este! Dar de fapt, ambele sunt adevărate. Grâul creşte, şi neghina creşte. Lumea devine mai bună, adică grâul crește. Biblia nu a fost niciodată predicată atât de mult ca în zilele noastre și Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta. Există foarte mulţi sfinţi minunaţi ai lui Dumnezeu care iubesc Cuvântul Lui şi care sunt gata să moară în apărarea lui. Grâul creşte, dragul meu! Cu toate acestea, lumea devine mai rea, pentru că foarte multă neghină creşte în lume. Am fost pastor foarte multă vreme (ne spune dr. John Vernon McGee). Când am început lucrarea, am intrat într-o comunitate cu gândul de a o curăţa, însă eu am fost cel care aproape că a fost curăţat. Am descoperit că nu pot să realizez îndreptarea aceea. A fost minunat să descopăr din acest pasaj şi din alte pasaje înrudite, că treaba mea este să predic Cuvântul. Nu mai merg de colo colo, smulgând neghina, pentru că am descoperit că atunci când smulgi neghina, smulgi şi grâu împreună cu ea. Dar acum ştiu că treaba mea nu este să smulg neghină, ci să semăn grâu. Responsabilitatea mea este să semăn Cuvântul lui Dumnezeu. Atât neghina, cât şi grâul cresc în lumea aceasta. Aceasta este situaţia Împărăţiei cerurilor în creştinătate în acest interval dintre respingerea lui Hristos şi revenirea Lui pentru a-Şi instaura Împărăţia pe pământ. Nu este o imagine a bisericii lui Hristos. „Atunci,” vei spune, „cu siguranţă este o imagine a bisericii organizate.” Este adevărat, dar biserica organizată nu este biserica Lui. Biserica Lui este formată din acel număr necunoscut de sfinţi, trupul invizibil... Când spun invizibil, vreau să spun că ei nu sunt limitaţi la o organizaţie. (De fapt, nu îmi place termenul de invizibil , pentru că văd că mulţi dintre sfinţi cred că asta înseamnă că ei trebuie să fie invizibili duminica seara şi la serviciul de peste săptămână. De fapt, ei chiar sunt invizibili de multe ori!) Adevărata biserică este formată din credincioşii adevăraţi, indiferent de denominaţiune. Adevăraţii credincioşi sunt cei care şi-au pus încrederea în Hristos ca Mântuitor, care se odihnesc în El şi care iubesc Cuvântul Lui – acesta este adevăratul test. Nu fiţi tulburaţi de faptul că grâul şi neghina cresc împreună. Într-o zi, Domnul îşi va scoate secera şi va despărţi grâul de neghină. Mă bucur că aceasta nu va fi treaba mea, pentru că mă tem că eu aş smulge şi grâu. Atunci Isus a dat drumul noroadelor şi a intrat în casă. Ucenicii Lui s-au apropiat de El şi I-au zis: „Tâlcuieşte-ne pilda cu neghina din ţarină.” (Mat. 13:36) După ce a mai spus două pilde – la care ne vom întoarce și noi, la una imediat, la cealaltă: data viitoare – Domnul Isus a lăsat mulţimile să plece şi S- retras probabil să Se odihnească. Dar nu era chip! Până acum, Se ocupase de învățătura mulțimii, or obligația lui didactică explicită era față de ucenici! Aceștia s-au adunat imediat în jurul Lui și I-au cerut să le deslușească pilda neghinei. Noi am explicat-o deja aici, dar haideţi să citim explicaţia oferită de Scriptură. El le-a răspuns: „Cel ce seamănă sămânţa bună este Fiul omului. Ţarinaeste lumea; sămânţa bună sunt fiii Împărăţiei; neghina sunt fiiicelui rău. Vrăjmaşul care a semănat-o este diavolul; secerişuleste sfârşitul veacului; secerătorii sunt îngerii. Deci, cum se smulge neghina şi se arde în foc, aşa va fi şi la sfârşitul veacului.” (Mat. 13:37–40) Ce simplă și clară, această explicitare – fără accente, fără supoziții, fără speculații” Aceasta este o imagine exactă a creştinătăţii din zilele noastre. Domnul meu nu şi-a greşit niciodată prezicerile. Aceste cuvinte s-au împlinit cât se poate de exact. Iar restul versetelor dezvoltă scena finală cu relatarea judecății de la sfârșitul veacului – când perioada creșterii tainice a Împărăției va fi încetat iar activității celui rău i se va pune capăt! Fiul omului va trimite pe îngerii Săi, şiei vor smulge din Împărăţia Lui toate lucrurile care sunt pricină de păcătuire şi pe cei ce săvârşesc fărădelegea. (Mat. 13:41) Vedeţi voi, în Împărăţie, în timpul mileniului, răul va exista, ivindu-şi capul hidos, însă el va fi stârpit. Şi-ivor arunca în cuptorul aprins; acolova fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Atuncicei neprihăniţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor. Cineare urechi de auzit să audă. (Mat. 13:42–43) Aceste cuvinte dure ale Scripturii au venit de pe buzele blânde ale Domnului nostru. Imaginea cuptorului aprins provine chiar din pildă (vers. 30), iar gloria finală a fiilor Împărăției va fi puternică și evidentă, în contrast cu discreția și umilința precedente! Și pentru că mai avem câteva clipe, îngăduiți-mi să mai citim două versete, 31 și 32, care ne redau încă o pildă, care prezintă un alt soi de sămânţă; de fapt, termenul de comparație nu este sămânța ca atare, ci ce se întâmplă atunci când aceasta este semănată. De fapt aspectul esențial al pildei rezidă în contrastul izbitor dintre începutul neînsemnat și rezultatul copleșitor, cu referire desigur la Împărăția cerurilor și la lucrarea Evangheliei. Isus le-a pus înainte o altă pildă şi le-a zis: „Împărăţiacerurilor se aseamănă cu un grăunte de muştar pe care l-a luat un om şi l-a semănat în ţarina sa. Grăuntele acesta, în adevăr, este cea mai mică dintre toate seminţele; dar, după ce a crescut, este mai mare decât zarzavaturile şi se face un copac, aşa că păsările cerului vin şi îşi fac cuiburi în ramurile lui.” (Mat. 13:31–32) Sămânţa de muştar nu creşte într-un stejar falnic, asemenea ghindei, ci este un arbust căruia îi merge bine în locuri pustii. Sămânţa de muştar „este cea mai mică dintre toate seminţele” . Cu câţiva ani în urmă, un predicator liberal din zona noastră a descoperit că sămânţa de muştar nu este cea mai mică dintre seminţe și a crezut că a găsit o greşeală în Biblie. Ce voia să spună Domnul nostru prin „cea mai mică dintre toate seminţele”? Era cea mai mică sămânţă pe care o cunoşteau oamenii care-L ascultau pe El atunci. Din câte înţeleg eu, ea este cea mai mică dintre seminţele plantelor din categoria din care face parte şi muştarul. Este în orice caz o sămânţă foarte mică. „Dar, după ce a crescut, este mai mare decât zarzavaturile şi se face un copac, aşa că păsările cerului vin şi-şi fac cuiburi în ramurile lui.” Această sămânţă mică, care ar fi trebuit să devină un zarzavat, a primit îngrăşământ şi a devenit un copac suficient de mare încât păsările să îşi poată face cuib în el. Arborele de muştar reprezintă un simbol neobişnuit al bisericii sau al creştinului individual. În mod obişnuit, pomii roditori sunt folosiți pentru a descrie credincioşii. Această pildă dezvăluie creşterea exterioară a creştinătăţii, tot aşa cum pilda aluatului vorbeşte despre starea interioară a creştinătăţii. Biserica nu a convertit încă lumea, dar a avut o influenţă extraordinară asupra lumii. Orice loc în care a ajuns creştinismul poate fi numit creştinătate. Dar putem spune că Biserica şi lumea s-au amestecat îngrozitor. Omul din biserică şi omul din lume au ajuns să trăiască şi să se comporte foarte asemănător în zilele noastre. Muştarul este un condiment, care nu are valoare nutritivă. Nu este grâu încolţit, plin de vitamine; muştarul este bun doar ca adaus, nu este o hrană pe care s-o consumi ca atare și cu care să te poți hrăni ca să trăiești. Creştinul ar trebui să fie sare în lume şi nu muştar ! Și apropo de „păsările cerului... şi... cuiburile din ramurile lui”... Cu mulţi ani în urmă am auzit un alt predicator liberal interpretând păsările ca fiind diferitele denominaţiuni. El vorbea despre păsări baptiste, păsări penticostale, păsări metodiste... toate celelalte grupuri bisericeşti erau pentru el păsări! Desigur, aceasta este o contrazicere a interpretării pe care Domnul nostru o dă păsărilor în prima pildă. Putem fi siguri că păsările care apar în pildele din acest discurs nu vorbesc despre ceva bun, ci mai degrabă reprezintă răul. Păsările sunt cele care iau sămânţa care cade lângă drum. Domnul nostru a spus că ele îl reprezintă pe duşmanul, care este Satan. Mă rog ca nu cumva creştinătatea de azi să fie un pom de muştar plin cu stoluri de păsări murdare! Doamne, ai milă de noi! Cu ajutorul Domnului vom relua și sper încheia cap. 13 din ev. după Matei – data viitoare! Să ne reîntâlnim cu bine!…
Suntem recunoscători și bucuroși să putem înainta în parcurgerea Cuvântului lui Dumnezeu – o îndeletnicire de o deosebită valoare și importanță pentru cei ce-și cunosc interesul veșnic. Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru investiția Lui răbdătoare și consistentă, și vă mulțumim și dvs. pentru că răspundeți cu atenție și interes acestei revărsări de bunătate și har. Continuă să răsfoim împreună Evanghelia după Matei, ne apropiem de jumătatea acestei importante scrieri nou-testamentare – ne stă înainte capitolul 13, pe care – date fiind conținutul și importanța sa – îl vom parcurge pe parcursul a trei episoade, fără a avea pretenția că facem altceva decât o introducere și-o încurajare spre aprofundare personală. Aşa cum am spus, Evanghelia după Matei este probabil evanghelia-cheie a Bibliei, ea fiind uşa batantă dintre Vechiul Testament şi Noul Testament; iar capitolul 13 poate fi considerat drept o cheie a Evangheliei după Matei. Astfel, ce vom citi aici este de o importanță vitală și ne va oferi o mai bună înţelegere a ceea ce înseamnă Împărăţia cerurilor decât orice alt loc din evanghelie, și nu numai...! Noi numim această secțiune Discursul Pildelor Împărăţiei şi este unul dintre cele trei discursuri majore din Evanghelia după Matei. Predica de pe Munte priveşte înspre trecut. Este legea pentru ţară, dar și un soi de proclamație/constituție pentru noua Împărăție. Discursul Pildelor Împărăţiei revelează condiţia Împărăţiei cerurilor în lume în timpul vremurilor prezente. Discursul de pe Muntele Măslinilor priveşte spre viitor, la întoarcerea Regelui şi la lucrurile care vor veni. Aopi, trebuie spus că dintre discursurile majore, semnificative ale Domnului Isus din evanghelia lui Matei, cel redat în cap. 13 este singurul adresat preponderent mulțimii noroadelor (deși sunt incluse în el și digresiunile explicative oferite exclusiv ucenicilor). Dacă în cap. 11-12 am observat accentuarea divizării oamenilor în ce privește atitudinea față de Domnul Isus – contrastul dintre adevărații ucenici și toți ceilalți – această segregare se regăsește și-n ilustrațiile care fac subiectul cap. 13. Nu putem să nu facem observația că cititorii NT sunt beneficiarii redării și interpretării tuturor pildelor în cauză – pt că dacă pilda semănătorului și a neghinei au fost rostite în public, de interpretarea lor beneficiază doar ucenicii; iar alte pilde sunt spuse doar ucenicilor – mulțimile amorfe sau apatice fiind astfel delimitate de ucenici. Divizarea și contrastul sunt evidente și-n conținutul acestor pilde; ele sunt „ale Împărăției”, dar tema lor este de fapt reacția oamenilor față de Evanghelia Împărăției, decelată și ea în alb și negru, favorabil și ostil, bun și rău, entuziasm și apatie... Pildele Împărăţiei cerurilor redate în cap. 13 din Matei arată direcţia Împărăţiei după respingerea ei de către Israel, până când Regele Se va întoarce pentru a-Şi instaura Împărăţia cerurilor pe pământ. Vreau să vă reamintesc faptul că Domnul nostru l-a urmat pe Ioan Botezătorul în predicare, mesajul fundamental al amândurora fiind identic: „Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor este aproape!” (Mat. 4:17). Domnul a enunţat codul fundamental de funcționare a acelei Împărăţii, Predica de pe Munte, apoi El a demonstrat că are puterea și autoritatea de a susține conformarea la principiile înalte stabilite, după care Şi-a trimis ucenicii cu un mesaj – care însă a fost tratat cu ostilitate, mai exact Israel şi-a respins Regele. De aceea, Domnul nostru emite o judecată împotriva cetăţilor în care Îşi făcuse lucrările minunate şi împotriva liderilor religioşi ai vremii. Când I-au cerut un semn, El le-a spus că nu vor primi un alt semn decât acela al lui Iona. Semnul lui Iona era unul al învierii, iar acel semn urma să fie împlinit în Hristos curând după aceea. În cele din urmă, El a emis o invitaţie foarte personală: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă” (literal, „vă voi odihni”, Mat. 11:28). Acum se ridică întrebarea: Ce se va întâmpla cu Împărăţia cerurilor? Este evident că El nu o va instaura pe pământ la prima Sa venire. Așadar, ce se va întâmpla cu Împărăţia cerurilor în intervalul dintre suferinţa şi gloria lui Hristos? În Discursul Pildelor Împărăţiei, Domnul nostru ne prezintă condiţiile Împărăţiei cerurilor pe pământ în această perioadă, folosind şapte (iar unii spus chiar opt!) pilde. Acestea sunt numite Pilde ale Împărăţiei, parabole care vorbesc despre tainele Împărăției, pentru că în Cuvântul lui Dumnezeu un mister este ascuns sau ţinut secret până la un moment dat, iar apoi este dezvăluit. Biserica este un mister (conform acestei definiţii), pentru că ea nu a fost un subiect al revelaţiei în Vechiul Testament. Ea a fost revelată după moartea şi învierea lui Hristos. De fapt, Biserica nu ar fi putut exista fără moartea şi învierea lui Hristos. În Efeseni 5:25 este scris: „Hristos a iubit biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea.” Este important să observăm că Împărăţia cerurilor nu este sinonimă cu Biserica, așa cum nici Biserica nu este sinonimă cu Împărăţia cerurilor. După cum am spus, pildele Împărăţiei revelează ce se va întâmpla între momentul respingerii lui Hristos şi momentul în care El Se va întoarce pe acest pământ ca Rege. Pentru că, sintetic și convingător, prin aceste pilde Domnul nostru acoperă întreaga perioadă dintre respingerea Lui de către Israel şi întoarcerea Sa pe pământ pentru a-Și instaura împărăţia, de aceea mulți, între care mă număr și eu, le consideră a fi foarte importante. La începutul acestui capitol, se spun și putem observa câteva chestiuni interesante: În aceeaşi zi, Isus a ieşit din casă şi şedealângă mare. O mulţime de noroade s-austrâns la El, aşa că a trebuit să Sesuie să şadă într-o corabie; iar tot norodul stătea pe ţărm. (Mat. 13:1–2) Ideea de „casă” slujește aici (și-n vers. 36) și pentru delimitarea adresabilității Domnului, marcând distincția dintre învățătura rostită în public (care urmează) și cea adresată cercului restrâns de ucenici. Poate fi vorba și de o simbolistică folosită aici – „casa” amintind de casa lui Israel... „Şi şedea lângă mare” – da, este vorba despre una din întinderile de apă în arealul cărora Mântuitorul și-a desfășurat lucrarea publică... dar „marea” este și o reprezentare a naţiunilor de ne-evrei (simbolism folosit şi în alte locuri din Scriptură). Domnul nostru părăseşte poporul lui Israel şi se întoarce către lume. Acum, El vorbeşte despre ceea ce se va întâmpla în lume până când El Se va întoarce ca Rege. Acest act denotă o schimbare în metoda Sa. Mari mulţimi se adunau pentru a-L auzi, și de data asta El Se urcă într-o corabie şi începe să li se adreseze celor de pe mal. Deşi Domnul nostru prezintă mai multe pilde în acest capitol, vom constata că El tălmăcește doar două dintre ele: pilda semănătorului şi pilda neghinei. Interpretarea Sa este un ghid care ne ajută să înțelegem și simbolismul din celelalte pilde. De exemplu, în prima pildă pe care o va spune, a semănătorului, păsările îl reprezintă pe Satan, iar dacă într-o altă pildă El foloseşte păsările, putem fi aproape siguri că ele nu reprezintă ceva bun. Trebuie să fim consecvenţi faţă de interpretarea Domnului nostru, mai cu seamă dacă El nu face precizări cu privire la interpretare. Și dacă tot am folosit de atâtea ori cuvântul pildă , îngăduiți-mi și o lămurire: pilda (sau parabola) este o povestire alegorică folosită pentru a reda o învățătură, un principiu. A fost și este cu precădere folosită pentru a înlesni receptarea unui mesaj important de către un public simplu, neobișnuit cu abstractul. Deși par facile, parabolele au totuși un caracter „enigmatic” necesitând interpretare pentru a fi corect înțelese. Pilda/parabola îndeamnă spiritul uman la reflecție, și are calitatea de a capta personalitatea audienței, antrenându-i imaginația, intuiția sau chiar creativitatea. Parabola nu-și propune cultivarea esteticului sau erudiției, dar cel ce spune parobole, în cazul de față Mântuitorul, trebuie să dețină arta de a povesti. Avantajul vorbirii în imagini, în parabole, constă nu numai în aceea că adresându-se în primul rând imaginației reține imediat atenția ascultătorului și-i dezvoltă inteligența, ci și în faptul că favorizează întelegerea spirituală. Ne-ntoarcem în Matei 13 și afirmăm că prima dintre Pildele Împărăţiei, Pilda semănătorului, poate fi considerată fundamentul tuturor celorlalte. El le-a vorbit despre multe lucruri în pilde şi le-a zis: „Iată, semănătorul a ieşit să semene…” (Mat. 13:3) Titlul pildei poate induce în eroare, pentru că nu semănătorul se află în centrul atenției sale, ci mai degrabă interacțiunea seminței cu diversele tipuri de sol/teren constituie subiectul principal al parabolei. Vom afla imediat și interpretarea Domnului nostru, care va identifica semănătorul ca fiind Fiul omului, și că sămânţa reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu. Pe când semăna el, o parte din sămânţă a căzut lângă drum, şi au venit păsările şi au mâncat-o. O altă parte a căzut pe locuri stâncoase, unde n-avea pământ mult: a răsărit îndată, pentru că n-a găsit un pământ adânc. Dar, când a răsărit soarele, s-a pălit; şi, pentru că n-avea rădăcini, s-a uscat. O altăparte a căzut între spini: spinii au crescut şi au înecat-o. O altă parte a căzut în pământ bun şi a dat rod: un grăunte a dat o sută, altul şaizeci, şi altul treizeci. (Mat. 13:4–8) Semănarea seminţei era o imagine obişnuită în Palestina. Oamenii desțeleneau terenul cu un plug rudimentar, dar uneori nu făceau nici măcar lucrul acesta. Apoi, semănătorul ieşea şi arunca seminţe pe pământ. Chiar şi astăzi oamenii care împrăștie sămânța, care seamănă grâu, porumb, orz, secară și toate celelalte constituie o imagine comună primăvara; desigur, noi folosim utilaje pentru a semăna sămânţa, dar în zilele Domnului Isus sămânţa era semănată cu mâna. Aşa cum am menţionat deja, semănătorul Îl reprezintă pe El, după cum vom vedea și din pilda grâului şi a neghinei (v. 37). Domnul Isus este Cel care seamănă sămânţa, şi cred că această imagine ilustrează lucrarea Lui făcută în lume până în zilele noastre. El a fost Regele, dar la răstimpuri Şi-a pus deoparte haina regească făcând lucrarea unui fermier, semănând sămânţa... chiar şi astăzi. Cu toate acestea, El este Rege! Sămânţa , aflăm din versetul 19, reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu, iar câmpul simbolizează lumea (ne-o spune explicația pildei neghinei, în vers. 38). Observaţi că este vorba despre lume, nu despre biserică. Vorbim despre o situaţie a lumii. Cred că imaginea arată în felul următor: avem biserica în lume, iar în afara Bisericii, dar în lume, sunt mulţimi de oameni care nu L-au primit pe Hristos. Cuvântul lui Dumnezeu este dat tuturor – unul îl acceptă, celălalt nu. Treaba noastră este să semănăm sămânţa, deşi nu toţi o vor primi. Domnul Isus conduce acest program măreţ de semănare a seminţei. El mi-a dat mie un mic colţ în care să lucrez, şi treaba mea este să semăn sămânţa. Vreau să fiu cât se poate de clar aici: aceasta este ziua în care trebuie semănată sămânţa. Nu vreau să despic firul în patru, dar nu „recolta” este ceea ce are loc acum. Poate că cineva mă va întreba: „Nu a spus Hristos, «Rugaţi dar pe Domnul secerişului…?» ” Ba da, dar hai să ne uităm din nou la textul acela: „Când a văzut gloatele, I s-a făcut milă de ele, pentru că erau necăjite şi risipite ca nişte oi care n-au păstor. Atunci a zis ucenicilor Săi: «Mare este secerişul, dar puţini sunt lucrătorii! Rugaţi, dar, pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Lui»” (Mat. 9:36-38). Acest pasaj apare chiar înainte ca Domnul să-Și trimită apostolii la oile pierdute ale casei lui Israel. Epoca Legii se apropia de sfârşit. Vremea recoltei vine după ce sămânţa a fost semănată. Timp de aproximativ o mie cinci sute de ani, sub Lege, sămânţa fusese semănată. Apoi a venit vremea recoltei, şi o nouă epocă lua fiinţă. La încheierea unei epoci există o recoltă, iar la începutul altei epoci se face semănarea seminţei. Vreau însă să accentuez faptul că recolta de la sfârşitul unei epoci este judecata și vom vedea lucrul acesta în unele dintre pildele care urmează. Însă noi trăim acum zilele când trebuie să semănăm sămânţa Cuvântului lui Dumnezeu. Mă bucur atunci când primesc reacții de la câte cineva care a ascultat învăţătura Cuvântului transmisă prin programele de radio. Unii oameni ascultă destul de multă vreme, până când, în cele din urmă, sămânţa germinează şi aduce rod. Treaba mea este să semăn sămânţa cât timp sunt în lume... şi aceasta este şi treaba ta , dragul meu! Să ne-aducem aminte ce s-a-ntâmplat cu sămânţa! Ei bine, aceasta a căzut pe pământ, în condiții și tipuri de sol diferite, iar trei sferturi din seminţe nu rodesc, ci se irosesc. Nu era nimic în neregulă cu sămânţa – pământul era problema. Poţi contesta ideea de alegere cât vrei, dar în această pildă este evident liberul-arbitru. Starea solului este foarte importantă în ceea ce priveşte sămânţa. Ascultaţi dar ce înseamnă pilda semănătorului. (Matei 13:18) Vă invit acum să ascultăm cum interpretază Domnul ce se întâmplă cu sămânța căzută pe fiecare din aceste patru feluri de sol. În versetul 4, El spusese că o parte din sămânţă semănată a căzut lângă drum, iar păsările au venit şi au mâncat-o. În versetul 19, El le explică ucenicilor Săi semnificaţia imaginii: Când un om aude Cuvântul privitor la Împărăţie, şi nu-l înţelege, vine cel rău şi răpeşte ce a fost semănat în inima lui. Acesta este sămânţa căzută lângă drum. (Mat. 13:19) Păsările îl reprezintă pe cel rău: Diavolul ia sămânţa semănată lângă drum. Acest lucru ar trebui să-l facă pe fiecare membru al bisericii să-şi cerceteze inima. Dragul meu, acest lucru nu trebuie să te chinui să-l aplici altor oameni, aplică-ţi-l ţie! Cineva a scris o poezie foarte ingenioasă, care spune: Când vei ajunge-n ceruri, Vei fi șocat probabil Văzând acolo pe mulți la care nu te așteptai! Să nu fii prea surprins, Şi nici măcar să-ţi pese, Gândește doar că poate – la rândul lor – Și ei vor fi şocaţi văzându-te pe tine acolo! Se pare că pământul de lângă drum îi reprezintă pe membrii bisericilor, creştinii formali, cu numele. Ei au auzit Cuvântul lui Dumnezeu, dar atât – n-au făcut niciun pas spre ascultarea credinţei. Cuvântul n-a găsit credinţă – sau dacă va fi fost puțină, a fost o credinţă formală, intelectuală, care doar i-a făcut să dea din cap a aprobare. Cu alte cuvinte, pentru oamenii de acest fel, creştinismul este ceva colateral. Apartenenţa la biserică e la fel ca apartenenţa la orice alt club, poate chiar lojă... Aceşti oameni sunt îngheţaţi și îi întâlnim în bisericile noastre, iar cei ce nu mai vin, nu doar că s-au depărtat de biserică, ci cred că au fost integrați în diverse alte culte şi secte. Al doilea grup este reprezentat de pământul stâncos. Sămânţa căzută în locuri stâncoase este cel ce aude Cuvântul şi-l primeşte îndată cubucurie; dar n-are rădăcină în el, ci ţine până la o vreme; şi, cum vine un necaz sau o prigonire din pricina Cuvântului, seleapădă îndată de el. (Mat. 13:20–21) Aceşti oameni, pământul stâncos, sunt opusul primului grup. Dacă în ce-i privește pe ascultătorii din grupul precedent, închipuiți prin sămânța căzută lângă drum, diavolul a fost cel care a furat (ciugulit, consumat) Cuvântul din ei, în acest al doilea grup firea pământească este vinovată de irosire. Inițial, oamenii aceștia nu doar că n-au rămas impasibili, îngheţaţi, ci parc-ar fi fost plasați într-un cuptor – calzi, emoţionali, vărsând lacrimi, au primit cu bucurie și au fost foarte mişcaţi. Aceştia sunt creştinii pe care eu îi numesc Alka-Seltzer. Au foarte multă efervescenţă în ei și fac la fel de multă agitaţie în timpul serviciului ca o rachetă pe platforma de lansare, dar niciodată nu ajung pe orbită. Au un zel şi o energie deosebite, îndeosebi în timpul întâlnirilor speciale, dar sunt asemenea unor lumânări, care după încheierea întâlnirii arată cât se poate de consumate. Cu mulţi ani în urmă, mă aflam în tren, în partea de la urmă... Mă uitam pe geam, și am văzut o bucată mare de hârtie – pe care probabil că o aruncase cineva pe calea ferată – cum, la trecerea în viteză a trenului nostru, se zbătea în aer zburând nehotărâtă în toate direcţiile... Imediat după ce trenul a trecut, hârtia a căzut până la urmă îanpoi pe terasament şi a rămas acolo, până am pierdut-o din vedere... Și m-am gândit atunci: „Exact aşa sunt mulţi aşa-numiţi creştini. Când participă serviciul divin, se entuziasmează foarte tare, dar nu au o relaţie reală cu Hristos. Este vorba aici doar despre o exaltare emoţională. Uneori nici nu-i nevoie de un necaz sau de vreo prigonire... Dar cu-atât mai mult când vin acestea, lepădarea e certă!” Oamenii aceștia materialiști, impulsivi, nestatornici sunt ca pământul stâncos pe care nu „prinde” decât o idee de rădăcină. A treia categorie de oameni veniți în contact cu Evanghelia se comportă ca solul năpădit cu spini: (Mat. 13:22) Sămânţacăzută întrespini este cel ce aude Cuvântul; dar îngrijorările veacului acestuia şi înşelăciunea bogăţiilor îneacă acest Cuvânt, şi ajunge neroditor. În cazul acestor oameni, lumea este cea care împinge Cuvântul lui Dumnezeu afară din ei. Diavolul i-a prins pe cei care erau pământul de la marginea drumului... natura umană, firea pământească păcătoasă s-a ocupat de cei care sunt pământ stâncos... iar lumea înăbuşe Cuvântul pentru această clasă de ascultători. Intervin grijile lumii... Ce vor zice ceilalți? Cum mă mai descurc dacă nu voi mai putea să...?! În unele cazuri este vorba despre sărăcie, alteori este vorba despre înşelăciunea bogăţiilor. Este interesant faptul că oamenii care se găsesc la extremele spectrului social – sărăcie extremă sau prosperitate extremă – sunt oamenii cel mai greu de cucerit pentru Hristos, pentru că ei văd totul în termeni de câștig sau pierdere. Am văzut foarte mulţi oameni care au lăsat ca perspectivele, modele, anturajele, preocupările lumii să scoată afară Cuvântul lui Dumnezeu. Dragii mei, aceste trei tipuri de pământ nu reprezintă trei feluri de credincioşi – ei nu sunt deloc credincioşi! Ei au auzit Cuvântul şi doar au declarat că l-au primit. Prietene, ar fi bine ca fiecare dintre noi să ne cercetăm pe noi înşine să vedem dacă avem o credinţă reală sau nu. Slavă lui Dumnezeu pentru acea parte din sămânţă care a căzut pe pământ bun, și oricât ar părea de clar și simplu, Domnul nostru găsește de cuviință să interpreteze și această imagine, a patra categorie, singura pozitivă și productivă: Iar sămânţa căzută în pământ bun este cel ce aude Cuvântul şi-l înţelege; el aduce rod: un grăunte dă o sută, altul şaizeci, altul treizeci. (Mat. 13:23) Aceştia sunt ascultătorii care primesc Cuvântul şi îl înţeleg. Unii dintre ei pare că nu aduc prea mult rod – doar de treizeci de ori, dar alții aduc de o sută de ori! Oricum, aprecierea rodniciei (mai cu seamă a altora) nu e treaba noastră, ci a Stăpânului! Sigur că e de datoria naostră să fim cât mai rodnici și spornici, dar pe de altă parte să nu ne lăsăm robiți de activism și de cantitate! Cuvântul trebuie înţeles. Famenul etiopian, vă amintiţi, citea Cuvântul, dar nu îl înţelegea – deşi dorea să îl înţeleagă. Aşa că Duhul Sfânt l-a dus pe Filip acolo, l-a scos înaintea etiopianului, şi practic acesta a obținut biletul spre cer. I-a explicat că Cel care a fost dus ca un miel la tăiere era Domnul Isus Hristos, că El a fost rănit pentru păcatele noastre şi lovit pentru fărădelegile noastre. Etiopianul a crezut şi L-a primit. Filip a semănat Cuvântul Evangheliei! Acesta este un exemplu care atestă maniera de lucru în Împărăţie: Semănătorul, Domnul Isus Hristos, seamănă Cuvântul lui Dumnezeu în lume, iar Duhul Sfânt îl aplică inimilor celor care doresc să creadă. Lucrați ca Ei, lucrați cu Ei! Pe curând!…
Bine v-am găsit, și mă rog că și minutele petrecute împreună azi având Scriptura deschisă, și reflectând la Cel mai de seamă personaj al ei – Isus Hristos – să vă fie de un real folos. Pentru că dacă vom tot continua să ne gândim doar la noi și la semenii noștri, mă tem că vom claca repede... Sunt dezarmante atât incapacitatea noastră de a ne ridica din sterilitatea și răutățile proprii, cât și ingratitudinea și egoismul majorității umanității înconjurătoare – și din nefericire, peisajul ne absoarbe și pe noi... De aceea avem tot mai des nevoie de o schimbare de peisaj, iar Mântuitorul reprezintă tocmai pata necesară de lumină, culoare și speranță pentru orizontul nostru închis și cenușiu. Nu știu dacă trebuie să ne surprindă că nici El (total lipsit de păcat, și nepreocupat decât de binele semenilor, sub orice formă) nici măcar El nu este receptat corect, deci unanim apreciat și acceptat! În vremea Sa, după cum citim în textul biblic, dar și azi – lumea era împărțită în ce-L privește: autoritatea, curajul, puterea Lui în cuvânt și-n faptă nu puteau trece neobservate de mulțimile nevoiașe care-L urmau, și pentru că-și vedeau o parte din lipsuri și probleme compensate și rezolvate în chip miraculos; dar popularitatea Domnului Isus nu putea să lase indiferent nici establishment -ul politic și religios local, care-l urmărea, îl defăima și-I căuta nod în papură, urmărind de fapt înlăturarea lui Isus – Unul care nu doar că le fura audiența și popularitatea, dar și propovăduia în răspăr cu Legea și tradițiile iudaice. Din perspectiva lor, la fel de reproșabile erau miracolele făptuite de Domnul cu cea mai deplină naturalețe și seninătate, fără emfază și cu discernământ, urmărind nu doar vindecarea trupului, ci mai cu seamă iertarea păcatelor – despre care toți învățătorii locului și timpului o atribuiau exclusiv lui Iahweh! Lucru corect de altfel, dar incomplet, de vreme ce ei nu-L considerau pe Isus – Dumnezeu! Iar când Domnul cuplează o minune cu – după aprecierea lor – o sfidare, vindecând omul cu mâna uscată în plin serviciu de Sabat, făcând practic de rușine și fățărnicia, și lipsa de milă și de înțelepciune ale fariseilor, aceștia Îl trec pe „lista neagră”; în Evanghelia lui Matei, aici în cap. 12, unde suntem, în vers. 14 este scris pt prima dată explicit despre intenția fariseilor de a-l înlătura cu orice preț, prin orice mijloc, pe Isus. Dacă până în acest moment, fariseii fuseseră cât de cât reținuți, din diverse considerente, consecvența în lucrare și propovăduire a Lui Isus, curajul Lui și popularitatea Lui îi determină să se coalizeze împotriva-I. Prcatic, invocata de ei nerespectare a Sabatului prin vindecarea omului cu mâna usactă a fost pretextul oficializării conflictului. Fariseii nu se vor lăsa până nu-L vor extermina. Dar nu degeaba Isus era Fiul lui Dumnezeu – nu doar că avea putere și autoritate asupra păcatului, bolilor și demonilor, dar le știa și gândurile și inimile oamenilor, fie ei căutători sinceri ai neprihănirii, fie ispititori, fie inamici de-a dreptul... De aceea, El pleacă din zona aceea, continuând imperturbabil să facă ce știa mai bine și pentru ce venise de fapt: vindecarea bolnavilor, iertarea păcatelor și propovăduirea Evangheliei Împărăției. Deci nu e atât o retragere a Mântuitorului, cât mai degrabă o mutare – pentru că Lui Îi era clar că nu-I sosise încă vremea! Amploarea lucrării Sale neobosite fost de-a dreptul uluitoare, astfel că oamenii erau nevoiţi fie să-L accepte, fie să-L respingă; era imposibil să rămâi neutru! Cum am mai spus, cum vă dați și dvs. seama – El e la fel de controversat şi blamat și astăzi. Duşmanii Îl denigrează și-L blasfemiază în fel și chip, atribuindu-I cele mai infame gânduri, intenții, fapte – rodul unor imaginații bolnave și atrofiate de Satan. Ca întotdeauna, și azi orice om este fie prietenul Lui (și-n consecință, El Îi va fi Mântuitor), fie duşmanul Lui (căruia Domnul Îi va fi Judecător!). De El nu poţi face abstracție, nu poți scăpa – Isus Hristos este același ieri, azi și în veci! Da, El a făptuit multe și felurite minuni, dar nu acesta a fost scopul Lui principal; El a venit să moară pentru păcatele omenirii, să fie adevăratul Mesia – eliberatorul nu de opresiuni politice sau militare, ci din tirania fatală a păcatului și-a morții! Când a tămăduit, exorcizat, propovăduit – El mergea spre cruce! Când a fost respins, nu S-a dat înapoi, Și-a continuat drumul către împlinirea menirii de a fi Mântuitorul lumii. Matei ne arată că a înțeles că Isus Mesia era împlinirea profețiilor despre Robul care suferă, pe care-l evidențiază printr-un citat amplu din Isaia (42:1-4). El „Nu va frânge o trestie ruptă” „Nu va stinge un fitil care fumegă” Şi Neamurile vor nădăjdui în Numele Lui . – cum se încheie pasajul în care ne-am oprit data trecută (Mat. 12:21) Până în zilele noastre, când continuă, s-a conturat și s-a dezvoltat o mişcare clară, nu doar către împlinirea profeţiei în general, ci către împlinirea profeţiei referitoare la neamuri. Și acestea vor putea fi mântuite. Faptul că poporul evreu, neamul în care S-a întrupat, L-a respins pe Hristos – a dus la oferta Sa plină de har pentru neamuri. Primii apostoli majori (Petru și Pavel), atât în cartea Faptele Apostolilor cât și în epistolele lor, reiterează decizia lui Dumnezeu de a Se întoarce către ne-evrei, prin faptul că Și-a împuternicit trimișii (începând de-atunci, de la cincizecime, până în zilele noastre) să le deschidă ochii și inima oamenilor de orice neam, de orice limbă, ca „să se întoarcă de la întuneric la lumină, şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu; şi să primească, prin credinţa (în Isus) , iertare de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţi” (Fapte 26:18). Mă bucur că Evanghelia a ajuns și până la noi, și că ne-a câștigat și pe noi... iar prin dvs., încă mai este har și îndurare ca să ajungă și la alții – aceasta este ștafeta mântuirii, așa lucrează harul mântuitor al lui Dumnezeu... care încă nu și-a închis porțile! Sub aceste auspicii înviorătoare, tot mai conștienți de mandatul și resursele noastre, vă propun să ne-ntoarcem la textul din Matei 12, de unde citim un nou pasaj îmbibat de puterea și autoritatea Mântuitorului – pentru început, vers. 22-23: AtunciI-au adus un îndrăcit orb şi mut; şi Isus l-a tămăduit, aşa că mutul vorbea şi vedea. Toate noroadele, mirate, ziceau: „Nu cumva este acesta Fiul lui David?” (Mat. 12:22–23) Poate că n-ați reținut sau am citit prea repede: persoana aceasta era cât se poate de privată de manifestarea normalității umane (triplu afectată!) Cel mai probabil posesiunea demonică îl făcuse pe bietul om incapabil să vadă și să vorbească; dar întreita suferință nu-i dă suplimentar de furcă Domnului, care are aceeași putere împotriva a oricărei maladii, de orice natură sau intensitate. Este de remarcat relatarea foarte succintă a vindecării, de parc-ar fi ceva banal, și mai degrabă introducerea pentru ceea ce urmează. Nu putem trece ușor nici peste reacția asistenței: „Acesta este Mesia al nostru. El vorbește și face minuni întocmai cum ne-au anunțat profeții noștri!” Și putem spune că acest miracol săvârșit sub ochii lor fusese într-adevăr uimitor, și că îndeosebi vindecările și exorcizările erau cele care-i convinseseră pe oameni că El era Fiul lui David, Mesia. Însă ce părere aveau fariseii, care abia ce luaseră decizia că omul acesta trebuie înfundat, redus la tăcere? Cândau auzit fariseii lucrul acesta, au zis: „Omul acesta nu scoate dracii decât cu Beelzebul, domnul dracilor!” (Mat. 12:24) În primul rând, este clară instalarea lor în cârtire și ostilitate împotriva Domnului Isus. Dar cel mai grav și important este că avem aici de-a face cu problema păcatului de neiertat, hula împotriva Duhului Sfânt (cum vom vedea imediat) păcatul care duce la moarte (cum îl numește Iacov). Dar fiți atenți la text în continuare, vă rog: Isus, care le cunoşteagândurile, le-a zis: „Orice împărăţie dezbinată împotriva ei însăşi este pustiită; şi orice cetate sau casă dezbinată împotriva ei însăşi nu poate dăinui. Dacă Satana scoate afară pe Satana, este dezbinat; deci cum poate dăinui împărăţia lui? Şi dacă Eu scot afară dracii cu ajutorul lui Beelzebul, fiii voştri cu cine-i scot? De aceea ei vor fi judecătorii voştri.” (Mat. 12:25–27) Pentru că era Dumnezeu, Isus le cunoștea gândurile; și pentru că le știa, putea să le răspundă pe măsură – nu doar „evreiește” (prin alte întrebări), ci și cu greutatea argumentelor și-a mustrării. Pentru că Fariseii nu ar fi afirmat niciodată că oamenii lor ar scoate demonii prin puterea lui Beelzebul. Dar, dacă Eu scot afară dracii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci Împărăţialui Dumnezeu a venit peste voi. (Mat. 12:28) Se pare că alternativa ne-ar sugera că logica binară acționează și în lumea spirituală – dar doar Dumnezeu decide și acționează, și nici alternativa Sa (domnul vrăjmaș al acestei lumi, Satan) nu are mai multă putere/autoritate decât i se acordă. Deci, fiind în contradicție totală cu Satan, Domnul Isus este Dumnezeu, și deci puterea Lui este divină, deci atingerea și vindecările Sale sunt ale degetului vindecător al lui Dumnezeu. „Împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi” se referă la prezenţa efectivă, nemijlocită a lui Mesia. Cu alte cuvinte, Hristos spune: „Sunt aici! Puterea Mea de a scoate demoni este semnul Meu mesianic.” Sau, cum poate cineva să intre în casa celui tare şi să-i jefuiască gospodăria, dacă n-a legat mai întâi pe cel tare? Numai atunci îi va jefui casa. Cine nu este cu Mine este împotriva Mea, şi cine nu strânge cu Mine risipeşte. De aceea vă spun: oricepăcat şi orice hulă vor fi iertate oamenilor; darhula împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată. Oricine va vorbiîmpotriva Fiului omului va fi iertat; dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor. (Mat. 12:29–32) Ca orice oracol venind dinspre Mântuitorul Isus Hristos, și acest scurt discurs este extrem de profund și autoritar – și-n același timp direct, simplu, penetrant! Iertarea de păcate, vindecarea sufletului și trupului sunt lucrarea magnifică, binevoitoare și plină de bucurie a Dumnezeului Triunic în folosul fiecăruia care crede și dorește! Nu există niciun păcat comis ieri pe care Domnul să nu-l poată ierta astăzi, pentru că El a murit pentru toate păcatele. Duhul Sfânt a venit în lume pentru a adeveri mântuirea adusă de Hristos în inimile oamenilor. Însă, dragul meu, dacă te împotriveşti lucrării Duhului lui Dumnezeu atunci când El îţi vorbeşte, bineînţeles că nu mai există iertare. Nu mai există iertare pentru că nu doar că ai respins mântuirea oferită ție prin Duhul Sfânt, dar ești sceptic față de însăși existența și manifestările trecute și prezente ale dumnezeirii. Ai nevoie de poocăință și credință, or acestea sunt darul și lucrarea regeneratoare ale Duhului Sfânt. În Marcu 3, Domnul extinde discuția despre păcatul de neiertat, spunând că acesta înseamnă și să-i atribui diavolului lucrarea Duhului Sfânt, spunând că Hristos a făcut aceste minuni prin puterea lui Beelzebul, când, de fapt, El le făcuse prin puterea Duhului lui Dumnezeu. Cum vedem și-n pasajul din Matei 12, unde suntem, Fariseii respingeau mărturia și lucrarea vindecătoare și mântuitoare ale Domnului Isus, prin Duhul Sfânt. Majoritatea teologilor afirmă cu îndreptățire că în zilele noastre acest păcat (hula împotriva Duhului Sfânt) nu mai poate fi comis, pentru că Isus nu mai este pe pământ. Nu există niciun păcat pe care să-l poţi comite azi și pentru care să nu existe iertare, dacă te pocăiești. Desigur, dacă te împotriveşti Duhului Sfânt, nu mai există iertare, pentru că El aduce iertarea. Este ca omul care află că suferă de o boală gravă, și deși doctorul îi spune că există remediu pentru boala lui, omul nostru refuză remediul şi moare, nu din cauza bolii, ci pentru că a refuzat remediul. Remediul pentru boala păcatului (și moartea veșnică pe care o aduce) este pocăința și credința în Fiul lui Dumnezeu, și este Duhul Sfânt cel care aplică remediul; dar dacă te împotriveşti Duhului Sfânt, nu mai exisă niciun remediu pentru boala ta. Aceasta este singura modalitate prin care poți înfăptui un păcat de neiertat astăzi. Și, ca pentru a extinde discuția – abordând-o din alt unghi – Domnul introduce chestiunea rodirii, a manifestărilor vizibile, direct dependente de natura ființei: care iarăși poate fi sau firea pământească, moștenită prin naștere și coruptă de păcat, sau făptura cea nouă în baza pocăinței, credinței, regenerării și sfințirii lucrate de Duhul Sfânt. Ori faceţi pomul bun şi rodul lui bun, ori faceţi pomul rău şi rodul lui rău; căci pomul se cunoaşte după rodul lui. (Matei 12:33) Acum Domnul spune: Puide năpârci, cum aţi putea voi să spuneţi lucruri bune, când voi sunteţi răi? Căcidin prisosul inimii vorbeşte gura. (Mat. 12:34) Hm, câtă îndrăzneală! „Pui de năpârci” – vă amintiţi că şi Ioan Botezătorul i-a numit la fel pe farisei?! Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui; dar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui. (Mat. 12:35) „Ce este în fântâna inimii omului, aceea va ieşi prin găleata gurii lui” a spus cineva. Această denunţare usturătoare a liderilor religioşi de către Isus denotă că și El i-a respins pe ei, nu doar ei pe El. Au comis ei păcatul de neiertat? Cel puţin, despărțirea de aceşti duşmani este finală, iar rana nu va fi vindecată. Vă spun că, în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină, şi din cuvintele tale vei fi osândit. (Mat. 12:36-37) „Cuvânt nefolositor” înseamnă nu doar blasfemie, ci și exprimare neglijentă, cuvinte spuse doar ca să nu fie tăcere. „Osânda” este din cauză că vorba, ceea ce spui reflectă ceea ce se află în inima ta. Pentru că nu există om care să fie curat sau nevinovat în aceste privințe, scăparea/salvarea noastră stă doar în pocăința pentru ce-a fost, veghere asupra a ceea ce spunem, și rugăciunea de-a primi de la Domnul puterea de-a pune frâu limbii! Atunciunii din cărturari şi din farisei au luat cuvântul şi I-au zis: „Învăţătorule, am vrea să vedem un semn de la tine!” (Mat. 12:38) Cărturarii şi fariseii încearcă acum o altă abordare subtilă, vrând să dea impresia că sunt gata să-L recunoască, dacă le va da un semn. Ei însă nu aveau deloc intenţia de a crede semnul pe care l-ar primi, ci voiau doar să-L prindă pe Domnul Isus în capcană. Observaţi, vă rog, replica Domnului: Drept răspuns, El le-a zis: „Un neam viclean şi preacurvarcere un semn; dar nu i se va da alt semn, decât semnul prorocului Iona. Căci, după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele chitului, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pământului. (Mat. 12:39-40) Domnul a refuzat categoric să le dea un semn şi i-a îndreptat înapoi către două evenimente din Vechiul Testament. Primul este istoria semnificativă a profetului Iona. Faptul că a fost înghițit de o balenă, dar mai cu seamă că a fost vărsat înapoi pe pământ după trei zile, când Dumnezeu L-a scos din întunericul morţii la lumină şi la viaţă – ei bine, această experienţă a lui Iona a fost un arhetip al morții şi învierii lui Isus Hristos. Bărbaţiidin Ninive se vor scula alături de neamul acesta, în ziua judecăţii, şi-lvor osândi, pentru căei s-au pocăit la propovăduirea lui Iona; şi iată că aici este Unul mai mare decât Iona. (Mat. 12:41) Convins de această izbăvire, Iona consimte să-și facă datoria de profet, și drept rezultat locuitorii din Ninive au primit mesajul lui Dumnezeu şi s-au pocăit. Faptele lui Israel, ca popor, îi pun într-o poziţie mult mai periculoasă, pentru că ei nu L-au primit pe Mesia şi nu s-au pocăit atunci când au auzit mesajul Lui. Incursiunea sui-generis a Domnului Isus prin istoria pilduitoare a poporului continuă cu referirea la gloriosul rege Solomon: Împărăteasade la miazăzi se va scula alături de neamul acesta, în ziua judecăţii, şi-l va osândi, pentru că ea a venit de la marginile pământului ca să audă înţelepciunea lui Solomon; şi iată că aici este Unul mai mare decât Solomon. (Mat. 12:42) Fiind Fiul li Dumnezeu, Isus era mai mare decât Iona şi decât Solomon. Împărăteasa din Seba, și alții ca ea, auziseră despre Solomon şi veniseră de la mari depărtări pentru a se convinge și a-i omagia înțelepciunea și opulența... iar în mijlocul poporului și-al liderilor săi era Domnul Isus Hristos, venit El din ceruri la ei, dar ei nu voiau să se întoarcă la El! Apoi, Isus oferă o pildă și mai uimitoare și profundă (Mat. 12:43-44): Duhulnecurat, când a ieşit dintr-un om, umblăprin locuri fără apă, căutând odihnă, şi n-o găseşte. Atunci zice: „Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieşit. Şi, când vine în ea, o găseşte goală, măturată şi împodobită.” Cu alte cuvinte, îmbunătățirea nu este de niciun folos. Dragul meu, poţi să renunţi să mai faci o sumedenie de lucruri, însă asta nu te va face creştin. Dacă toţi oamenii din lume ar înceta să mai păcătuiască chiar acum, nu ar fi mai mulţi creştini în minutul următor sau în ziua următoare, pentru că doar renunţarea la păcat nu te face creştin. Nu de îmbunătățire avem noi nevoie. Atunci se duce şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el: intră în casă, locuiesc acolo, şistarea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decât cea dintâi. Tocmai aşa se va întâmpla şi cu acest neam viclean. (Mat. 12:45) Noi ne confruntăm cu exact aceeaşi situaţie astăzi. Oamenii cei mai împietriţi din lume sunt membrii nemântuiţi din biserici, pentru că ei îşi închipuie că sunt în regulă. Ei au trecut prin reformarea sinelui – astfel că acum sunt goi, măturaţi şi împodobiţi. Sunt ca o casă goală şi tot ce trebuie să facă duhurile rele este să se mute acolo. Ei sunt ai diavolului, deși nu sunt conștienți asta. Reformarea prin propriile puteri este parțială și temporară, și înseamnă finalmente moarte şi distrugere. Regenerarea înseamnă viaţă şi libertate. Pare în firea lucrurilor ca acest capitol care a provocat uimire progresivă să se încheie la fel de non-conformist. În mijlocul unor oameni cu o puternică apartenență și conștiință de familie, trib și neam, Mântuitorul – fiul al poporului evreu – afirmă inechivoc că există o relaţie care este mai puternică decât cea dintre mamă şi fiu şi chiar decât între fraţii de sânge! Aceasta este relaţia cu Dumnezeu prin Isus Hristos, prin credinţa în El. Pe când vorbea încă Isus noroadelor, iatăcă mama şi fraţii Lui stăteau afară şi căutau să vorbească cu El. Atunci cineva I-a zis: „Iată, mama Ta şi fraţiiTăi stau afară şi caută să vorbească cu Tine.”Dar Isus a răspuns celui ce-I adusese ştirea aceasta: „Cine este mama Mea şi care sunt fraţii Mei?” Apoi Şi-a întins mâna spre ucenicii Săi şi a zis: „Iată mama Mea şi fraţii Mei!” (Mat. 12:46–49) Domnul spune aici că cea mai puternică relaţie din zilele noastre este relaţia dintre Hristos şi un credincios. Dragul meu, dacă eşti copil al lui Dumnezeu şi ai în familie membri nemântuiţi, eşti mai apropiat de Isus Hristos decât de rudele tale, chiar şi decât mama ta, care te-a născut. Eşti mai îndeaproape înrudit cu alţi credincioşi decât de membrii nemântuiţi ai familiei tale. Asta este ceva de-a dreptul uimitor! Domnul vorbeşte aici despre o nouă relaţie. Căci oricineface voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră şi mamă. (Mat. 12:50) Şi care este voia Tatălui? Ca tu să Îl asculţi pe Domnul Isus Hristos, să-L primeşti şi să crezi în El. Fă lucrul acesta acum, ca să fii de azi și-n veșnicie – parte din familia Domnului Isus! Iar celor ce prin pocăință și credință sunteți deja, vă doresc să vă comportați ca atare!…
Dragi ascultători, deodată cu salutul și gândul de bine pt fiecare, vă rog să-mi îngăduiți să fac și câteva scurte considerații recapitulative de ansamblu asupra textului pe care-l parcurgem în această perioadă: Evanghelia după Matei. Sigur că nu am cum să știu care a fost intenția și abordarea de fond a evanghelistului, dar ce nu trebuie să uităm este că el a scris nu atât ce a vrut, cât ce i s-a insuflat. Apoi, repet că – din ce ne-am putut da seama – această primă formă nou-testamentară a Evangheliei nu este o biografie a lui Isus Hristos, ci este prezentarea lui în calitate de Mesia, regele Împărăţiei Cerurilor. De asemenea, evenimentele sunt prezentate mai degrabă logic, decât cronologic, fiind probabil selectate sau redate acele evenimente care contribuie la formarea imaginii lui Mesia. Dacă pierdem din vedere aceste lucruri, va fi mult mai dificil să înţelegem ceea ce încearcă evanghelistul să ne comunice. În acest context, Matei îl prezintă pe Domnul Isus ca fiind Regele. Să nu uităm, naşterea lui a fost anunţată și remarcată precum naşterea unui rege. Magii vin şi i se închină ca „împăratului de curând născut al iudeilor” ! Apoi, începe definirea și proclamarea Împărăției pe care o (va) conduce acest Împărat. Începută de Ioan Botezătorul, continuată de Domnul Isus Însuşi, propovăduirea Împărăţiei cerurilor este încredințată ucenicilor, după ce Învățătorul Isus Hristos le detaliase statutul etic al Împărăţiei – pe al cărei fundal se distinge clar, imperativul unei relaţii cu Dumnezeu, vital pentru cetăţenii Împărăţiei. După toate astea, Domnul Isus începe o campanie prin care demonstrează că are și autoritatea, și puterea unui Rege. Prin vindecări, prin alungarea duhurilor, prin învierea morţilor, Domnul arată că el este Mesia, cel aşteptat. Cu toate astea, mesajul propovăduit și dublat cu semne și minuni de Isus Hristos – întâmpină destulă rezistență, motiv pentru care El pronunţă judecata în ceea ce priveşte oraşele Israelului. Apoi începe un conflict deschis între Domnul şi liderii religioşi ai lui Israel, în mod particular fariseii. La început, fuseseră neutri, aproape prietenoşi cu Domnul, pentru ca apoi să se lanseze în campanii menite să-l discrediteze pe Domnul Isus în faţa oamenilor. Cauza: invidia, spiritul de concurență, intoleranța fundamentalistă datorate practicării unor precepte rigide, fără viață și forță, fără impact și fără roduri. De la aparența de bunăvoință la opoziția fățișă – pe care o vom remarca imediat și din ce în ce mai acut – nu este decât un pas, pe care fariseii nu se sfiesc, ci se grăbesc să-l facă. De astă data, pretextul este atitudinea față de una dintre sărbătorile evreiești majore: Sabatul, ziua de odihnă. Vom constata persistența legalistă cu care ei pun această problemă a Sabatului, în cel puțin două rânduri: întâi afară, pe câmp, şi apoi din nou în sinagogă. De altfel, tema acestui capitol 12 al Evangheliei după Matei poate fi redată sintetic în formula: Conflictul şi despărțirea definitivă dintre Isus și conducătorii religioşi. În vremea aceea, Isus treceaprin lanurile de grâu într-o zi de sabat. Ucenicii Lui, care erau flămânzi, au început să smulgă spice de grâu şi să le mănânce. (Mat. 12:1) Înainte de a intra în discuția despre Sabat (care nu s-a-nchis nici în zilele noastre!), vă rog să nu treceți ușor peste motivul pentru care ucenicii au smuls şi au mâncat spice. De ce au făcut asta? Simplu: le era foame. De ce le era foame? Pentru că-L urmau pe Isus. Vă amintiţi că Domnul îi spusese tânărului care dorea să-L urmeze: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul omului nu are unde să-şi plece capul” (Mat. 8:20). Acum, ucenicilor le era foame. Aceasta este o altă situație care amintește de sărăcia, de traiul la limita subzistenței pe care-L ducea Domnul nostru, precum și cei ce-L urmau... și vom vedea în continuare că El vine în apărarea ucenicilor Săi. Fariseii, când au văzut lucrul acesta, I-au zis: „Uite că ucenicii Tăi fac ce nu este îngăduit să facă în ziua Sabatului.” (Mat. 12:2) Problema nu era că luau boabe din ogorul cuiva, ci simplul fapt de a culege era una din cele 39 de restricții asociate Sabatului (excepțiile fiind interesul liturgic (slujba la Templu adică) și punerea în pericol a vieții. Mai târziu, poate și sub influența creștinismului, Gemara – partea a doua a Talmudului – a ajuns să permită culesul câtorva boabe, cu mâna și nu cu vreo unealtă, și doar în scop de consum imediat, deci pentru întreținerea/protecția vieții. Dar asta va fi o decizie mult mai târzie!) Practic – cred că sunteți de acord cu mine – aici Fariseii nu-L informează pe Domnul despre ce fac ucenicii Lui, ci-L trag la răspundere: „De ce îngădui Tu lucrul acesta? De ce nu iei atitudine, văzând că Sabatul nu este respectat?” Dar Isus le-a răspuns: „Oare n-aţi citit cea făcut David, când a flămânzit el şi cei ce erau împreună cu el?” (Mat. 12:3) Perfect în acord cu spiritul rabinic, Domnul Isus le răspunde cu o întrebare – metodă folosită ulterior în repetate rânduri... Iar incidentul la care face referire este preluat din 1 Samuel 21:1-6. Era pe vremea când David, hăituit de către regele în exercițiu Saul, ajunge la Nob și consumă pâinea sfințită, singura pe care preotul Ahimelec o avea la îndemână pentru niște fugari obosiți și nemâncați. Tot aşa, Domnul Isus era acum respins ca Rege, deoarece revendicarea titlului de Mesia nu-I fusese acceptată. La fel ca David, chiar dacă asta însemna încălcarea Legii lui Moise, și Hristos îngrijeşte de oamenii Lui, fără să le impună respectarea scrupuloasă a zilei Sabatului. (Mat. 12:4–5) Cum a intrat în Casa lui Dumnezeu şi a mâncat pâinilepentru punerea înaintea Domnului, pe care nu-i era îngăduit să le mănânce nici lui, nici celor ce erau cu el, cinumai preoţilor? Sau n-aţi citit în Legecă, în zilele de Sabat, preoţii calcă Sabatul în Templu, şi totuşi sunt nevinovaţi? A doua aluzie a Domnului, după incidentul cu David, era preluată din Pentateuh: în sens strict formal, preoţii lucrau în ziua de Sabat, deci încălcau Legea. În realitate, ei erau desigur fără vină, pentru că Legea care stabilise Sabatul stabilise și că preoții erau cei ce slujeau la Templu cu această ocazie. Deci Într-un fel Templul era superior Sabatului! (Ceea ce nu înţelegeau fariseii aceştia era că Dumnezeu este mult mai preocupat de oameni decât sistemele oamenilor, și decât de sistemele oamenilor!). De aceea Domnul Isus Se simte dator să fie tranșant și-i uimește prin continuarea: Dar Eu vă spun că aici este Unulmai mare decât Templul. (Mat. 12:6) Aici Domnul pretinde că El este superior Templului, care era punctul central al închinării evreiești. Din punctul de vedere al fariseilor, Isus Se făcea astfel grav și dublu vinovat: nu doar că încălcase Sabatul, dar rostise şi o blasfemie! Dar așa cum autoritatea prescripțiilor liturgice, legile privitoare la (slujba de la) Templu, îi apărau pe preoți de vinovăția de a călca legea Sabatului, la fel autoritatea Domnului Isus îi protejează de vinovăție pe ucenicii/urmașii Săi (cu atât mai mult cu cât Creatorul este infinit mai important decât orice creație, fie și Templul!). Dacă aţi fi ştiut ce înseamnă: „Milăvoiesc, iar nu jertfe!”, n-aţi fi osândit pe nişte nevinovaţi. (Mat. 12:7) Domnul Isus continuă să-i mustre pe Farisei pentru eșecul lor în a prinde spiritul Scripturii (deși se cramponau de litera ei!) Citatul „Milă voiesc, iar nu jertfe” este din Osea 6:6, și-i viza pe cei ce se bazau superficial și ipocrit pe ritual în sine, și nu pe semnificație. Astfel, acuzatorii devin acuzați, iar acuzații sunt declarați nevinovați – Domnul nostru apărîndu-și oamenii Săi, care nu au încălcat ziua Sabatului – pur și simplu pentru că... Căci Fiul omului este Domn şi al Sabatului. (Mat. 12:8) În felul acesta, Domnul Isus subminează cea mai sacră ceremonie a evreilor! În ochii fariseilor, El nu putea fi mai blasfemiator decât atât! – și cu siguranţă această afirmație a provocat și a instalat amărăciunea şi ura lor față de El. Trebuie precizat și că expresia Fiul omului îl vizează pe fiul lui David, Isus Mesia, în toate cele trei evanghelii sinoptice ( Matei , Marcu și Luca . Ele sunt numite „sinoptice” (din gr. synopsis - συν, „împreună”, and όψις, „a vedea”: acțiunea de a vedea lucrurile puse împreună) pentru că au planuri, conținut, ordine asemănătoare, ceea ce le face susceptibile să fie privite în paralel, pentru a se vedea asemănările și deosebirile dintre ele.) Cu alte cuvinte nu Sabatul Îl limitează pe Fiul omului, ci Acesta poate transcende sau reinterpreta legea Sabatului în funcție de obiectivele planului divin. Discuția de pe ogor pare că se prelungește în sinagogă, unde continuă dezbaterea pe tema Sabatului. (Luca însă – 6:6-11 – sugerează că incidentul următor ar fi avut loc în alt Sabat) Isusa plecat de acolo şi a intrat în sinagogă. Şi iată că în sinagogă era un om care avea o mână uscată. Ei, ca să poată învinui pe Isus, L-au întrebat: „Este îngăduita vindeca în zilele de Sabat?” (Mat. 12:9-10) De data aceasta, controversa se mută de pe interpretarea Scripturii pe lucrarea și atitudinea lui Isus (care va afirma inechivoc în vers. 12: este perfect justificat și legal să faci un bine în ziua de Sabat!) S-a sugerat întrebarea: nu cumva omul cu mâna uscată fusese pus în mod deliberat acolo de către farisei pentru a-L prinde pe Isus în capcană? Dacă așa ar fi stat lucrurile, atunci: Ei admiteau că Domnul Isus are puterea să vindece bolnavi.De fapt, oponenții Domnului Isus nu au pus niciodată la îndoială capacitatea lui de a face minuni. Existau prea multe dovezi evidente! Ei negau autoritatea în numele cărora erau făcute aceste minuni! O a doua ipoteză era că ei ştiau deja că atunci când o persoană neajutorată era în preajma Lui, Domnul era plin de milă şi făcea tot ce putea ca s-o ajute, indiferent de zi! Deci şi într-un caz şi în celălalt ei admiteau două lucruri pozitive cu privire la persoana Mântuitorului. Dar nu puteau admite sfidarea tradiţiei lor religioase, de către El! Dragi prieteni, să ne gândim puțin… Nu cumva am putea avea și noi percepţii pozitive în ceea ce priveşte anumite persoane, dar să nu vrem să le arătăm dragoste şi acceptare, pentru că nu se încadrează în schema încredințărilor sau tradiţiilor noastre?! Dacă stăm să ne gândim, modul în care se purta Domnul Isus faţă de ceea ce era cunoscut ca religia vremii, nu era dintre cele mai facile sau obişnuite. El nu avea o locuinţă. Umbla de colo-colo, împreună cu un grup de oameni care lăsaseră totul ca să-L urmeze, și care erau poate mai zdrenţăroşi şi mai neîngrijiți decât Isus… Cu ei mai umblau şi nişte femei, care nu erau soţii ale niciunuia dintre ei. Probabil că, azi, aceștia ar lucra duminica dacă ar fi nevoie, şi-ar petrece mare parte a timpului cu alcoolici sau drogaţi… Probabil, nu i-ar aprecia prea mult pe cei care fac rugăciuni lungi în biserici, sau care predică fără patos de la amvoane… Nu-I așa că n-am fi foarte încântați dacă asemenea oameni ar veni în bisericile noastre? Pentru că şi noi ne-am format niște tipare, din care foarte greu ieşim! Nu mă-nţelegeţi greşit. Tiparele, modelele nu sunt neapărat un lucru rău în sine… Mai cu seamă că cele mai multe dintre acţiunile noastre care apoi intră în această categorie izvorăsc din dorinţe bune, sincere. Inima ne-a îndemnat să facem ceva din dragoste… să nu facem compromisuri… și am arătat-o, cum am putut noi mai bine, prin exemplul personal. Şi am fost îngăduitori în acelaşi timp, atenți cu cei ce doreau să meargă „pe cale”… Dar încet-încet s-au instalat conformismul, comoditatea, apatia... Am început să credem că sistemul funcţionează de la sine. Principiile noastre cele atât de clare le-am afirmat o dată pentru toată lumea, şi-apoi fiecare a trebuit să se conformeze. Cine poate, foarte bine, cine nu, să facă bine să-şi revizuiască atitudinea! Noi suntem aici să veghem ca nu cumva calea Domnului să cunoască vreun prejudiciu! Și așa, ne-am îndepărtat de modelul milei și grijii! Aceasta se întâmplă, dragii mei când îngăduim, intenționat sau din neatenție, ca nişte principii sau legi, indiferent cât de bune sunt sau par ele, să locuiască în inima noastră. Domnul Isus a venit cu principii… înalte!... dar şi cu o inimă plină de dragoste, arătând compasiune şi înţelegere pentru cei care doreau să Îl urmeze cu inimă curată. Chiar şi pentru cei care L-au respins – a plâns! Pe Domnul Isus nu l-au speriat intrigile şi comploturile fariseilor. Iar în acest caz, chiar ei devin victimele propriilor uneltiri. (Mat. 12:11) El le-a răspuns: „Cine este omul acela dintre voi care, dacă are o oaie, şi-icade într-o groapă, în ziua Sabatului, să n-o apuce şi s-o scoată afară?” Domnul Isus nu aplică o tactică sofisticată pentru a demonstra greşeala pe care o comitea sistemul lor. El aduce mereu lucrurile în sfera practicului, a situaţiei cotidiene, şi cere fiecăruia să se plaseze el însuşi în situaţie. (Cred că și noi am beneficia foarte mult din citirea Scripturii, dacă ne-am plasa şi pe noi de fiecare dată în situaţia pe care o descrie au ne-o oferă Scriptura. Fie ca spectator la ceea ce face Dumnezeu, fie ca persoană de la care se aşteaptă o decizie sau o atitudine, este important să personalizăm ceea ce citim!) Domnul Isus le cere fariseilor să personalizeze principiul la care se refereau ei. În felul acesta ei vor ajunge să vadă mai bine realitatea… și cine știe? Poate chiar să devină mai îngăduitori. Tocmai de aceea a fost și este atât de bun sfatul Domnului Isus, atunci și-acum! Fariseii au fost somați să se pună în locul acelei persoane care constată în ziua de Sabat că a pierdut o oaie… şi pare-se că n-au avut nevoie de foarte mult timp pentru deliberare. Repede au ajuns la concluzia că dacă o oaie din turma lor s-ar pierde, bineănțeles că ar pleca în căutarea ei, şi ar scoate-o din groapa în care-ar găsi-o… …Și tocmai aici vrea Domnul Isus să-i aducă: să constate unde-i adusese un sistem din care scoseseră iubirea, mila, grija față de cei lipsiți sau suferinzi… Erau marionetele unui sistem rigid, insensibil şi excesiv raţionalizat, până la irațional! Valorile se modificaseră dramatic, şi viaţa unui om ajunsese să fie pusă pe același cântar cu a unui animal. Dragii mei, la fel se petrece cu fiecare dintre noi când înlocuim experienţa umblării zilnice, părtăşia intimă cu Dumnezeu, dragostea noastră inclusiv față de semeni, cu nişte simple obiceiuri, din care nu vrem (sau nu putem!) să ieşim adesea. Întrebarea lor referitoare la legitimitatea vindecării în ziua Sabatului era menită să-L prindă în capcană. Dar de fapt, Isus a fost cel care i-a prins în capcană pe duşmanii Lui. Pentru că, dacă fariseii erau de acord cu faptul că o oaie ar trebui salvată în ziua de Sabat – de fapt, Legea lui Moise chiar prevedea excepţii pentru lucrul acesta – continuare nu putea fi decât... retorică: Cu cât mai de preţ este deci un om decât o oaie? De aceea este îngăduit a face bine în zilele de Sabat. (Mat. 12:12) Aceasta este întrebarea dificilă la care se căuta un răspuns: ar trebui să facă bine în ziua Sabatului? Fără să țină cont de răspunsul lor, și ca să-și întărească afirmația pe care tocmai o făcuse ( Este îngăduit a face bine în zilele de Sabat ), Domnul face pasul următor: Atunci a zis omului aceluia: „Întinde-ţi mâna!” El a întins-o, şi mâna s-a făcut sănătoasă ca şi cealaltă. (Mat. 12:13) Isus l-a vindecat pe omul acela în ziua Sabatului. Minunea aceata n-are de-a face cu credința omului aceluia, pentru că în centrul atenției erau fariseii, sau mai bine zis înverșunarea lor religioasă și legalismul anti-hristic. Oare chiar a încălcat Domnul Legea? Ce răspuns dai tu la această întrebare? Părerea mea este că El nu a făcut nimic ilegal sau imoral! Oricum ar fi, este clar că acest eveniment putem spune că marchează ruptura definitivă dintre conducătorii religioşi şi Isus. Aceste este momentul în care ei au luat decizia de a-L distruge. Fariseiiau ieşit afară şi s-au sfătuit cum să omoare pe Isus. (Mat. 12:14) Până în acest moment, fariseii fuseseră amabili, pentru că doreau să se asocieze cu popularitatea Lui şi să meargă cu El. Domnul însă a refuzat să meargă alături de ei, astfel că fariseii au devenit duşmanii Lui. Ruptura are loc din pricina chestiunii referitoare la ziua Sabatului, iar conflictul iese la iveală. De aici înainte, aceşti copoi ai urii încep să-L urmărească şi nu se dau bătuţi până când nu-L vor elimina – deși nu era deloc în firea lucrurilor și-n practica acestei grupări și-n accepțiunea învățăturilor lor să urmărească executarea vreunui confrate evreu. Cu prilejul acestei controverse pe tema Sabatului și-a pretențiilor mesianice ale lui Isus, se înfiripă ideea complotului privind omorârea Domnului – și nu pe motive doctrinare, ci având în vedere autoritatea și popularitatea în creștere ale Mântuitorului; de fapt, poate că L-ar fi arestat chiar atunci, sau mult mai devreme, pe deoparte complotul era în fașă, iar pe de alta – se temeau suficient de mult de reacţia mulţimilor, care-L plăceau și-L urmau îndeaproape pe Domnul. Dar Isus, ca Unul care ştia lucrul acesta, aplecat de acolo. DupăEl au mers multe noroade. El a tămăduit pe toţi bolnavii și le-a poruncitcu tot dinadinsul să nu-L facă cunoscut. (Mat. 12:15-16) Din aceste versete rezidă contrastul dintre ura fariseilor pentru Isus și mila activă și plină de bunăvoință vindecătoare a Domnului Isus. Pe de altă parte, această confruntare cu fariseii pare că L-a determinat pe Isus să se retragă pentru moment, pentru că încă nu sosise ceasul Său. Ei nu se vor atinge de El până la momentul hotărât. Este interesant de observat în acest verset faptul că Isus nu a vindecat doar pe câţiva din mulţime, ci i-a vindecat pe toţi , iar noi nu putem nici măcar să ne închipuim impactul pe care l-a avut acest lucru. A fost ceva de-a dreptul uluitor, astfel că oamenii au fost nevoiţi fie să-L accepte, fie să-L respingă; era imposibil să rămâi neutru! El este la fel de controversat şi astăzi. Duşmanul încă Îl urmăreşte. Acum, piese de teatru şi cărţi murdare Îl blasfemiază, iar tu eşti fie prietenul Lui, fie duşmanul Lui. În consecință, El va fi ori Mântuitorul tău, ori Judecătorul tău. Nu poţi scăpa de Isus Hristos – nici aici pe pământ, dar mai cu seamă în veșnicie! Domnul nu a venit pe pământ ca taumaturg, adică unul care săvârșește miracole, ci a venit pentru a-Și revendica titlul de Mesia. Când a fost respins, Și-a continuat drumul către cruce pentru a deveni Mântuitorul lumii. Minunile Lui au determinat mulţimile să se înghesuie în jurul Său, astfel că nu a mai putut să-Și facă lucrarea aşa cum dorea. Ca să se împlinească ce fusese vestit prin prorocul Isaia, care zice: „IatăRobul Meu pe care L-am ales, Preaiubitul Meu, încare sufletul Meu îşi găseşte plăcerea. Voi pune Duhul Meu peste El, şi va vesti Neamurilor judecata. El nu Se va lua la ceartă, nici nu va striga. Şi nimeni nu-I va auzi glasul pe uliţe. Nu va frânge o trestie ruptă şi nici nu va stinge un fitil care fumegă, până va face să biruie judecata.” (Mat. 12:17–20) Domnul Isus nu o dată S-a restras, când opoziția față de Sine tindea să îmbrace hainele violenței și să grăbească deznodământul – dar asta doar până când a sosit ceasul hotărât. Practica aceasta stabilea și-un soi de model de reacție și de mișcare pentru ucenici, atunci când se vor confrunta și ei cu opoziție. Comportamentul Domnului la confruntarea cu presiunile și adversitățile premature nu era decât un fel de a colabora la împlinirea Scripturii – în felul și la momentul hotărât de Dumnezeu, nu altădată, nu altfel... Matei pare să știe că Isus Mesia trebuie înțeles ca împlinirea profețiilor despre Robul care suferă, pe care-l evidențiază citatul amplu din Isaia (42:1-4). El „Nu va frânge o trestie ruptă” – nu, în schimb va lega „trestia” care-I va permite să facă asta. „Nici nu va stinge un fitil care fumegă” – nu, însă dacă acela va continua să-L respingă, fitilul care fumegă se va aprinde, devenind... focul judecăţii. Domnul nu-l va stinge, pentru că omul are voinţă liberă. Şi Neamurile vor nădăjdui în Numele Lui. (Mat. 12:21) În zilele noastre, dragul meu, există o mişcare clară, nu doar către împlinirea profeţiei în general, ci către împlinirea profeţiei referitoare la neamuri. Acestea vor fi mântuite. Faptul că poporul Său L-a respins pe Hristos a dus la oferta Sa plină de har pentru neamuri. În cartea Faptele Apostolilor citim că El l-a însărcinat pe Pavel să fie misionar printre Neamuri: „ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină, şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu; şi să primească, prin credinţa în Mine, iertare de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţi” (Fapte 26:18). Mă rog să fiți fiecare din cei ce nu doar nădăjduiesc în El, ci iubesc revenirea Lui și-o grăbesc – vestind Evanghelia cât mai multora. Ne oprim aici, dar continuăm data viitoare!…
Dragi prieteni, să ne fie de bine reîntâlnirea noastră care denotă interes față de modelul de învățătură și conduită lăsat de Domnul Isus pe paginile Evangheliei. Sper că nouă nu ne este așa de greu – precum evreilor cărora li s-a adresat inițial – să înțelegem că nu putem obține iertarea, mântuirea și viața veșnică, nu putem ajunge la Dumnezeu decât prin persoana lui Isus Hristos; nu tradiţia, nici obiceiurile, nici încredințările sau moștenirea de familie, prin nimic de felul acesta nu obținem acces în Împărăţia Cerurilor, ci doar prin credinţa în El, Regele Împărăţiei. Iar credinţa aceasta este bazată nu pe o religiozitate anchilozată în tradiţii şi obiceiuri, ci pe o relaţie corectă cu Dumnezeul nostru. Mişcarea iniţiată de Domnul Isus Hristos este bazată tocmai pe prezentarea acestei relaţii. După ce-a enunţat etica Împărăţiei, după ce și-a dovedit autoritatea și ascendentul prin miracolele săvârșite, a urmat apoi trimiterea ucenicilor… la un popor care îl aştepta pe Mesia. Vor accepta ei că acesta venise? Suntem acum în capitolul 11 al Evangheliei după Matei în care este descrisă continuarea misiunii Sale şi lucrările deosebite pe care le face El. Capitolul reprezintă un punct de cotitură în lucrarea Domnului Isus. Mandatul pe care îl dăduse ucenicilor viza poporul evreu. Abia în ultimele versete vom identifica un ton nou – universal valabil – bazat pe mesajul chemării oamenilor pocăinţă în prezenţa Regelui. După ce a isprăvit de dat învăţături la cei doisprezece ucenici ai Săi, Isus a plecat de acolo, ca să înveţe pe oameni şi să propovăduiască în cetăţile lor. (Mat. 11:1) După ce Și-a trimis ucenicii, Domnul Isus merge și El în lucrare. Era esențial să ducă oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu, și la fel de important este lucrul acesta şi în zilele noastre. Ioan a auzit dintemniţă despre lucrările lui Hristos şi a trimis să-L întrebe prin ucenicii săi… (Mat. 11:2) Poate vă amintiți că în cap. 4 Matei relatează încarcerarea lui Ioan Botezătorul; deci acesta era de ceva timp în închisoare, însă iată că era ţinut la curent cu mişcările Domnului Isus. Ucenicii lui Ioan erau cu ochii pe Domnul Isus, şi-i dădeau informații lui Ioan despre ce spunea și făcea Mântuitorul. Într-un fel, dacă Isus chiar era Mesia cel așteptat și care pretindea că este, Ioan se aştepta cred ca uşa temniței să se deschidă, pentru că Împărăția cerurilor anunțată de Isus era iminentă, și promitea o cu totul altă viață! „Tu eşti Acelacare are să vină sau să aşteptăm pe altul?” (Mat. 11:3) Întrebarea lui Ioan este una logică. Are toate motivele să creadă că Regele Şi-a asumat de acum puterea și este cu siguranţă nedumerit de faptul că Domnul se mişcă atât de încet către tron. Observaţi, vă rog, reacția Domnului: Drept răspuns, Isus le-a zis: „Duceţi-vă de spuneţi lui Ioan ce auziţi şi ce vedeţi: orbiiîşi capătă vederea, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi, surzii aud, morţii învie şi săracilorli se propovăduieşte Evanghelia. Ferice de acela pentru care Eu nu voi fiun prilej de poticnire.” (Mat. 11:4–6) Răspunsul lui Isus este remarcabil nu doar pentru că redă sintetic lucrarea Domnului de vindecare și proclamare, ci și pentru că formularea mesajului către Ioan are în vedere confirmarea manifestărilor mesianice prorocite în Vechiul Testament. Dacă vreți, regăsim în cuvintele Mântuitorului ecouri din Isaia 35:4-6: „Spuneţi celor slabi de inimă: «Fiţi tari, şi nu vă temeţi! Iată Dumnezeul vostru, răzbunarea va veni, răsplătirea lui Dumnezeu; El însuşi va veni şi vă va mântui.» Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor; atunci şchiopul va sări ca un cerb, şi limba mutului va cânta de bucurie; căci în pustiu vor ţâşni ape, şi în pustietate pâraie.” Sigur, nu ţâşniseră literalmente ape în pustie şi nici izvoare în deşert când, la venirea lui Isus Hristos, pentru că El nu Şi-a instaurat Împărăţia când a venit prima dată. Dar Isus era Regele şi îndeplinea toate condițiile pentru a fi Mesia – asta este tot ceea ce spune. Ioan avea să recunoască aceste calificări ale Domnului Isus, și să le onoreze în consecință, după cum vom observa când vom ajunge în alte evanghelii nou-testamentare. Deocamdată (ca pentru a nu fi greșit înțeles: El nu-l admonestase pe Ioan, ci-i răspunsese cu o confirmare clară, printr-un mesaj dublu mesianizat, chiar dacă într-o formă succintă și aparent aspră!), în următoarele versete, Domnul Isus îl recomandă și-l plasează pe Ioan în lumina corectă și obiectivă, în cazul în care s-ar fi găsit cineva să-l critice. Pe cândse duceau ei, Isus a început să vorbească noroadelor despre Ioan: „Ce aţi ieşit să vedeţi în pustiu? O trestieclătinată de vânt? (Mat. 11:7) Ioan nu era trestia clătinată de vânt, ci mai degrabă vântul care clătina trestiile! În zilele noastre, amvonul a devenit foarte slab pentru că el este supus practic celui care stă în bancă şi căruia nu-i place predicatorul. Sau, mesajul este croit în aşa fel încât să se potrivească unui anumit grup din biserică. Prea adesea, amvonul este ca o trestie clătinată de vânt. Slavă Domnului, Ioan Botezătorul era un vânt care clătina trestiile! Domnul nostru continuă să-l laude pe Ioan Botezătorul: Dacă nu, atunci ce aţi ieşit să vedeţi? Un om îmbrăcat în haine moi? Iată că cei ce poartă haine moi sunt în casele împăraţilor. Atunci ce aţi ieşit să vedeţi? Un proroc? Da, vă spun, şimai mult decât un proroc. (Mat. 11:8-9) Dacă vă aduceți aminte, vestimentația și meniul lui Ioan numai ale unui aristocrat sclivisit nu erau! Ioan Botezătorul era un om aspru! El a fost un profet, adică un om care nu caută neapărat să fie pe placul mulțimilor, și a fost mai mult decât un profet. Căci el este acela despre care s-a scris: „Iată, trimit înaintea feţei Tale pe solul Meu care Îţi va pregăti calea înaintea Ta”. (Mat. 11:10) Domnul afirmă foarte clar că Ioan este împlinirea lui Maleahi 3:1, unde se spune: „Iată, voi trimite pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea. Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământului pe care-L doriţi; iată că vine – zice Domnul oştirilor.” Ioan a fost mesagerul acela; Ioan a fost ales special pentru a-L prezenta pe Mesia lui Israel. (Vă rog să aruncați o privire și în Ioan 1:21-23.) Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s-a sculat niciunul mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuşi, cel mai mic în Împărăţia cerurilor este mai mare decât el. (Mat. 11:11) Uneori ne place să tranșăm lucrurile în termeni de: cine a fost mai mare – Avraam, Moise sau David? Isus afirmă – pentru cine pune problema așa – că Ioan este mai mare decât oricine din trecut. Nimeni nu l-a întrecut pe Ioan Botezătorul. „Totuşi, cel mai mic în Împărăţia cerurilor este mai mare decât el.” Când a venit Domnul Isus, El a început prin a chema un grup de oameni care sunt chiar mai mari decât Ioan Botezătorul. Cum se poate să fie mai mari ca el? Ioan fiind ultimul mare profet, în temenii VT-ari, iar Împărăția cerurilor fiind specifică noului legământ, și de o calitate nouă și superioară datorită Domnului Isus Hristos – cel mai mic din împărăția NT-ară este socotit mai mare decât cei din vechime pentru că cei ai Împărăției sunt în Hristos şi sunt îmbrăcaţi cu neprihănirea Lui! Dinzilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăţia cerurilor se ia cu năvală, şi cei ce dau năvală pun mâna pe ea. (Mat. 11:12) Acesta este un verset greu de interpretat pentru că „năvala” menţionată poate fi atât interioară, cât şi exterioară. Forţele răului din afara Împărăţiei caută să o distrugă, este adevărat (gândiți-vă că Ioan era unul din cei ce sufereau din această pricină). Dar, de asemenea, cei care sunt dedicaţi cu toată inima aleargă spre ea; adică au o dorinţă aprinsă să intre în Împărăție. Există o notă de stringenţă, de urgență şi disperare... Deja am văzut că un tânăr a alergat la picioarele lui Isus şi i-a spus: „Învăţătorule, vreau să te urmez oriunde vei merge” (vezi Matei 8:19). Există aceste două aspecte. Cercetătorii și exegeții nu au ajuns la consens, deci nici eu nu pot spune cu exactitate le ce se referea Isus. Poate că la ambele aspecte. (Mat. 11:13–15) Căci până la Ioan au prorocit toţiProrocii şi Legea. Şi, dacă vreţi să înţelegeţi, el este Iliecare trebuia să vină. Cineare urechi de auzit să audă. Ioan Botezătorul a împlinit prezicerea unui mesager care avea să vină, aşa cum este ea consemnată în Maleahi 3:1. Dar se ridică următoarea întrebare: „Dacă Israel L-ar fi acceptat pe Hristos la prima lui venire, şi-ar fi instaurat El Împărăţia imediat, iar Ioan Botezătorul ar fi fost Ilie?” Răspunsul este da. Vei spune: „Bine, dar cum se poate asta?” Am un răspuns pentru tine: Nu ştiu. Ştiu că asta este ceea ce a zis Isus şi El poate face lucruri pe care eu nu le pot explica. De fapt, Isus face o mulţime de lucruri pe care eu nu le pot gândi sau explica; pur şi simplu le accept. Următoarele două versete compun una dintre acele pilde ale Domnului încărcate de sarcasm şi ironie. Domnul nu a spus această pildă pentru a răni sau pentru a ofensa pe cineva, ci pentru a ilustra un adevăr măreţ. Cucine voi asemăna neamul acesta de oameni? Seamănă cu nişte copilaşi care şed în pieţe şi strigă la tovarăşii lor: „V-am cântat din fluier, şi n-aţi jucat; v-am cântat de jale, şi nu v-aţi tânguit.” (Mat. 11:16–17) Avem aici imaginea unui grup de copii care se joacă pe stradă. Un grup spune: „Hai să ne jucăm... de-a înmormântarea!” Se joacă ei o vreme de-a înmormântarea, dar se plictisesc repede, aşa că unul spune: „Hai să ne jucăm de-a nunta!” Dar se plictisesc repede şi de jocul acesta. Trec dintr-o extremă în alta. Sunt copii răsfăţaţi și mofturoși, care ca să facă notă discordantă nu se bucură când se joacă de-a nunta și nu plâng când li se cântă de jale. Generaţia căreia i se adresa Isus era aşa, şi la fel este şi generaţia noastră. Căci a venit Ioan, nici mâncând, nici bând, şi ei zic: „Are drac!” (Mat. 11:18) Ioan – despre care știm că era atât de auster în comportament – era sever nu doar cu sine, ci și cu audiența și apropiații lui, așa că oamenii nu se simţeau confortabil în preajma sa, ba chiar nu se dădeau în lături să-l vorbească de rău, pentru că ar fi fost urâcios. Pe de altă parte însă, (Mat. 11:19) A venit Fiul omului mâncând şi bând, şi ei zic: „Iată un om mâncăcios şi băutor de vin, un prietenal vameşilor şi al păcătoşilor!” Totuşi, Înţelepciunea a fost îndreptăţită din lucrările ei. Isus era prietenos. Ce părere aveţi despre El? Ce părere aveau contemporanii și concetățenii Săi? „O, e un păcătos! Se simte bine printre vameși și prostituate... stă cu ei la masă, cred că-i și place să mănânce și să bea!” Nu le plăcea de Ioan, dar nu le plăcea nici de Isus. Știți și dvs. f. bine că există oameni cărora pur şi simplu nu poţi să le intri în graţii, orice-ai face... așa încât, cred că mai bine-ar fi dacă nu te-ai gândi prea mult la ei. Nu le place un predicator pentru că vorbește prea monoton. Următorul predicator nu le place pentru că este foarte demonstrativ, strigă şi loveşte în amvon. Altul este prea profund şi nu folosește cuvinte simple... altul este prea simplu – aşa că nici de acesta nu le place. Bine, există atâția oameni cărora nimeni nu le poate face pe plac (şi, cu siguranţă, acest lucru era valabil şi în vremea Domnului Isus), dar de ce trebuie să existe și-n poporul Domnului așa ceva?! Versetul care conchide pasajul cunoaște o variație în pasajul similar din Luca (7:35): înțelepciunea a fost îndreptățită (sau: găsită dreaptă) – din lucrările ei (Matei), de copiii ei (Luca). Cele două forme nu sunt însă prea diferite, accentele fiind puse pe partea practică (acțiunile – Matei) sau pe stilul de viață/învățătura celor doi reprezentanți/copii ai Înțelepciunii divine în context, Ioan Botezătorul și respectiv Isus Hristos. Ajungem acum la o schimbare majoră. Amintiţi-vă, vă rog, că Isus este Regele. El Şi-a enunţat etica, şi-a prezentat trăsăturile mesianice prin înfăptuirea minunilor, a predicat Evanghelia spunând că Împărăţia cerurilor este aproape, și-a trimis emisarii și S-a și prezentat pe Sine însuşi – dar, cu toate acestea, poporul Său L-a respins, repetat... Respingerea lor Îl întristează și-L determină pe Hristos să ia decizia de a-i respinge şi El, la rândul Său. Isus este Regele, iar Regele are întotdeauna ultimul cuvânt. (Mat. 11:20–21) AtunciIsus a început să mustre cetăţile în care fuseseră făcute cele mai multe din minunile Lui, pentru că nu se pocăiseră. „Vai de tine, Horazine!”, a zis El. „Vai de tine, Betsaido! Căci, dacă ar fi fost făcute în Tir şi Sidon minunile care au fost făcute în voi, de mult s-ar fi pocăit cusac şi cenuşă.” Horazin şi Betsaida erau cetăţi din partea de nord, lângă Capernaum, unde se stabilise Domnul. El făcuse multe minuni în zona aceasta, însă oamenii L-au respins, iar acum Isus emite o judecată împotriva lor. Tirul și Sidonul, cetăți feniciene importante pe malul Mediteranei, în nord-vest, erau frecvent denunțate de proroci ca urâte de Dumnezeu din cauza închinării lor la Baali. Până și ele se presupune că sa-r fi pocăit dacă ar fi beneficiat de o mărturie atât de puternică a puterii lui Dumnezeu, precum cea manifestată în cetățile evreiești mai înainte menționate! De aceea, vă spun că, în ziua judecăţii, vafi mai uşor pentru Tir şi Sidon decât pentru voi. (Mat. 11:22) Lumina dă naştere la responsabilitate. Domnul nu avusese niciodată o lucrare în Tir şi Sidon, şi nici nu se stabilise acolo. Dar El a petrecut foarte mult timp în zona Horazinului şi Betsaidei, de aceea îi consideră pe oamenii de acolo responsabili pentru lumina pe care El le-a dat-o. Concepţia mea este că vor exista şi nivele diferite de pedeapsă, după cum există nivele diferite de răsplată la momentul judecăţii lui Dumnezeu. Chiar şi în zilele noastre există mulţi oameni care au avut destule și clare ocazii de a-L primi pe Hristos, dar I-au întors spatele. Fără să intru în detalii, vreau să spun următorul lucru: Nu ştiu ce va face Dumnezeu cu persoana aceea de pe vreo insuliţă din Pacificul de Sud, care nu a auzit niciodată Evanghelia şi care se pleacă şi se închină unui chip cioplit. Ştiu însă ce va face Dumnezeu omului care vine şi se aşază în biserică duminică de duminică şi aude Evanghelia şi, totuși, nu face nimic, nu ia nicio decizie în legătură cu aceasta, nu se lasă schimbat... Acum Domnul vorbeşte despre Capernaum, cetatea în care se aşezase (Mat. 11:23) Şi tu, Capernaume, vei fi înălţatoare până la cer? Vei fi coborât până la Locuinţa morţilor; căci, dacă ar fi fost făcute în Sodoma minunile care au fost făcute în tine, ea ar fi rămas în picioare până în ziua de astăzi. Ce privilegiu avuseseră ei ca Domnul Isus să se fi stabilit în cetatea lor! Dar ei L-au respins. Domnul Isus spune că dacă cetatea rea a Sodomei ar fi fost martoră la minunile pe care El le-a făcut în Capernaum, s-ar fi întors de la răutatea lor şi nu ar mai fi meritat judecata care a căzut peste ei. De aceea, vă spun că, în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentruţinutul Sodomei decât pentru tine. (Mat. 11:24) Acesta este un limbaj cât se poate de dur. Amintiţi-vă că a fost rostit de buzele blânde ale lui Isus. Aici El vorbeşte ca Judecător şi Rege. Cel mai dur limbaj ar trebui să ne facă să ne ridicăm în picioare şi să ascultăm. Aş vrea mai degrabă să fiu un hotentot în jungla întunecată, fără să fi auzit Evanghelia, decât să fiu un om cu o funcţie într-una din bisericile noastre moderne, să am Biblia, dar să nu-L fi primit niciodată ca Mântuitor pe Hristos. Deşi Sodoma şi Gomora au fost locuri în care se manifestase deja judecata teribilă a mâniei lui Dumnezeu, pentru ele va fi mai uşor în ziua judecăţii decât pentru cetăţile care au auzit mesajul lui Isus şi L-au respins. Învremea aceea, Isus a luat cuvântul şi a zis: „Te laud, Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că aiascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şile-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, Te laud, pentru că aşa ai găsit Tu cu cale!” (Mat. 11:25–26) Expresia „Doamne al cerului” ne duce înapoi în Geneza 14:19, unde Dumnezeu este numit în felul acesta. Isus este Domnul cerului şi al pământului. Mulţi oameni înţelepţi nu au învăţat niciodată acest adevăr, dar mulţi copilaşi îl înţeleg. Dr. Harry Ironside a spus cu mulţi ani în urmă: „Puneţi întotdeauna prăjiturile pe raftul de jos să poate ajunge copiii le ele.” Dacă predici în aşa fel încât copiii să înţeleagă ce spui, poţi fi aproape sigur că şi cei mai bătrâni vor înţelege – dar uneori copiii înţeleg ceea ce adulţii nu reuşesc să înţeleagă. Înțelesul direct și principal al rugăciunii Domnului este lauda la adresa Domnului pentru oamenii simpli care primesc Evanghelia pe care liderii și reprezentanții acestora o resping, pentru că nu vor s-o înțeleagă! Decizia aceasta a Domnului este greu de înțeles, dar trebuie acceptată! Toatelucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu; şinimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere.(Mat. 11:27) Aceste versete sunt un alt fel de a spune: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6)... și aduc o schimbare clară în mesajul Domnului Isus. Până în acest punct, Domnul predicase: „Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor este aproape.” El Își prezentase „scrisorile de acreditare” şi mandatul, dar fusese respins ca Mesia. Aceste cetăţi care au fost menţionate I-au întors spatele, şi la fel făcuse şi Ierusalimul. Acum Domnul întoarce spatele poporului Israel, şi nu le mai prezintă Împărăţia. El se află pe drum către cruce, iar invitaţia Lui se adresează tuturor oamenilor, pentru care va muri... Ascultaţi ce spune: Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şiînvăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smeritcu inima; şiveţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căcijugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară. (Mat. 11:28–30) Acest limbaj este parcă în antiteză cu ceea ce am avut până acum în acest capitol. Este chiar un mesaj nou din partea lui Isus. El se întoarce de la popor ca întreg, către persoană; de la evrei către toate neamurile; chemarea Lui nu mai este un anunţ naţional referitor la o împărăţie, ci o invitaţie personală și universală la „odihna” mântuirii. Când El vorbeşte despre a fi „împovărat”, se referă la povara păcatului. Aceeaşi expresie este folosită de Isaia, precum şi de psalmist în Vechiul Testament: „Vai, neam păcătos, popor încărcat de fărădelegi, sămânţă de nelegiuiţi, copii stricaţi! Au părăsit pe Domnul, au dispreţuit pe Sfântul lui Israel. I-au întors spatele...” (Is. 1:4). „Căci fărădelegile mele se ridică deasupra capului meu; ca o povară grea, sunt prea grele pentru mine” (Ps. 38:4). Dragul meu, păcatul este prea greu ca să-l poţi purta – vei face hernie dacă vei încerca să duci singur povara păcatului tău! Singurul loc din lume unde îţi poţi lăsa jos povara aceea este la crucea lui Hristos. El a purtat-o în locul tău şi El te invită să vii şi să-i aduci Lui povara păcatului tău. El poate să te ierte pentru că, la cruce, El a purtat povara păcatului tău. „Vă voi da odihnă” înseamnă literalmente: „Eu vă voi odihni”, se referă la mântuirea păcătosului prin Isus Hristos. „Luaţi jugul meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre” se referă la sfinţirea practică a credinciosului. Există o odihnă pe care o dă Isus – odihna răscumpărării, așa cum există şi o odihnă pe care o experimentează credinciosul – prin dedicarea şi consacrarea faţă de Hristos. Nu trebuie să te îngrijorezi cu privire la recunoaşterea sau poziţia ta, dacă îi eşti dedicat lui Hristos. El te va aşeza exact acolo unde te vrea El , dacă eşti în jugul Lui – și u-ți va fi niciodată greu, pt că sarcina Lui este ușoară... când o porți cu și pentru El! Vă doresc asta din plin și tuturor! Pe curând!…
Dragi prieteni, ne-ntâlnim pe unde radio cu Evanghelia, fascinați de personalitatea Celui care a generat-o: Mântuitorul Isus Hristos. El, Cuvântul întrupat, Dumnezeu desăvârșit și cu totul Om, a ales să iasă din sfera sfințeniei și perfecțiunii și să Se autolimiteze, intrând în coordonatele efemerului și mortalității... din dragoste, din ascultare, din smerenie, acestea fiind doar câteva dintre componentele HAR-ului, cuvânt care definește epoca în care încă suntem. Hristos a venit să plătească în Sine, total prețul sfințeniei, iubirii și dreptății lui Dumnezeu, pe care le-a împăcat în Golgota și-n Înviere, cu rezultatul imediat și fantastic numit MÂNTUIRE – accesibilă prin pocăință și credință. De la Hristos încoace, lumea nu mai este doar colțul tensionat din univers în care oamenii se luptă între ei și cu Creatorul... venirea Domnului Isus în lume a adus şi confruntarea directă a răului cu binele, și a păcatului cu neprihănirea, dar și soluția de împăcare: nu a păcatului cu sfințenia, ci a omului cu Dumnezeu. În centrul acestei lupte pe viață și pe moarte este individul, pândit și înșelat de Satan, și având la dispoziție izbăvirea prin actul credință, care-l plasează de partea câștigătoare… Războiul a fost câștigat o dată pentru totdeauna, oricâte lupte s-ar mai duce până la instaurarea noii creații. Teribila confruntare dintre lumină și întuneric, dintre bunătate și răutate, dintre dragoste și și ură, dintre Dumnezeu și Satan ne antrenează și ne angrenează – suntem miza și terenul de bătălie... pare a fi război de exterminare... da, poate fi exterminare – dacă alegi neglijent, greșit (plăcerile de o clipă ale păcatului); dar poate fi biruința veșniciei tale, dacă alegi înțelept partea de care să lupți! Domnul Isus vrea să ne facă conştienţi de cât de serioasă este această problemă. Esențială în acest șir de bătălii este decizia pe care trebuie s-o iei, s-o ia oricine, fiecare... Pentru că e atât de importantă, generează mereu împotrivire și conflict. Vă reamintim, suntem în cap. 10 al evangheliei scrise de Matei (sub insuflarea Duhului Sfânt) – capitol în care putem spune (încercând să fim conciși) că Mântuitorul îi responsabilizează și-i mandatează pe fiecare din cei 12 ucenici să meargă la poporul Israel şi să le predice Evanghelia Împărăţiei – în felul acesta ei devenind apostoli (trimiși). După trecerea în revistă a principiilor și manierei de desfășurare a misiunii trasate ucenicilor, după ce-i avertizează în legătură cu felul în care vor fi primiți și tratați de oameni (pentru că, nu-i așa? E valabil oricând și peste tot că nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită!), Domnul și Învățătorul la duce la cunoștință câteva din consecinţele imediate și deloc plăcute ale misiunii lor, dar le oferă și câteva instrucțiuni și principii generale de viaţă și atitudine, pe fondul acestor împotriviri. Înainte de a continua parcurgerea textului (de la vers. 24, unde ne-am oprit data trecută), reamintim în context că de la nașterea Sa numele Domnului Isus a stârnit împotrivire; că de la primele Sale apariții și semne a stârnit scandal și tulburare, pentru că destabiliza formalismul religiozității instituționalizate; că atât chemarea cât și trimiterea Sa au fost nu la succes facil și huzur – fie el și spiritual; și că – de la început până azi – cei care-I calcă pe urme, cei ce se revendică din platforma Sa de gândire și faptă îi vor împărtăși opoziția și soarta. E bine s-o mai spunem o dată, să fie clar pentru toată lumea! Deci suntem în miezul unui discurs de învestitură și motivare a ucenicilor, după ce Învățătorul îi trecuse prin fazele pregătirii lor teoretice și practice. Domnul Isus le dă trimișilor Săi indicații, orientări și atenționări, învăţături care sunt de fapt nșste principii extraordinare, şi care cu siguranţă își pot găsi și azi aplicabilitatea în vieţile noastre, deşi ele i-au vizat cu precădere pe cei doisprezece... În această secțiune care urmează – de la vers. 24 până la finalul cap. 10 – Domnul Isus va schița poziția, protecția, privilegiile, promisiunea și practica slujitorilor Săi. Întâi și-ntâi, lor li se/ni se reamintește că Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul său, nici robul mai presus de domnul său. (Mat. 10:24) Trebuie să ţinem minte că noi Îl reprezentăm pe Domnul Isus Hristos şi El trebuie să fie pe primul loc. Dacă nu Îl punem pe El pe primul loc, dacă nu continuîm să învățăm mereu de la El, vom avea probleme! Dar ce vrea să spună Mântuitorul aici, în contextul atenționărilor privind reacția oamenilor la Evanghelie și la propovăduitorii ei, este să nu ne așteptăm să fim mai bine văzuți sau primiți decât a fost Domnul Isus Însuși. Și dacă asta tinde să ne facă să devenim mai circumspecți față de misiune, în pasajul următor (25-31) Domnul avertizează împotriva fricii de oameni... Ajunge ucenicului să fie ca învăţătorul lui, şi robului să fie ca domnul lui. Dacă pe Stăpânul casei L-au numit Beelzebul, cu cât mai mult vor numi aşa pe cei din casa Lui? (Mat. 10:25) Nu te îngrijora de ce vor spune oamenii despre tine, dacă eşti credincios Domnului. Oamenii nu au spus lucruri plăcute nici despre El; dacă Domnul Isus Însuşi a avut parte de rele tratamente, ucenicii Lui nu se pot aştepta la mai bine. Dacă oamenii L-au gratulat pe Învățătorul și Domnul Hristos cu blasfemii, la fel se va întâmpla și cu cei ce-L reprezintă. Beelzebul (domnul muștelor) era divinitatea filisteană asociată cu idolatria satanică. A fi discipol înseamnă nu doar să împarți laurii cu Învățătorul, ci în primul rând să-I împărtășești respingerea și persecuția – acestea fiind cel mai bun revelator și cea mai bună școală a credinței și credincioșiei. Aşa că, să nu vă temeţi de ei. Căci nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit şi nimic tăinuit care nu va fi cunoscut. (Mat. 10:26) Dragul meu, viaţa ta va fi examinată pe toate părţile într-o zi, şi a mea la fel. Judecata supremă a lui Dumnezeu îi va răzbuna într-o zi pe credincioşi şi se va ocupa și de persecutori; aşa că ar fi bine ca viața ta să fie la fel de frumoasă în interior, ca și în exterior. Până una alta, însă, viața ta este deja examinată – de cei din jurul tău... și bine-ar fi să fie examinată și de tine însuți, astfel încât cugetul tău, luminat de Duhul Sfânt, să nu găsească nicio pricină de întristare sau rușinare, înaintea lui Dumnezeu și-a oamenilor. Iar dacă examinarea acestora îți va provoca suferință din cauza numelui Domnului, socotește-te privilegiat! Sigur nu ni se recomandă să urmărim martirajul, dar e înțelept să fim totdeauna gata să răspundem de nădejdea și credința noastră, până la ultima consecință! Ce vă spun Eu la întuneric voi să spuneţi la lumină; şi ce auziţi şoptindu-se la ureche să propovăduiţi de pe acoperişul caselor. (Mat. 10:27) Întotdeauna mi-am închipuit că radioul este modalitatea cea mai bună de a propovădui de pe acoperişul caselor. Dacă pui o antenă pe acoperişul casei tale, poţi prinde chiar şi cele mai îndepărtate staţii de radio. Asta este o modalitate eficientă prin care putem efectiv predica de pe acoperişurile caselor în zilele noastre. În plus, acest verset anunță că circumstanțele se pot schimba, atitudinea față de învățătura lui Hristos poate fi diferită de la un loc la altul, de la un secol la altul – datoria credinciosului este ca – indiferent cum a primit mesajul – el să-i fie dedicat și credincios, atât asumării și integrării lui în viața de fiecare zi, cât și propovăduirii curajoase, indiferent de cât de opresiv sau permisiv este contextul imediat. Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă. (Mat. 10:28) Aici nu este vorba de Satana, pentru că el nu are puterea să piardă și sufletul și trupul în iad... Ci Dumnezeu este Cel care are această putere și autoritate, cu alte cuvinte: temeţi-vă de Dumnezeu. Mi-aduc aminte acum că pe piatra funerară a lui John Knox (teologul și reformatorul scoțian din sec. al XVI-lea) stă scris: „Aici odihnește unul care s-a temut atât de tare de Dumnezeu, că nu a putut să se mai teamă de oameni!” O butadă care se pare că făcea carieră în epocă, de vreme ce și despre Cromwell se spune că – întrebat fiind cum de era atât de curajos – a răspuns: „Pur și simplu am învăţat că atunci când te temi de Dumnezeu, nu trebuie să te mai temi de niciun om.” Nu se vând oare două vrăbii la un ban? Totuşi, niciuna din ele nu cade pe pământ fără voia Tatălui vostru. (Mat. 10:29) Oricât de prozaic sau neutru ar părea, e necesar să ne reamintim că Domnul se îngrijeşte chiar și de cele mai banale păsări! Mi-aduc aminte că eram într-o zi într-un hotel din estul țării, şi uitându-mă într-o doară pe fereastră am văzut sute de vrăbii în jurul unei fântâni. M-am gândit atunci: „Nici măcar una din aceste păsări nu-i este indiferentă sau necunoscută Domnului meu!” Cât de binefăcător este să-ţi aminteşti că lucrul acesta este cu atât mai valabil în ce te privește, care ești mult mai de preț și de folos decât orice vrabie... și care sunteți în chip desăvârșit cunoscuți de Creatorul și Răscumpărătorul vostru! Cât despre voi, până şi perii din cap, toţi vă sunt număraţi. Deci să nu vă temeţi; voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii. (Mat. 10:30-31) Te mai îndoiești de dragostea lui Dumnezeu?! El te iubeşte chiar mai mult decât părinții tăi! Ți-a numărat vreodată mama ta firele de păr din cap? Dumnezeu ți le știe și pe acestea... și nu doar la-nceputul, și la sfîrșitul vieții, ci și-n toiul vieții – atunci când omul are maximum de podoabă capilară! Dar aici exprimarea este mai degrabă hiperbolică, vrând să sugereze implicarea și cunoașterea desăvârșite ale Tatălui ceresc în ceea ce te privește! Și mai gândeşte-te puțin și la faptul că Dumnezeu știe unde este orice vrabie, în orice moment... Deci, dragul meu, El ştie și unde eşti tu! Nu vei ajunge niciodată într-un loc în care El să nu ştie unde te afli. Cred că ai sesizat că de trei ori Domnul le-a spus ucenicilor și trimișilor Săi să nu se teamă: în primul rând (vv. 26-27) să nu se teamă că împotrivitorii vor învinge. Cauza și mesajul creștinilor (Evanghelia Împărăției) vor deveni de notorietate. Apoi (v. 28) să nu se teamă de furia ucigașă a oamenilor... Moartea nu este tragedia supremă pentru credincioși, ci mai degrabă înseamnă a fi cu Hristos, o izbăvire de păcat, pofte și pătimiri. Deci nu de oameni trebuie să se teamă creștinul, ci de Cel ce are autoritatea supremă – Dumnezeu. Nu moartea fizică, ci moartea spirituală este pierderea ireparabilă și catastrofală, căci veșnică! Iar în al treilea rând, în vers. 31, să nu vă temeți că în vreo împrejurare sau nevoie Tatăl vostru v-ar putea lăsa singuri, El – care știe cel mai bine ce aveți nevoie cu adevărat! Când te temi doar de Dumnezeu, nu doar că toate celelalte temeri vor dispărea, dar și nevoile tale vor fi împlinite – preaiubiților Lui El le dă pâinea ca în somn , spune psalmistul – pentru că Dumnezeu te știe cel mai bine și El este cel ce te-ngrijește și te protejează cel mai bine! De aceea, pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri; dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri. (Mat. 10:32–33) Aceste cuvinte ale Domnului Isus subliniază importanța mărturisirii deschise a Domnului Isus și-a Evangheliei. Asta se aplică și slujitorilor, dar și acelora la care ajunge Cuvântul și mântuirea prin aceștia. Mărturisirea nu mântuiește, dar este rezultatul direct și natural al întoarcerii la Dumnezeu, și poate sluji la mântuirea altora. Să nu uităm că nimeni nu-L poate proclama pe Isus Hristos ca Domn decât prin Duhul Sfânt – care locuiește în cel ce se deschide pt Domnul Isus. Este absolut natural, normal și necesar, deci, ca dacă L-am primit pe Domnul Isus Hristos ca Mântuitor personal, să și recunoaştem lucrul acesta public, ori de câte ori este nevoie. Prin urmare, afirmaţia din versetul 33 urmează la fel de logic cum ziua urmează nopţii. Acest verset îmi atrage atenţia să îmi doresc să-L mărturisesc şi să fiu atent și credincios/curajos să nu mă lepăd de El niciodată – dacă-mi cunosc interesul veșnic! Sigur, nu vom fi nici ridicoli sau neatenți, mai cu seamă în momentele în care nu va trebui să arunc mărgăritarele Evangheliei înaintea porcilor; adică, există momente în care nu Îl onorăm prin folosirea Numelui Lui în anumite cercuri, unde proclamarea n-ar fi nici remarcată, nici apreciată. Dar, categoric, niciodată nu ne vom... și nu Îl vom lepăda! Pasajul următor (vv. 34-39) arată clar că Evanghelia este și trasează o linie de demarcație între oameni. Isus Hristos este Prințul păcii, iar Evanghelia Sa este mesajul păcii – cu Dumnezeu și cu oamenii. Dar când oamenii Îl mărturisesc și-L proclamă pe Hristos, mai degrabă își fac dușmani și stârnesc conflicte (pentru că mintea majorității oamenilor este menținută captivă în întuneric de Domnul puterii văzduhului și marele inamic al Domnului Isus, care este Satana). Hristos strânge laolaltă, dar și separă, așa că de multe ori chiar și cele mai importante legături de familie sau de prietenie devin anacronice. Creștinii nu pot sluji – lui Hristos și lumii – fără să-și ducă crucea; asta înseamnă a fi răstignit față de sine, și a purta ocara lui Hristos. Să nu credeţi că am venit s-aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia. (Mat. 10:34) Acesta este un verset care dă mari bătăi de cap pacifiştilor. Însă, până când orice nelegiuire nu va fi suprimată şi stârpită, Persoana lui Hristos va stârni întotdeauna duşmănia lui Satan și-a slujitorilor lui (duhuri sau oameni) – şi o bătălie va sta să izbucnească... Mi-aș dori așa de mult ca măcar ecoul acestui verset să ajungă și la Organizaţia Naţiunilor Unite astăzi, ca și în gândirea unor predicatori liberali. Hristos nu a venit să aducă pacea la prima Lui venire. Păcatul este încă în lume; şi, atâta timp cât va rămâne pe pământ, Dumnezeu spune că nu va exista pace pentru cei răi. Cert este că pacea lui Hristos nu este adusă în termenii doriți de omenire, și nu înseamnă neapărat absența războiului, deși Hristos a fost cea mai pacifistă persoană posibilă. El a adus sabia Cuvântului Său, dar și sâmburele de conflict al exclusivismului Său în ce privește mântuirea; or, faptul că „nimeni nu vine la Dumnezeu decât prin El” nu e bine primit de mulți fundamentaliști cu alte încredințări sau orientări! (Mat. 10:35–36) Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa şi pe noră de soacra sa. Şi omul va avea de vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui. Cât de adevărat și cât de trist este că Evanghelia păcii și-a prințului păcii a ajuns casus beli (cauză de conflict) în multe relații și case, începând cu nucleul intim al familiei: părinți, copii, frați – dezbinați de atitudinea față de evanghelie... pentru că nu poate exista compromis cu păcatul pentru cei ce-l urmează pe Hristos, și nu poate exista despărțire de plăcerile vieții pentru cei ce se închină sieși sau oricui altcuiva... Iar cele două tendințe nu se ignoră, ci se ciocnesc. Pavel a amplificat adevărul acestui verset când a spus: „Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării; dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu” (1 Cor. 1:18). Familii și chiar popoare întregi au fost divizate ca reacție la predicarea Evangheliei. Există o legătură indestructibilă între creștin și Hristos, așa cum există și o unitate a credincioşilor, şi tocmai acestea produc o despărțire de lumea nemântuită. Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. (Mat. 10:37) Nicio legătură familială nu trebuie să-l rețină pe credincios de la deplina loialitate pe care i-o datorează Domnului. Urmarea lui Hristos are un preț; nu de puține ori însă el este greu de plătit, și implică multă durere sufletească. Un asemenea preț îl reprezintă adesea neînțelegerea, neacceptarea, tensiunile, înstrăinarea din propria familie. Această formă de ostilitate poate fi adesea cruntă și greu de suportat. Și iarăși spun: e bine s-o știi de la bun început! Dacă nu ești gata să suporți consecințele urmării lui Hristos, nu poţi vorbi despre dedicare. Personal, nu mă laud că sunt un creştin dedicat, pentru că îmi dau seama că sunt încă din clasa lui Simon Petru... Dar îi mulţumesc lui Dumnezeu că El este credincios!... și trag nădejde să pot promova în clasa apostolului Petru care a scris mai târziu epistolele acelea atât de înțelepte și profunde! Asta este minunea, aici e răbdarea și credința sfinților! Cine nu-şi ia crucea lui şi nu vine după Mine nu este vrednic de Mine. (Mat. 10:38) Mult mai periculoasă decât familia, în a-i refuza întâietatea lui Hristos în inima noastră, poate fi iubirea propriei vieți. Crucea era un mod cumplit de execuție... dar nu doar atât: aici, înseamnă o renunțare totală la propria voință, înseamnă abandonare totală în mâna Domnului, astfel încât nici moartea să nu fie în stare să ne despartă de Mântuitorul. Repet, nu tuturor ucenicilor li se cere să-și dea viața pentru Hristos, dar toți sunt chemați să-și desconsidere viața în comparație cu iubirea pentru Domnul! Îmi doresc să-L fi putut auzi pe Domnul folosind expresia aceasta: „nu este vrednic de Mine.” Mulţi dintre noi nu avem această vrednicie, iar asta poate însemna că El nu ne va folosi, pentru că nu Îi suntem cu adevărat dedicaţi. Dar, slavă lui Dumnezeu, El nu ne va arunca peste bord! Cine îşi va păstra viaţa o va pierde; şi cine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va câştiga. (Mat. 10:39) Domnul pune în antiteză viaţa pe care o avem în trup pe pământ cu darul vieţii veşnice care vine prin credinţa în Domnul Isus Hristos. Au fost destule cazuri – și mai sunt și azi, în multe colțuri ale lumii, acolo unde creștinismul coabitează cu religii mult mai intransigente și fundamentaliste – când persoane care au venit la Hristos au fost ucise pentru aceasta. Sigur că o invitație la așa ceva nu sună prea îmbietor, dar trebuie să ne asumăm această posibilitate – deopotrivă cu asigurarea Domnului că cel care îşi pierde viaţa fizică pentru Hristos va primi viaţa veşnică ce îl va duce în prezenţa lui Hristos: „Da, suntem plini de încredere, şi ne place mult mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă, la Domnul” (2 Cor. 5:8). Pe de altă parte, ce ar folosi unui om să câștige toată lumea, dacă și-ar pierde sufletul? Versetele de încheiere – 40-42 – subliniază importanța și prețuirea slujitorului lui Hristos, ca reprezentant al lui Hristos. A-l respinge pe reprezentant înseamnă a-l respinge pe cel reprezentat, așa cum a permite sau nu ambasadorului unei țări să-și exercite mandatul spune ceva despre atitudinea față de țara sau regimul respectiv. Deci a-l respinge pe slujitor înseamnă a-L respinge pe Hristos – cum afirmă și ap. Pavel în 2 Cor. 5:20 : „ Noi dar, suntem trimişi împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu! ” Să nu uităm și să ne bucurăm că-L reprezentăm pe Împăratul împăraților, și că El ne este alături când Îl slujim! Cine vă primeşte pe voi Mă primeşte pe Mine; şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Cine primeşte un proroc, în numele unui proroc, va primi răsplata unui proroc; şi cine primeşte pe un om neprihănit, în numele unui om neprihănit, va primi răsplata unui om neprihănit. Şi oricine va da de băut numai un pahar de apă rece unuia din aceşti micuţi, în numele unui ucenic, adevărat vă spun că nu-şi va pierde răsplata. (Mat. 10:40–42) În Ioan 15, Domnul Isus detaliază în paralel cu această secţiune, când spune că lumea L-a urât şi că îi va urî pe cei care Îi aparţin Lui. Noi nu ar trebui să fim mai populari în faţa lumii decât este Isus Hristos. Măsura loialităţii şi a credincioşiei noastre faţă de El este dată de răsplata profetului şi a omului neprihănit. Dacă Îl aperi pe Domnul Isus ca profet, vei primi răsplata unui profet. Dacă Îl primeşti doar ca pe un om neprihănit, vei primi răsplata unui om neprihănit. Dar dacă Îl recunoşti ca Domn şi Mântuitor, vei primi o răsplată deplină! Domnul nostru afirmă foarte clar că răsplătirile vor fi acordate în funcţie de credincioşia manifestată în relație și-n lucrare. Cu ochii ațintiți la răsplătire – între care cea mai de preț este că vom fi ca (și cu ) Domnul nostru – încheiem episodul de azi, mulțumesc pt atenție, să ne reîntâlnim sănătoși!…
Dragi prieteni, călăuziți și inspirați de Duhul lui Dumnezeu, vreau să cred (căci nimeni nu poate spune „Isus Hristos este Domnul” decât prin Duhul Sfânt, nu?), continuăm să pășim prin Cuvânt pe urmele Mântuitorului și Domnului nostru. Suntem în Evanghelia lui Matei, care ni-L prezintă pe Isus Hristos ca promotor și ctitor al Împărăției Cerurilor, eforturile Sale de așezare a bazelor teoretice îmbinându-se cu lucrarea practică și neobosită în folosul direct al umanității în care se mișca. Pentru că El nu a omis nimic din ceea ce defineşte personalitatea noastră, ca urmași ai Lui și noi suntem datori să avem în vedere fiecare domeniu al trăirii, lucrării și mărturiei noastre. Din cauză că noi tratăm viaţa într-un fel fragmentar, trunchiat, compartimentat, despărțind-o în sacru și profan, în teoretic și practic, în natural și spiritual, fizic-psihic și sufletesc etc. – de aceea avem așa de adesea de-a face cu tot felul de crize şi tensiuni interioare. E semn clar că nu putem și nu vrem să operăm cu integralități, cu absoluturi, și-I lăsăm lui Dumnezeu cel mult o parte din fiinţele noastre, rezervându-ne controlul asupra restului. Prin lucrarea pe care a făcut-o, Domnul Isus ne-a arătat că aşa ceva nu ne este de nici un folos. Atunci când umbla printre oameni, El nu a făcut numai vindecări, nici nu a petrecut tot timpul învăţând, nici doar înfierând moravurile și practicile păcătoase ale unui popor care se credea foarte religios – ci a făcut tot ce a fost nevoie pentru a aduce oamenii la acea completitudine pe care omul a avut-o la momentul creaţiei. Când o anumită latură a personalităţii nu este dezvoltată în mod normal, tratăm (sau suntem tratați) ca o persoană cu handicap, şi nu ezităm s-o internăm în locuri speciale pentru recuperare. Tragic este că lucrul acesta are în vedere cel mai adesea disfuncţionalități intelectuale, fizice, comportamentale sau anti-sociale. Dar nu facem nimic când este vorba de sufletul nostru. Domnul Isus a sesizat tocmai acest lucru, atunci când ne-a numit „oi fără păstor”. Dar El nu doar că a sesizat o lacună, o nevoie, nu doar că a observat cu detaşare un simptom sau un fenomen, ci a și trecut la acţiune, a întreprins ceva pentru rezolvarea gravelor probleme. Capitolul precedent, 9, și episodul trecut s-au terminat în momentul în care Mântuitorul îi îndemna pe ucenici să se roage ca Dumnezeu să scoată lucrători pentru păstorirea acestei turme, secerători care să nu lase holdele coapte neculese. Observaţi că Domnul Isus nu se referă aici la guvernanţi, sau la forţe armate. Acestea îşi au rolul lor, dar aici este vorba că fiecare dintre noi trebuie să-și înţeleagă menirea și misiunea. În capitolul 10 al Evangheliei după Matei, în care intrăm acum, continuă mişcarea pe care am sesizat-o și semnalat-o deja: după ce Domnul Isus a prezentat etica înaltă și aparent inaccesibilă, care caracterizează Împărăția cerurilor pe cale de a lua cu asalt pământul, El a coborât de pe munte și a-nceput să-Și certifice puterea prin seria de miracole descrise în capitolele 8 și 9. Am spus să-Și certifice și nu să-Și etaleze sau să facă impresie cu autoritatea și forța pe care I le dădeau sfințenia Sa și legătura neîntreruptă cu Dumnezeu. Și nu putea fi exhibiționist pentru simplul motiv că a fost întruchiparea smereniei autentice și a ascultării desăvârșite față de Tatăl ceresc! Îl urmărim așadar continuând să impregneze umanitatea cu principiile și dovezile de putere ale Împărăției al cărei Rege era – prin trimiterea ucenicilor Săi la propovăduirea cu putere și minuni a Evangheliei Împărăției în poporul ales, Israel. Să reținem o nuanță importantă: aceşti bărbați trebuiau să poarte torța, să ducă ștafeta mai departe – nu ca înainte-mergători, ci ca urmaşi. Domnul nostru le dăduse și puterea de a face minuni și asta era recomandarea care-i însoțea! (Nu știu dacă ați remarcat: despre Ioan Botezătorul nu ni se spune că ar fi făcut vreodată vreo minune!) Și observaţi, vă rog, că titlul lor s-a schimbat din ucenic (învăţăcel) în apostol (trimis). Începem să parcurgem capitolul 10 din Matei, nu înainte de a vă atrage atenția asupra grupusculelor și sectelor care se legitimează prin acest text, arogându-și autoritate pentru vreo învățătură, practică sau lucrare anume. Instrucţiunile pentru creştini, însă, nu se găsesc în acest capitol. Trebuie să analizăm învăţătura de aici în lumina împrejurărilor şi a condiţiilor în care a fost prezentată şi ar trebui să putem să o interpretăm corect. Așadar capitolul 10 debutează cu chemarea și trimiterea discipolilor Domnului: Apoi Isus a chemat pe cei doisprezece ucenici ai Săi şi le-a dat putere să scoată afară duhurile necurate şi să tămăduiască orice fel de boală şi orice fel de neputinţă. (Mat. 10:1) Puterea pe care El le-a dat-o a fost recomandarea lor înaintea poporului Israel. Profeţii Vechiului Testament afirmaseră că acesta era semnul lui Mesia, iar când El le-a dat această putere, ei n-au mai fost ucenici, ci apostoli, trimiși împuterniciți. Iată numele celor doisprezece apostoli: cel dintâi, Simon, zis Petru, şi Andrei, fratele lui; Iacov, fiul lui Zebedei, şi Ioan, fratele lui; Filip şi Bartolomeu; Toma şi Matei, vameşul; Iacov, fiul lui Alfeu, şi Levi, zis şi Tadeu; Simon, Canaanitul, şi Iuda Iscarioteanul, cel care a vândut pe Isus. (Mat. 10:2–4) Ca un lider responsabil și grijuliu ce era, Domnul Isus nu-și lansează echipajul „la apă” fără să le clarifice celor doisprezece mesajul şi metoda de lucru: Aceştia sunt cei doisprezece pe care i-a trimis Isus, după ce le-a dat învăţăturile următoare: „Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în vreo cetate a samaritenilor, ci să mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel.” (Mat. 10:5–6) Dacă vei lua instrucţiunile din acest capitol și le vei pune pe frontispiciul lucrării tale personale, să știi că va trebui să te limitezi la poporul Israel, pentru că în cazul acesta, lucrarea era destinată „oilor pierdute ale casei lui Israel.” În mod evident, aceste versete nu conţin trimiterea adresată credincioșilor Bisericii Sale, pe care o găsim explicit în Faptele Apostolilor 1:8: „şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului.” Remarcați, vă rog, că noi trebuie să includem Samaria şi marginile pământului, adică teritoriile păgânilor, ne-evreilor... în timp ce Isus le-a spus celor doisprezece în acest capitol 10 din Matei să nu intre în Samaria şi să nu meargă pe calea neamurilor, ci doar la „oile pierdute ale casei lui Israel.” Iar mesajul apostolic trebuia să fie acesta: (Mat. 10:7) Şi pe drum, propovăduiţi şi ziceţi: „Împărăţia cerurilor este aproape!” Cum putea să fie Împărăția aceea atât de „aproape”? Păi, era aproape în persoana Regelui, pentru că El era în mijlocul lor! De multe ori, trecerea dintre secole sau milenii a stârnit o emoție deosebită pe meridiane și paralele, o așteptare a ceva manifestându-se cu acuitate... așa spre pildă, la sfârşitul epocii victoriene, a existat un sentiment de optimism în aşa-numita lume creştină. Toate denominaţiunile majore din vremea aceea s-au angajat în efortul herculean de a „zidi împărăţia cerurilor” aici pe acest pământ. Fiecare grup credea că ei aveau un contract cu Dumnezeu să îndeplinească acest scop. Desigur, Biserica nu a fost niciodată chemată să zidească Împărăţia. Domnul Isus Hristos Însuşi va instaura Împărăţia Sa, când Se va întoarce pe pământ. Biserica este un trup chemat din lume pentru a predica Evanghelia lui Hristos și pentru a-L arăta întregii lume. Treburile Împărăţiei nu sunt treaba noastră... dar noi trebuie să ne pregătim și să fim gata pentru Împărăția care stă să vină! De fapt, Împărăţia cerurilor este în noi atunci când Îl primim pe Hristos. Asta a precizat El în celelate evanghelii, când proclamă că Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru... și în mijlocul nostru! Nu putem să nu observăm că Domnul îi trimite pe cei doisprezece cu același mandat și aceleaşi „recomandări” pe care le exercita și El Însuşi: Vindecaţi pe bolnavi, înviaţi pe morţi, curăţaţi pe leproşi, scoateţi afară dracii. Fără plată aţi primit, fără plată să daţi. (Mat. 10:8) Insist asupra faptului că, dacă faci unul dintre lucrurile de mai sus, ar trebui să poţi să le faci pe toate patru. Observaţi că şi învierea din morţi este inclusă! În mod evident, acest lucru se aplica vremurilor şi împrejurărilor în care au fost date. Este interesant de observat că oamenii din zilele noastre care consideră versetul 8 ca fiind trimiterea dată lor, ignoră următoarele două versete – cel puţin eu nu i-am auzit niciodată folosindu-le... Dar toate acestea vin împreună, într-un singur ambalaj! Să nu luaţi nici aur, nici argint, nici aramă în brâiele voastre. nici traistă pentru drum, nici două haine, nici încălţăminte, nici toiag, căci vrednic este lucrătorul de hrana lui. (Mat. 10:9-10) Cu vreme în urmă am avut ocazia și impulsul să sugerez unui aşa-zis vindecător prin credinţă să meargă la spitale, unde este cu adevărat nevoie de el. E trist să observăm că astfel de oameni merg de regulă doar în locurile în care se practică și colecta! E clar că trebuie să menținem aceste versete în contextul lor corect. Acestea au fost instrucţiuni temporare din timpul lucrării pământești de trei ani a Domnului nostru. La sfârşitul lucrării Sale, a venit o zi în care El a oferit altfel de instrucţiuni, diferite, apostolilor Săi: (Luca 22:35–36) „Apoi le-a mai zis: «Când v-am trimis fără pungă, fără traistă şi fără încălţăminte, aţi dus voi lipsă de ceva?» «De nimic», I-au răspuns ei. Şi El le-a zis: «Acum dimpotrivă, cine are o pungă s-o ia; cine are o traistă, de asemenea, s-o ia; şi cine n-are sabie să-şi vândă haina şi să-şi cumpere o sabie.»”. Iar apostolul Pavel a scris: „Tot aşa, Domnul a rânduit ca cei ce propovăduiesc Evanghelia să trăiască din Evanghelie” (vers. 14 din 1 Cor. 9, capitol în care apostolul tratează pe larg statutul și drepturile predicatorului). În zilele noastre, cu siguranţă Dumnezeu Se aşteaptă ca noi să sprijinim lucrările creştine. O faci și tu? Singura mea sugestie este că, dacă vrei să-ţi însuşeşti versetul din Matei 10:8, ar fi bine să te asiguri că citești şi următoarele două versete, pentru că merg împreună... Nu vreau să fiu dur, dar este important să interpretezi un verset în contextul său. Ne uităm în continuare la alte instrucţiuni pe care Domnul Isus Hristos le dă celor doisprezece ucenici, înainte de a-i trimite: În orice cetate sau sat veţi intra, să cercetaţi cine este acolo vrednic şi să rămâneţi la el până veţi pleca. (Mat. 10:11) Sunt aproape sigur că nici această învăţătură nu este pentru zilele noastre. Cel mai bun loc pentru un predicator (invitat, vizitator sau itinerant) este un motel sau un hotel, în loc să fie o povară suplimentară pentru comunitatea la care vine, care sunt atât de ocupaţi. Poate că în unele case mai există vreo „cameră a profetului” (după modelul familiei din Sunem care păstra o odaie doar pentru profetul Elisei – 2 Împărați 4)... ştiu și eu câteva asemenea locuri încântătoare și înviorătoare. Dar nu cred că, în zilele noastre, Domnul ar vrea ca noi să mergem într-un oraş şi să întrebăm: „Cine este vrednic în acest oraş, cine este acel creştin extraordinar?” și apoi să mergem şi să batem la uşa lui. spunând: „Iată, am venit!” Repet, să observăm că Domnul Isus le dă oamenilor Săi instrucţiuni specifice acelui timp și acelor locuri, pentru împrejurările de atunci și pentru acea perioadă de trei ani. Să nu omitem niciodată să interpretăm aceste lucruri în contextul corect! La intrarea voastră în casă, uraţi-i de bine; și, dacă este casa aceea vrednică, pacea voastră să vină peste ea; dar, dacă nu este vrednică, pacea voastră să se întoarcă la voi. (Mat. 10:12–13) Cuvântul casă se referă, desigur, și la clădire, dar mai cu seamă la familia sau oamenii care trăiesc în ea. Pentru că o casă goală n-are nevoie de pace! Dacă nu vă va primi cineva, nici nu va asculta cuvintele voastre, să ieşiţi din casa sau din cetatea aceea şi să scuturaţi praful de pe picioarele voastre. (Mat. 10:14) Iarăși, nu este aceasta și este trimiterea noastră, astăzi... Nu aceasta trebuie să fie atitudinea misionarilor din zilele noastre. Vă asigur că, de câte ori am călătorit în diverse alte locuri, pentru diverse întâlniri, evenimente sau treburi, n-am ieșit niciodată vociferând la marginea orașului să-mi scutur praful de pe picioare. Nu spun că nu mi-a venit s-o fac... dar n-am făcut-o niciodată! Cred că a fost o instrucţiune dată acelor bărbaţi, pentru atunci! Adevărat vă spun că, în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru ţinutul Sodomei şi Gomorei, decât pentru cetatea aceea. (Mat. 10:15) Dacă numele celor două cetăți nimicite de mânia divină sunt binecunoscute azi în toată lumea, vă dați seama ce înseamnă ele în mentalul evreiesc! Invocarea lor înfioară și azi... iar în capitolul următor din Matei, tot din gura Domnului vom afla ce s-a întâmplat și ce se va întâmpla și cu alte câteva cetăţi judecate pentru necredință și împotrivire. Deși plecau în necunoscut, iată la ce trebuiau să se aştepte cei doisprezece: Iată, Eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Fiţi, dar, înţelepţi ca şerpii şi fără răutate ca porumbeii. (Mat. 10:16) Domnul le dă acum discipolilor Săi câteva indicii extraordinare în legătură cu specificul misiunii lor, ca martori ai Lui. Acestea sunt principii bune pentru orice vreme, deci și pentru zilele noastre. Copilul lui Dumnezeu este străin și călător prin această lume, în care trebuie să fie înţelept ca un şarpe şi nevinovat ca un porumbel. Este periculos să fii doar una sau alta... Am cunoscut oameni care sunt înţelepţi ca şerpii – isteţi – dar nu sunt nevinovaţi ca porumbeii. Știu pe alții care sunt înțelepți ca porumbeii – adică creduli; sunt nevinovaţi, dar nu sunt și înţelepţi ca şerpii. Un şarpe este periculos, iar un porumbel este în pericol, de aceea trebuie să îmbinăm cele două calităţi: conștienți că suntem mereu în pericol, să avem îndrăzneala de a răscoli lumea – cum s-a spus mai târziu despre apostoli (F.Ap. 17:6) Păziţi-vă de oameni; căci vă vor da în judecata soboarelor şi vă vor bate în sinagogile lor. (Mat. 10:17) Niciodată nu am fost bătut într-o sinagogă, dar am fost atacat verbal în unele dintre bisericile noastre. Ca să nu mai vorbesc de altercațiile dintre aderenții diverselor ramuri religioase, inclusiv creștine – ce imagine tristă! Din pricina Mea, veţi fi duşi înaintea dregătorilor şi înaintea împăraţilor, ca să slujiţi ca mărturie înaintea lor şi înaintea Neamurilor. (Mat. 10:18) În zilele acelea, aceste lucruri s-au întâmplat cu adevărat celor care erau ai Domnului. De asemenea, ele s-au întâmplat ulterior multora din biserică... și se întâmplă și azi! Rugați-vă și pentru frații noștri condamnați pe nedrept! (Mat. 10:19–20) Dar, când vă vor da în mâna lor, să nu vă îngrijoraţi, gândindu-vă cum sau ce veţi spune; căci ce veţi avea de spus vă va fi dat chiar în ceasul acela; fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi. Vor fi fiind mereu câte unii surprinși de arestările sau interogatoriile abuzive la care sunt supuși, și care deci n-au avut când să-şi pregătească depoziția... fiin ocupați cu lucrarea pe care îi trimisese Domnul s-o facă. Ucenicii trimişi de Domnul nu erau pregătiți deloc şi, dacă aşezăm aceste versete în contextul respectiv, nu vom avea nicio dificultate cu ele. Din păcate, însă, există mulţi oameni care-și zic nu creștini, ci învățători! – și care-și aplică lor înşişi aceste versete, în sensul că nu-și pregătesc mesajele pe care le susțin! Am avut în seminar un coleg – povestește John Vernon McGee – cam ciudat în multe privinţe, și care era convins că trebuie să fie gata să predice fără nicio pregătire. Împreună cu un prieten de-al meu ne-am hotărât într-o seară să mergem să-l ascultăm predicând și a fost foarte evident că nu îşi pregătise deloc mesajul. Pe drumul de întoarcere, prietenul meu, care era şi mai direct decât mine, l-a întrebat: „Ţi-ai pregătit mesajul din seara asta?” „Sigur că nu!” „Bine, dar cum l-ai primit?” „Duhul lui Dumnezeu mi l-a dat.” Prietenul meu i-a spus însă: „Nu cred că ar trebui să-L învinovăţeşti pe Duhul Sfânt pentru mesajul acesta!” Cu mulţi ani în urmă, un alt prieten de-al meu se afla în Temple, Texas, şi a trebuit să schimbe trenurile acolo într-o duminică dimineaţa. Aşteptându-şi legătura, se plimba cu notiţele de la predică în mână, căci în dimineaţa aceea trebuia să predice. Purta o tunică lungă, iar un alt om, care purta și el o tunică lungă, s-a apropiat de el. Omul l-a întrebat: „Sunteţi predicator?” „Da.” „Ce faceţi aici?” „Îmi revizuiesc notiţele pentru predica din această dimineaţă.” „Vreţi să spuneţi că vă pregătiţi predicile?” „Da, dumneavoastră nu?” „Niciodată! Eu mă ridic pur şi simplu şi las Duhul Sfânt să vorbească prin mine.” „Dar dacă vă ridicaţi şi Duhul Sfânt nu vă dă un mesaj imediat? Atunci ce faceţi?” „Oh,” răspunse omul, „improvizez până când o face!” Din păcate, mai există și-n zilele noastre destui predicatori care doar improvizează, şi folosesc drept scuză această învăţătură pe care Domnul nostru le-a dat-o apostolilor Lui. Aceasta este o gravă greşeală de interpretare a Scripturii! Dacă punem aceste versete înapoi în contextul lor, atunci semnificaţia este cât se poate de limpede. Domnul Isus continuă să-și avertizeze trimișii: (Mat. 10:21) Fratele va da la moarte pe fratele său, şi tatăl pe copilul lui; copiii se vor scula împotriva părinţilor lor şi-i vor omorî. Venirea lui Hristos în lume a divizat oamenii. Când o persoană dintr-o familie Îl primeşte pe Hristos, iar un alt membru al familiei nu o face, acolo apare o divizare. Câte familii atsfel fracturate nu există azi în lume! Câtă durere pentru frații și surorile noastre, ce tragedii în familiile în care parteneri, copii sau părinți nu doar că se împotrivesc Evangheliei, dar chiar recurg la abuzuri și violență împotriva credincioșilor din familie. Pavel a formulat bine acest lucru în 1 Corinteni 1:18: „Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării; dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu.” Biserica, credincioșii trebuie să fie atenți cu cei ce suferă în felul acesta! Veţi fi urâţi de toţi, din pricina Numelui Meu; dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit. (Mat. 10:22) Acest verset se referă la faptul că Domnul va putea să-i păstreze pe cei care sunt ai Lui în timpul celor trei ani ai lucrării Sale pământești. În mod similar, Matei 24:13 înseamnă că Domnul va putea să-i păstreze pe cei ce sunt ai Lui în timpul Necazului celui Mare, aşa cum vom vedea când vom ajunge la capitolul 24. Există însă o mângâiere generală, pentru cei ce vor răbda până la sfârșit nedreptatea, persecuția, violența din pricina Numelui Domnului! Există mântuirea, și există o generoasă răsplătire finală din pareta Celui ce „va șterge orice lacrimă din ochii lor” ! (Mat. 10:23) Când vă vor prigoni într-o cetate, să fugiţi într-alta. Adevărat vă spun că nu veţi isprăvi de străbătut cetăţile lui Israel până va veni Fiul omului. Domnul spune: „Nu veţi isprăvi de străbătut cetăţile lui Israel ” – nu ale lumii – „până va veni Fiul omului”, ceea ce înseamnă: până când El Se va manifesta înaintea poporului. Pentru noi este greu de conceput că Domnul nostru a acoperit întreg poporul Israel. Şi a existat un dezacord real în popor cu privire la El. Când El i-a întrebat pe ucenicii Săi: „Cine zic oamenii că sunt Eu?” (Mat. 16:13), ei i-au dat mai multe răspunsuri. Fiecare avea o altă părere cu privire la El. Până în zilele noastre, El a rămas încă cea mai controversată Persoană care a trăit în lumea aceasta. Ce har să-L cunoaștem! Ce har să fim iubiți de El! Ce har să-L urmăm și să-L slujim! Bucurați-vă! Atât pentru azi, continuăm data viitoare! Capitolul 10 Tema: Isus îi trimite pe cei 12 apostoli să meargă la poporul Israel şi să le predice Evanghelia Împărăţiei.…
Stimați ascultători, vă reamintesc că în episoadele precedente am fost martorii minunilor prin care Isus Hristos a demonstrat – de la bun-începutul lucrării Sale – că este Regele care are și autoritatea și puterea de a pune în aplicare etica enunţată de El. Capitolul care ne stă înainte continuă în aceeaşi notă. Puterea și autoritatea Domnului Isus sunt cele manifestate şi în prima carte a Bibliei - Geneza, la crearea acestui univers. De aceea nimeni nu I se poate opune. Este aceeaşi putere care a fost prezentă la crearea omului, atunci când omului i s-a dat chipul şi asemănare Făcătorului său, de aceea nicio boală nu poate să-I reziste. Este aceeaşi putere care aduce răscumpărarea sufletului, de aceea niciun spirit nu I se poate împotrivi. Până în ziua când Domnul Isus va institui complet şi definitiv Împărăţia Cerurilor, noi pribegim pe un tărâm străin şi ostil – căutând să respectăm însă Carta Împărăției. Ceea ce ne aduce mângâierea este că Domnul Isus este cu noi. El ne însoţeşte pretutindeni. Iar puterea Lui, grija Lui faţă de oameni ne dau încredere în El. Să-L însoţim deci și noi pe Domnul nostru în cap. 9 al evangheliei după Matei, care începe cu plecarea Sa din ținutul gadarenilor, care-L respinseseră, pentru a Se întoarce la Capernaum. (Mat. 9:1-2) Isus S-a suit în corabie, a trecut marea şi a venit în cetatea Sa. Şi iată că I-au adus un slăbănog care zăcea într-un pat. Isus le-a văzut credinţa şi a zis slăbănogului: „Îndrăzneşte, fiule! Păcatele îţi sunt iertate!” Nicio clipă pierdută! – pare a fi deviza Domnului. În relatarea sa paralelă, Marcu oferă detaliile întâmplării: omul acesta este coborât prin acoperişul unei case, iar Isus îl vindecă şi-i iartă păcatele. Vindecarea bolilor şi iertarea păcatelor sunt înrudite. (Mat. 9:3) Şi iată că unii din cărturari au zis în ei înşişi: „Omul acesta huleşte!” Cărturarii considerau că Domnul nu îl poate face pe slăbănog să meargă, dar mai înainte și mai degrabă: că nu avea autoritatea de a administra iertarea păcatelor; însă El, care le cunoștea gândurile şi răutatea din inima lor, i-a întrebat: (Mat. 9:4-5) Pentru ce aveţi gânduri rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne? A zice: „Iertate îţi sunt păcatele”, sau a zice: „Scoală-te şi umblă?” Ei nu au vrut să-I răspundă la întrebare, însă dacă ar fi răspuns, ar fi fost nevoiţi să spună: „Pentru noi, şi una şi alta sunt la fel de grele.” Dar nici Domnul nu Se aștepta la vreun răspuns la întrebarea Sa mai degrabă retorică, așa încât continuă: Dar ca să ştiţi că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele, „Scoală-te”, a zis El slăbănogului, „ridică-ţi patul şi du-te acasă.” Slăbănogul s-a sculat şi s-a dus acasă. Când au văzut noroadele lucrul acesta, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, care a dat oamenilor o astfel de putere. (Mat. 9:6–8) Când omul acela debil, infirm, paralizat s-a ridicat şi a plecat pe picioarele sale, s-a confirmat că Isus, care putea să-l facă să meargă, era Cel care putea să-i ierte și păcatele! Dragul meu, nimeni altcineva nu poate ierta păcatele – doar Domnul Isus poate face asta. Şi pentru că noi nu putem ierta păcatele, nu putem nici să facem pe cineva să umble. Satan este un înşelător, de aceea trebuie să cercetăm aşa-numitele vindecări despre care auzim astăzi. Pe de altă parte, desigur că puterea Domnului este aceeași și azi, deci să nu stăm în calea a ceea ce face Dumnezeu şi să ne asigurăm că El este Cel care primeşte slava! De acolo, Isus a mers mai departe şi a văzut pe un om, numit Matei, şezând la vamă. Şi i-a zis: „Vino după mine.” Omul acela s-a sculat şi a mers după el. (Mat. 9:9) Matei trece cu modestie peste chemarea lui la ucenicie, menţionând-o doar în acest verset. Luca ne spune că Matei a dat un mare banchet în onoarea lui Isus (vezi Luca 5:27-29). În mod evident, incidentul care urmează a avut loc în timpul acelei mese. Matei şi-a invitat mulţi dintre prietenii săi vameşi la cină, pentru că dorea ca şi ei să îl cunoască pe Domnul Isus Hristos. Pe când şedea Isus la masă, în casă, iată că au venit o mulţime de vameşi şi păcătoşi şi au şezut la masă cu El şi cu ucenicii Lui. Fariseii au văzut lucrul acesta şi au zis ucenicilor Lui: „Pentru ce mănâncă Învăţătorul vostru cu vameşii şi cu păcătoşii?” (Mat. 9:10–11) Fariseii credeau că nu este bine să stai la masă cu vameşii şi cu păcătoşii. Știu că mulţi dintre sfinţii de astăzi au aceeaşi concepţie. Însă nu este nicio problemă să inviţi păcătoşi la masă, pentru că ei sunt cei care au nevoie să fie atinşi de Hristos, iar noi trebuie să intrăm în contact cu păcătoşii, cu scopul de a-i aduce la Domnul. Isus i-a auzit şi le-a zis: „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi.” (Mat. 9:12) Isus este Medicul cel Bun, care a venit să vindece omenirea de boala sa cea mai gravă, care este păcatul. Adevărul acesta trebuie spus multora dintre grupurile noastre de creştini care îşi organizează banchetele lor şi întâlnirile de „părtăşie” şi nu îi invită acolo și pe cei nemântuiţi. Dacă cei nemântuiţi vin, majoritatea creştinilor îi exclud oricum. Vreau să vă spun că eu cred că unele dintre aceste aşa-numite „grupuri creştine” de astăzi sunt păcătoase prin însăşi existenţa lor, precum şi prin modul în care se întâlnesc sau trăiesc. Duceţi-vă de învăţaţi ce înseamnă: „Milă voiesc, iar nu jertfă!” Căci n-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi. (Mat. 9:13) Matei este din nou direct, citând din Osea 6:6 din Vechiul Testament. Când Isus a spus: „Căci n-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi” , El ar fi putut să-i includă şi pe farisei, căci şi ei erau păcătoşi. De fapt, noi toţi suntem incluşi: „Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Rom. 3:23). Atunci ucenicii lui Ioan au venit la Isus şi I-au zis: „De ce noi şi fariseii postim des, iar ucenicii Tăi nu postesc deloc?” (Mat. 9:14) Atât Mântuitorul Isus Hristos, cât și ucenicii Săi, erau în centrul atenției și sub tirul criticilor – atât din partea oponenților tradișionali, cât și din direcții... neașteptate, am zice. Și ucenicii lui Ioan Botezătorul Îl observau pe Domnul Isus. Unii dintre ei deveniseră ucenicii lui Isus, cum este cazul lui Andrei şi al lui Filip. Ei umblau acum cu Mântuitorul, iar omologii lor din ceata lui Ioan le-au spus: „Observăm niște diferențe între felurile noastre de a mărturisi și lucra... de exemplu: noi postim, iar voi nu... am vrea să ne lămurim...” Ioan, aşa cum am arătat mai devreme, era un profet vechi-testamentar. El a făcut trecerea din Vechiul în Noul Testament pentru a-L anunța și pregăti pe Mesia. Maleahi, ultimul profet inserat în Vechiul Testament, prezisese faptul că un mesager avea să vină să pregătească calea Domnului Isus Hristos. Ioan a spus: „Eu nu fac altceva ecât să pregătesc calea pentru Domnul. El va ajunge în curând.” Şi a venit într-adevăr aşa cum anunțase Ioan. Acum, Domnul Isus este gata să enunţe un principiu măreţ şi să reveleze faptul că urmează să se schimbe vremea și legământul. Isus le-a răspuns: „Se pot jeli nuntaşii câtă vreme este mirele cu ei? Vor veni zile când mirele va fi luat de la ei, şi atunci vor posti.” (Mat. 9:15) Deşi pentru credincioşii de astăzi postul are o valoare reală, nu ni s-a poruncit cât și când să postim. Postul trebuie făcut în umilință, cu maximă reverență înaintea lui Dumnezeu pentru că avem nevoie de mila şi de ajutorul Lui. Acesta este conceptul din spatele postului. Ascultaţi acum cum explică Domnul schimbarea de la Legea Vechiului Testament la harul Noului Testament. „Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche; pentru că şi-ar lua umplutura din haină, şi ruptura ar fi mai rea. Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altfel, burdufurile plesnesc, vinul se varsă, şi burdufurile se prăpădesc; ci vinul nou îl pun în burdufuri noi, şi se păstrează amândouă.” (Mat. 9:16–17) Domnul nostru spune următorul lucru: vechiul legământ, vechea dispensaţie a legii, este la sfârşit, iar El nu a venit să o înlocuiască sau să continue în acea dispensaţie. De fapt, El venise pentru a oferi o îmbrăcăminte nouă, iar acea nouă îmbrăcăminte era haina neprihănirii, pe care El o oferă celor care nu fac nimic altceva decât să se încreadă în El. „Burdufurile” erau recipientele în care se ţinea vinul în vremea aceea și erau confecționate din piei de animale. Vă puteţi da seama că atunci când vinul nou se punea în burdufuri noi, acestea se dilatau. Un burduf vechi, însă, atinsese punctul maxim al dilatării; dacă era umplut cu vin nou, în mod normal, s-ar fi spart, iar vinul s-ar fi pierdut. Domnul nostru spune următoarele: „Nu am venit să pun petice noi la o haină veche. Am venit pentru a vă oferi o altă îmbrăcăminte nouă, ceva pe de-a-ntregul nou!” Asta era ceva foarte radical. Ioan a rezumat acest concept în evanghelia sa, când a spus: „Căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos” (Ioan 1:17). Aproape că nu ne mai miră următoarele acte miraculoase săvârșite de Domnul Isus; a opta şi-a noua minune putem spune că sunt legate una de cealaltă. Ambele sunt minuni de vindecare, și se împletesc într-o scenă extraordinară. Pe când le spunea Isus aceste vorbe, iată că a venit unul din fruntaşii sinagogii, I s-a închinat şi I-a zis: „Fiica mea adineauri a murit; dar vino de pune-Ţi mâinile peste ea, şi va învia.” (Mat. 9:18) În pasajul corespondent din evanghelia sa, Luca ne spune că acest conducător a venit la Isus a fost pentru a-I cere să o vindece pe fiica lui: „Iair... s-a aruncat la picioarele lui Isus şi L-a rugat să vină până la el acasă; pentru că avea o singură copilă, de vreo doisprezece ani, care trăgea să moară...” (Luca 8:41-42). Probabil că în timp ce tatăl ei aştepta să vorbească cu Isus, un slujitor venise şi-i spusese că fetiţa murise. Isus S-a sculat şi a plecat după el împreună cu ucenicii Lui. (Mat. 9:19) Când Isus şi ucenicii Lui s-au ridicat pentru a merge acasă la Iair, mulţimea omniprezentă asaltează și înglobează din nou mica ceată a Mântuitorului. Şi, iată, o femeie, care de doisprezece ani avea o scurgere de sânge, a venit pe dinapoi şi s-a atins de poala hainei Lui. (Mat. 9:20) N-ai cum să nu observi cât de frapant este acest pasaj! Fetiţa lui Iair avea 12 ani, iar această femeie suferea de 12 ani de o scurgere de sânge. 12 ani de lumină se sfârșeau în viaţa acestei copile, şi 12 ani de întuneric erau la final, lăsând lumina să pătrundă în viaţa acestei femei. Acesta este contrastul dintre lumină şi întuneric. Observaţi, vă rog, ce a făcut femeia în versetul anterior: nu Isus S-a atins de ea, aşa cum procedase de atâtea ori, în cazul altor minuni, ci ea s-a atins de El. Totuşi, nu metoda a fost cea care i-a adus vindecare, ci credinţa ei. Căci îşi zicea ea: „Numai să mă pot atinge de haina Lui, şi mă voi tămădui.” Isus s-a întors, a văzut-o şi i-a zis: „Îndrăzneşte, fiică! Credinţa ta te-a tămăduit.” Şi s-a tămăduit femeia chiar în ceasul acela. (Mat. 9:21–22) Din nou Luca e mai generos cu detaliile despre această minune, consemnând reacţia Domnului nostru la atingerea femeii, precum şi reacţia ei. Oricum, ceea ce conteaz[ e c[ pe drum spre casa lui Iair atingerea de Domnul Isus o vindecă pe aceast femeie disperată. Când a ajuns Isus în casa fruntaşului sinagogii şi când a văzut pe cei ce cântau din fluier şi gloata bocind, le-a zis: „Daţi-vă la o parte; căci fetiţa n-a murit, ci doarme!” Ei îşi băteau joc de El. (Mat. 9:23–24) Acasă la Iair, oamenii jeleau deja moartea copilei. Domnul le-a curmat ocetul, afirmând că fetiţa dormea doar şi nu era moartă, iar ei au trecut de la plâns la râs, batjocorindu-L. Nimeni de-acolo nu credea că Isus putea să învieze morţii, dar El a continuat imperturbabil să-și vadă de ale Sale. Dar, după ce a fost scoasă gloata afară, Isus a intrat înăuntru, a luat pe fetiţă de mână, şi fetiţa s-a sculat. (Mat. 9:25) Acesta este primul caz de înviere din morţi prezentat în Evanghelii. Sunt consemnate trei evenimente importante de înviere a morţilor. Și cu această ocazie, tot Luca oferă mai multe detalii decât Matei, redând cuvintele pe care Domnul Isus le-a rostit: „Fetiţo, scoală-te!” Metoda folosită de Isus la învierea morţilor a fost întotdeauna aceeaşi: El s-a adresat direct persoanei. Bineînțeles că, după vindecarea femeii cu scurgerea de sânge şi învierea fiicei lui Iair din morţi, faima lui Isus s-a răspândit pretutindeni. Şi s-a dus vestea despre această minune în tot ţinutul acela. (Mat. 9:26) A zecea minune îi are ca beneficiari pe doi orbi, care-L urmăreau pe Isus. Când a plecat de acolo, s-au luat după Isus doi orbi care strigau şi ziceau: „Ai milă de noi, Fiul lui David!” (Mat. 9:27) Observaţi, vă rog, că cei doi orbi I s-au adresat Domnului Isus numindu-L „Fiul lui David.” Acest lucru este important în această evanghelie, care Îl prezintă pe Domnul ca Rege. După ce a intrat în casă, orbii au venit la El. Şi Isus le-a zis: „ Credeţi că pot face lucrul acesta?” „Da, Doamne,” I-au răspuns ei. Atunci S-a atins de ochii lor şi a zis: „Facă-vi-se după credinţa voastră!” Şi li s-au deschis ochii. Isus le-a poruncit cu tot dinadinsul şi le-a zis: „Vedeţi să nu ştie nimeni!” (Mat. 9:28–30) Acesta este un alt caz remarcabil în care Domnul le porunceşte oamenilor să nu spună nimănui ce li s-a întâmplat. (El mai spusese acelaşi lucru și leprosului vindecat.) Există câteva motive pentru care Domnul solicită asta, iar în pasajul nostru descoperim unul din ele. Răspândirea știrilor despre minunile Lui făcea ca mulţimile să-L copleşească şi să devină o piedică în lucrarea Lui. (Mat. 9:31) Dar ei, cum au ieşit afară, au răspândit vestea despre El în tot ţinutul acela. E de înțeles bucuria nestăvilită a celor doi oameni, cărora le-a fost redată vederea! Și-mi place că Matei spune că nu faptul că ei văd din nou a fost subiectul rumorii, ci „vestea despre El”! Aceasta este Evaghelia: vestea bună despre Domnul Isus, cu tot ce derivă – din ea, și din El! A unsprezecea minune, vindecarea unui demonizat, este al treilea dintre cazurile de posedare demonică rezolvate, cuprinse în capitolele 8 şi 9 din Matei. Pe când plecau orbii aceştia, iată că au adus la Isus un mut îndrăcit. După ce a fost scos dracul din el, mutul a vorbit. Şi noroadele, mirate, ziceau: „Niciodată nu s-a văzut aşa ceva în Israel!” (Mat. 9:32–33) Sigur că succesul Domnului și reacția maselor nu puteau fi pe placul fariseilor: (Mat. 9:34) Dar Fariseii ziceau: „Cu ajutorul domnului dracilor scoate El dracii!” Vedeți? Văzând că nu puteau contesta vindecările miraculoase – faptul că Domnul i-a făcut pe muţi să vorbească, pe orbi să vadă şi pe şchiopi să umble – ei schimbă tactica și-L acuză că făcea toate acele lucruri cu puterea lui Satan. Isus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând orice fel de boală şi orice fel de neputinţă care era în norod. (Mat. 9:35) „Evanghelia Împărăţiei” nu este evanghelia harului lui Dumnezeu. Prin asta nu se înţelege că există două evanghelii. Există o singură Evanghelie, dar care are mai multe faţete. Evanghelia Împărăţiei însemna anunţarea faptului că Împărăţia cerurilor era aproape. Ea implică pregătire pentru venirea Regelui și necesită o stare a inimii care să-L accepte şi să-L urmeze pe Regele – care atunci se îndrepta... spre cruce! Prin sintagma „vindecând orice fel de boală şi orice fel de neputinţă care era în norod” , Matei reconfirmă ideea mulțimii de vindecări săvârșite de Domnul în ziua aceea. Acesta este motivul pentru care duşmanii Lui nu au pus niciodată la îndoială faptul că El a înfăptuit acele minuni – era mult prea evident! Vreau să spun din nou că în zilele noastre foarte mulţi oameni sunt entuziasmați de cei care pretind că au darul vindecării. Aşa cum am mai spus, nu o dată am fost gata să ofer un premiu în bani oricui ar fi putut dovedi faptul că a fost vindecat de un aşa-numit vindecător prin credinţă. N-ai crede că din sutele de astfel de vindecări, declarate în timpul unei întâlniri extraordinare de vindecare, să nu existe măcar un caz care să fie autentic. Sincer, mă aşteptam să apară cineva care să probeze că experimentat măcar o vindecare de ordin psihologic – dar nimeni nu s-a-ncumetat! Am discutat și cu liderul unei anumite grupări creștine, care oferise și el 1.000 de dolari oricui putea dovedi faptul că a fost vindecat de către un vindecător al credinţei. Omul mi-a spus despre câteva procese care îi fuseseră intentate de către cei care încercaseră să obţină banii, dar era incontestabil că nimeni nu putuse vreodată să meargă dovedească înaintea Curții că fusese vindecat de către un vindecător al credinţei. În antiteză, mii de oameni au fost vindecaţi de Domnul nostru cât a fost pe pământ. Domnul Isus Hristos este Marele Doctor, şi eu cred – ştiu chiar – că El poate vindeca și astăzi la fel de bine ca ieri. Am mare încredere în El. Dați-mi voie să clarific un lucru: ar trebui să căutăm oricând să obținem cel mai bun ajutor medical posibil, însă trebuie să recunoaştem că și doctorii sunt limitaţi. Domnul Isus, în schimb, nu este limitat. Putem avea încredere că El ne va trata în conformitate cu voia Lui desăvârşită şi Lui trebuie să-I recunoaștem meritul și să-I dăm slavă pentru orice se va întâmpla. Când a văzut gloatele, I s-a făcut milă de ele, pentru că erau necăjite şi risipite ca nişte oi care n-au păstor. (Mat. 9:36) Nota de compasiune care încheie aceste capitol este uimitoare, nu-i aşa? Oameni importanți ai lui Dumnezeu au fost păstori. Moise, David au fost păstori înainte de a conduce poporul lui Dumnezeu. Domnul Isus Însuși Se recomandă ca Păstorul cel bun. Când ne rugăm ca Domnul să scoată lucrători la secerişul Său, să ne rugăm ca El să le dea o inimă de păstor ! Rugaţi-vă ca Domnul să vă dea o inimă plină de compasiune pentru cei pierduţi! Atunci a zis ucenicilor Săi: „Mare este secerişul, dar puţini sunt lucrătorii! Rugaţi, dar, pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Lui!” (Mat. 9:37–38) După ce săvârșise toate acele miracole în ochii lor, după ce le spusese atâtea lucruri fundamentale, acum El Își trimite ucenicii în lucrare. Dragul meu, când te rogi pentru ceva, întotdeauna este bine să fii dispus să faci tu însuţi lucrul acela! Când Domnul nostru le-a cerut ucenicilor să se roage pentru lucrători, El i-a trimis la seceriş tocmai pe oamenii cărora le ceruse să se roage pentru asta. Este foarte interesant lucrul acesta! Un episcop bătrân din biserica metodistă din Georgia a spus cu mulţi ani în urmă: „Dacă un om se roagă pentru o recoltă de porumb, Domnul se aşteaptă ca el să spună: Amin! cu sapa în mână.” Întotdeauna am fost de părere că nu ar trebui să te rogi pentru ceva anume dacă nu eşti gata să faci tu însuţi acel lucru. În ecoul acestei învățături din exemplul Mântuitorului, punem punct întâlnirii de azi. Până data viitoare, fiți binecuvântați de Domnul Isus! Pe curând! Isus se întoarce la capernaum Isus îl cheamă pe matei pilda hainei vechi şi a burdufurilor vechi Isus vindecă o femeie şi înviază un copil din morţi Isus deschide ochii a doi orbi Isus vindecă un mut şi un posedat de demoni…
Dragi ascultători, suntem binecuvântați să avem la dispoziție Cuvântul lui Dumnezeu și exemplul unic, măreț al Mântuitorului Isus Hristos, fondatorul credinței creștine. Cu ochii și gândul la El, parcurgem la pas Scriptura, Cuvântul scris al lui Dumnezeu – dornici nu doar să-L cunoaștem și să-l înțelegem, ci să și știm (și să fim motivați) să-l trăim, să-l transpunem „în viul vieții”, cum se spune... Suntem într-un pasaj din Noul Testament în care Îl vedem chiar pe Domnul nostru făcând asta. După ce a elaborat – poate în mai multe sesiuni și cu diverse prilejuri – învățăturile strânse de Matei în cap. 5-7 ale evangheliei sale, și cunoscute sub numele de Predica de pe Munte, Isus Hristos – odată pusă deci temelia teoretică, principială, doctrinară dacă vreți – le arată (ucenicilor și noroadelor) și cum se poate trăi la înălțimea și în conformitate cu această înaltă etică transmisă cu forța simplă, profundă și transformatoare a verbului Său. Mi se pare absolut admirabil că învățătura Lui (chiar dacă era nouă, și aducând amendamente, de fapt ridicând o stacheta și așa înaltă – a Legii – cu toate astea deci învățătura Domnului era absorbită cu nesaț de asistență, asta și datorită patosului și înțelepciunii pe care le-o transmitea Isus, diferite de ceea ce le ofereau cărturarii lor. Și vestea despre El răspândindu-se fulgerător – pentru timpul acela – nu-i de mirare că mulțimile adunate să-L audă sporeau... Mă gândesc că învățătorii de azi sunt așa de dornici să aibă audiențe care să le suporte predicile sau mesajele alcătuite după toate regulile omileticii, și împănate cu principii și citate... pe când Domnul nostru, comunicând simplu și predicând practic, și fără să țintească popularitate și rating, le avea pe amândouă, cel puțin deocamdată. Iar mulțimile mai aveau un motiv puternic să umble după Domnul: coborât la șes, printre ei, Mântuitorul împletea învățătura cu lucrări miraculoase, care vizau și rezolvau instantaneu probleme grave și nevoi vitale ale oamenilor. Chiar dacă nu avem puterea de a face minuni – deși nu trabuie decât să ne punem la dispoziția lui Dumnezeu, cu credință și-n curăție – și noi trebuie să adăugăm cuvintelor noastre gestul, lucrul... să unim cu credința – fapta... să fim harnici nu doar cu vorba, să arătăm că iubim cu fapta și cu adevărul – așa ne învață Dumnezeu în Cuvântul Lui. Și vrem să facem așa pentru că Acela după care suntem numiți așa a făcut! Prima parte a cap. 8 din Ev. lui Matei ne arată începutul lucrării divine prin Isus Hristos, care – cum vedem în primele versete a vindecat fără să stea pe gânduri un lepros, apoi de la distanță pe robul unui sutaș, apoi pe soacra discipolului Său Petru... pentru ca într-un singur verset (16) să ni se redea amploarea și neoboseala Domnului în acest moment al vieții și lucrului Său: „prin cuvântul Lui, a scos din (îndrăciți) duhurile necurate și a tămăduit pe toți bolnavii”! Câți să fi fost? Zeci, sute, mii?! Oricâți ar fi fost, mai erau foarte mulți nevoiași... Isus a văzut multe noroade împrejurul Său şi a poruncit să treacă de cealaltă parte. (Mat. 8:18) Observaţia aceasta îmi întărește părerea că Domnul a vindecat literalmente mii de oameni suferinzi, și a scos demonii din mulții îndrăciți din zona Capernaumului... Înspre finalul evangheliei sale (20:30–31), Ioan consemna și el ceva similar: „Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne care nu sunt scrise în cartea aceasta. Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând să aveţi viaţa în Numele Lui” . Deci până la urmă, soluția, dar și scopul, a fost și este credința! Cred că oricât de obosit, Domnul nu voia neapărat să Se izoleze de mulțimea care-L asalta... mai degrabă, știa ce-L aștepta acolo unde se gândea să se ducă (vom vedea și noi imediat). Dacă aruncăm o privire pe o hartă a Palestinei antice, vedem Capernaumul așezat pe țărmul nord-estic al Mării Galileei, sau Lacul Tiberiadei, sau Ghenezaret, cum îl mai găsim în alte pasaje. Deci Domnul intenționa să ajungă – pe calea apei – și-n alte zone adiacente acestui lac. Și tocmai când se pregăteau să treacă de cealaltă parte, un om s-a apropiat de Isus. S-a dovedit a fi unul dintre cărturari, care i-a zis (Mat. 8:19) ...„Învăţătorule, vreau să te urmez oriunde vei merge.” Acest „om al cărții” era probabil și el destul de tânăr, pentru că un vârstnic mai degrabă nu ar fi acţionat astfel. Încorporat până la identificare în norod, cărturarul nostru se frământase îndelung și parcă tot aștepta o confirmare pentru a-L urma sau nu pe Hristos. Nu ştia ce să facă. Dar când i-a văzut pe Isus şi ucenicii Lui îndreptându-se către barcă, înțelegând că se pregăteau să plece de acolo, a trebuit să se hotărască rapid. Aşa că a ieşit înaintea mulţimii, poate că s-a plecat înaintea Domnului şi I-a declarat: „Te voi urma oriunde vei merge!” În sfârșit părea că se hotărâse! Dar Domnul S-a uitat țintă la el şi i-a spus, sincer şi direct ca de obicei: „Vulpile au vizuini, şi păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul.” (Mat. 8:20) De fapt, Domnul Isus nu voia să-i predea o lecție de zoologie sau vreo fabulă subtilă, ci îi spunea acestui tânăr: „Ai cântărit preţul?” Domnul nostru îl făcea conștient de lipsurile la care se expunea – pentru că era deja notorie sărăcia și detașarea Lui de cele pământești. Tânărul acela îşi deschisese inima, aşa că şi Domnul nostru Şi-a deschis inima față de el. Îmi închipui că Domnul i-a spus ceva de genul: „Să mă urmezi pe Mine te va costa. Când va fi să plecăm pe undeva, nu se va face nicio rezervare pe numele nostru la Hilton sau Holiday Inn, nici măcar nu vom fi poftiți în vreo cămăruță... pur şi simplu n-o să avem unde-nnopta! Păsările cerului au cuiburi, vulpile au vizuini în care se ascund, dar Fiul omului nu are unde să-Şi plece capul.” Sărăcia, smerenia, solitudinea repetată erau caracteristici ale stilului hristic de viață, care ar trebui să dea de gândit și creștinilor hedoniști ai acestui veac. Nu ni se precizează explicit dacă tânărul L-a urmat pe Hristos, însă eu am avut dintotdeauna sentimentul că L-a urmat. Cred că atunci când barca s-a desprins de ţărm, acolo, în barcă, se afla și cărturarul acesta, care se lansa în aventura vieții sale. Sper să-l întâlnesc în cer! Un altul, care era dintre ucenici, I-a zis: „Doamne, dă-mi voie să mă duc întâi să îngrop pe tatăl meu.” (Mat. 8:21) Iată un alt potențial discipol, care luase o decizie pentru a-L urma pe Domnul, dar care avea o urgență familială: trebuia să-şi îngroape tatăl... Incidentul acesta a fost în mare măsură greşit înţeles. Am impresia că bătrânul tată tocmai murise, iar familia se pregătea să ţină serviciul de înmormântare. Așadar, Domnul nostru pare dur, atunci când răspunde: „Vino după mine”, i-a răspuns Isus, „şi lasă morţii să-şi îngroape morţii!” (Mat. 8:22) Oare ce-ncearcă Domnul să spună cu aceste cuvinte? Cum ar putea morţii să-şi îngroape morţii? Dr. Adam Smith, care a fost o autoritate în studiul culturii Orientului Apropiat, a scris câteva cărţi folositoare despre acest subiect. El redă într-una din ele experiența sa când a dorit să angajeze un arab drept ghid. A explicat oamenilor din jur ce avea nevoie, unde voia să meargă, şi a fost îndrumat către un anume sat, unde locuia un tânăr despre care i s-a spus că ar fi fost un ghid excelent. Dr. Smith s-a dus în satul acela şi i-a cerut tânărului să-i fie ghid, dar i s-a spus: „Mai întâi trebuie să-mi îngrop tatăl.” Şi chiar acolo, în faţa colibei, stătea bătrânul domn, cât se poate de bine şi sănătos. Ceea ce dorea să spună tânărul arab era că el nu putea să plece, pentru că trebuia să se îngrijească de tatăl său până la moartea lui. Tatăl era responsabilitatea fiului. Domnul Isus i-a spus de fapt tânărului care era pe cale să-L urmeze fie să lase pe altcineva să se îngrijească de tatăl său, fie să-l lase pe tatăl său să-şi poarte singur de grijă. Oricum, era vorba de oameni străini de evanghelie, morți deci în păcatele lor, chiar dacă fizic trăiau... Vedeți, în societatea occidentală tânărul se emancipează destul de repede. Deciziile majore cum ar fi şcoala, slujba, căsătoria, domiciliul aparţin tânărului în cele mai multe din cazuri, părintele fiind mai degrabă consultat – dacă! – în legătura cu acestea. Nu este la fel în cazul familiei orientale. Cel puțin în trecut, mecanismele familiale erau ferme și inflexibile. Tatăl era cel care hotăra viitorul copilului său. Şcoală, serviciu, soţie, toate erau hotărâte de părinți. La vârsta adecvată, tânărul va exercita autoritatea în propria familie, dar rămânea supus autorităţii tatălui până la moartea acestuia. Ori într-o problemă legată de asocierea cu un lider care nu avea prea mari perspective să devină popular, precum Isus, decizia nu putea nicicum să aparţină unui tânăr aventuros. Sau, dac-ar fi făcut-o, risca să fie renegat de tatăl lui. Chiar unii dintre ucenici la un moment dat au fost nevoiţi să ia o asemenea decizie. Ascultaţi numai ce spun ei Domnului Isus: „Atunci Petru a luat cuvântul şi I-a zis: „Iată că noi am lăsat tot, şi Te-am urmat; ce răsplată vom avea?” şi ascultaţi răspunsul Domnului Isus: Ori şi cine a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau feciori, sau holde, pentru Numele Meu, va primi însutit, şi va moşteni viaţa vecinică. Tradiţia este adesea o piedică pentru mulţi în ceea ce ar însemna o relaţie dinamică, vie, reală cu Dumnezeu. Cei mai mulţi rămân cantonaţi în nişte obiceiuri ce nu ajută prea mult. Chiar dacă încălcarea tradiţiei în Israel era și mai este o faptă groaznică care atrăgea consecinţe din cele mai dure, Domnul Isus afirmă aici că tradiţia trebuie lăsată să-şi vadă de ale sale. El era un lider a cărui autoritate venea să aducă viaţă, şi nu o osificare a unor obiceiuri vechi. Dragii mei, chiar dacă lumea de astăzi s-a schimbat foarte mult, omenirea – doar foarte puțin! Când este vorba despre decizii atât de importante cum este aceea de a-L pe urma pe Domnul Isus, de a accepta dragostea Lui salvatoare, reacţiile noastre nu sunt mult diferite de ale celor doi prezentaţi aici. Fie că este teama pentru popularitatea noastră care ar putea scădea, fie că este teama că ne vom pierde confortul, sau prietenii, sau avantajele – de multe ori ceva ne împiedică să facem acel mare pas al schimbării, prin credință, de care avem nevoie nu numai pentru viaţa de aici ci şi pentru cea viitoare. A-L urma pe Domnul Isus presupune, pe lângă pierderile posibile, câştigarea a ceva infinit mai valoros și mai durabil! De caeea, Domnul Isus nu menajează. Răspunsurile Lui sunt clare, şi corecte.Vi se pare că a fost crud, când a răspuns în felul acesta? Mie nu mi se pare! Sunt mai degrabă convins că Hristos L-a adus deliberat pe acel tânăr în punctul în care trebuia să ia o decizie. Trebuie să recunoaştem că nici noi nu ne-am fi aşteptat la un asemenea răspuns, dar trebuie să înţelegem că Domnul Isus nu avea nevoie de ucenici nehotărâți, nici exaltaţi sau iubitori de aventură, ci oameni cu inimă dedicată şi sinceră care îl urmează dincolo de interese. Dorința Lui e aceeași azi! Așa că dacă vrei să fii un ucenic autentic și devotat, evaluează-te, și decide în consecință. Isus s-a suit într-o corabie, şi ucenicii Lui au mers după El. (Mat. 8:23) Și iat-ne pe punctul de a fi martorii încă unei minuni săvârșite într-un răstimp atât de scurt. Ar fi cam a cincea doar în acest capitol 8. Și de data asta nu are nimic de-a face cu vindecarea sau eliberarea trupului sau minții omenești, ci este o intervenție măreață care-i dovedește autoritatea asupra naturii. Ni se revelează puterea de Creator a Domnului Isus asupra creației; mă gândesc că şi Adam trebuie să fi avut o autoritate asemănătoare, înainte de a-şi pierde autoritatea de a stăpâni asupra naturii, din cauza păcatului nevegherii și neascultării. Iată acum, în Domnul Isus, al doilea Adam, manifestarea acestei stăpâniri. Şi deodată s-a stârnit pe mare o furtună atât de straşnică, încât corabia era acoperită de valuri. Şi El dormea. (Mat. 8:24) Poate că ne imaginăm că această așa-zisă Mare a Galileii este asemenea mărilor capricioase pe care le mai ştim, suprafeţe vaste și periculoase de ape adânci… dar nu este deloc aşa! Marea Galileii este mai mult ca un lac, ori pe un lac furtuna nici nu apare din senin, nici nu poate fi prea mare... dacă nu se amestecă în mod deliberat vreo forță natural. Nu este doar părerea mea că de fapt Diavolul a stârnit această furtună. Am văzut în relatarea ispitirii lui Isus că Diavolul s-a retras și L-a lăsat, pentru puţină vreme – se pare, iată, că nu pentru mult timp! Cred că această furtună era o încercare a lui Satan de a-L deturna, compromite sau anihila pe Domnul Isus. ...Care, vă rog să observaţi, dormea! Eu socotesc tabloul acesta drept una dintre cele mai umane ipostaze în care Matei Îl prezintă și surprinde pe Domnul Isus. Mântuitorul era atât de obosit, încât adormise... și faptul că tocmai atunci s-a stârnit furtuna aceea mă face să cred că era mâna lui Satan. Acest lucru ne mai dezvăluie ceva: Domnul a putut (nu nepăsător, ci liniștit și încrezător) să doarmă în timpul furtunii, eu însă nu pot. Eu sunt tare îngrijorat atunci când este furtună, şi la fel erau şi ucenicii... care (Mat. 8:25) Ucenicii s-au apropiat de El şi L-au deşteptat, strigând: „Doamne, scapă-ne, că pierim!” E curios că niște pescari cu experiență, care nu erau probabil la prima furtună, și care știau zona, apelează la intervenția unuia care nu era tocmai cel mai încercat navigator! Sau poate tocmai pentru că ce traversau acum era ceva ce nu mai pățiseră, și erau speriați... Asta nu mai era deja o chestiune de competență ori de îndemânare, ci de credință! Și am fi tentați să exclamăm: Ce puţină credinţă aveau! Dar noi cum procedăm când ne temem? Suntem cumva mai calmi, mai încrezători, mai senini?! Iată însă cum a reacționat Învățătorul: El le-a zis: „De ce vă este frică, puţin credincioşilor?” Apoi S-a sculat, a certat vânturile şi marea, şi s-a făcut o linişte mare. (Mat. 8:26) Nu se arată deloc a fi tocmai trezit din somn, Domnul! Calm și ferm, face exact ce trebuie – după ce-i mustră pe ucenici pentru lipsa lor de credinţă, apoi a mustrat vântul şi marea. Cuvântul pe care îl foloseşte Luca pentru „a mustra” este a certa. El controlează valurile, tot aşa cum noi punem o botniţă unui câine. Iar valurile s-au liniştit pe loc! Deşi este adevărat că aceşti bărbaţi au dat dovadă de o credinţă mică de data aceasta, a venit o zi în care furtunile persecuţiei s-au năpustit peste vieţile lor fragile şi nu am găsit nicio relatare despre vreunul dintre ei care să fi spus: „Nu-ţi pasă că pierim?” Mai degrabă, citim în Faptele Apostolilor 4:29 că ei au spus: „Şi acum, Doamne, uită-te la ameninţările lor, dă putere robilor Tăi să vestească Cuvântul Tău cu toată îndrăzneala.” Asta era important pentru ei! O, cât de multă nevoie avem în vremurile acestea de curajul acela şi de convingerea pe care o aveau creștinii din Biserica primară! Observaţi, vă rog, impresia profundă pe care minunea potolirii furtunii a avut-o asupra ucenicilor Lui! Oamenii aceia se mirau şi ziceau: „Ce fel de om este acesta, de-L ascultă până şi vânturile şi marea?” (Mat. 8:27) Cel care a putut să prezinte acea nouă etică fulminantă din Predica de pe munte, este Cel care are și putere asupra creației! El este Domnul acestui univers. Nu numai bolile şi demonii i se supun, ci însăși natura, chiar și dezlănțuită... A şasea minune din această înșiruire de miracole este la fel de uimitoare! Nu vom intra în amănunte, ea are de-a face cu scoaterea demonilor – Domnul Isus dovedindu-se autoritar din nou și-n lumea și-n lupta spirituală, nevăzută și dură... Iată împrejurarea: Când a ajuns Isus de partea cealaltă, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi îndrăciţi care ieşeau din morminte. Erau aşa de cumpliţi, că nimeni nu putea trece pe drumul acela. (Mat. 8:28) Ajunseseră deci în Gadara, ținut care și-a păstrat această denumire până în zilele noaste. Oamenii care locuiau acolo erau din tribul lui Gad. În Vechiul Testament, când ţara a fost împărţită între triburile lui Israel, tribul lui Gad a rămas de cealaltă parte a râului Iordan. Ce s-a întâmplat cu ei în timp? Sub influența mediului și-a societății înconjurătoare, s-au apucat de afaceri cu... porci, ceea ce, ca evrei, nu ar fi trebuit să facă. Dar, dacă nu-L asculţi pe Domnul o dată, următorul pas de neascultare nu mai este la fel de dificil, și nu întârzie. Astfel, nu va trece mult timp până când vei ieşi cu totul din calea şi din voia Lui. Așa că nu-i de mirare că, atunci când Isus a intrat în zona aceea, a fost întâmpinat de doi oameni posedaţi de demoni, cu siguranță foarte periculoşi. (Mat. 8:29) Şi, iată că au început să strige: „Ce legătură este între noi şi tine, Isuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici să ne chinuieşti înainte de vreme?” Minunea aceasta deschide un tărâm fabulos, despre care, din păcate, ştim atât de puţine astăzi. Este greu pentru noi să înţelegem importanţa acestei minuni din cauză că știm atât de puține lucruri despre lumea demonilor. Personal, eu cred că minunile în care sunt implicaţi demonii sunt cele mai mari minuni făcute de Hristos, și cele care-i atestă cel mai deplin autoritatea. (Mat. 8:30–31) Departe de ei era o turmă mare de porci care păşteau. Dracii rugau pe Isus şi ziceau: „Dacă ne scoţi afară din ei, dă-ne voie să ne ducem în turma aceea de porci!” Nu înțeleg de ce, demonii aceștia – dovedind o suspectă predilecție pentru lumea fizică - doresc să rămână în realitatea materială, și se mulțumesc și cu o turmă de porci. Este interesant de observat că demonii nu vor să fie închişi. Ei știau ceva despre închiderea altor demoni, îngerii căzuţi, aşa cum sunt numiţi în Epistola lui Iuda. Parcă aceşti demoni doreau să găsească un loc în lumea aceasta în care să stea. „Duceţi-vă”, le-a zis El. Ei au ieşit şi au intrat în porci. Şi deodată toată turma s-a repezit de pe râpă în mare, şi a pierit în ape. (Mat. 8:32) S-ar putea înțelege că până și turma de porci a preferat mai degrabă să moară decât să fie posedată de demoni (deși cred că această sinucidere colectivă a fost tocmai rezultatul influenței demonice!) În ceea ce-i privește pe oameni, oamenii se lasă mult mai ușor influențați sau posedaţi de demoni astăzi. Biblia redă multe manifestări ale supranaturalului în timpul lui Moise, în timpul lui Ilie, în timpul Domnului Isus... Și se pare că în zilele noastre manifestările demonice sunt tot mai virulente și nerușinate, vedem dovezi cu duiumul peste tot în jurul nostru. Multe cazuri sunt greu de identificat, şi întotdeauna există pericolul de a exagera atunci când spunem: „Cred că cutare şi cutare este posedat de demoni.” Trebuie să fim foarte atenţi când facem lucrul acesta, pentru că am putea declanșa o adevărată vânătoare de vrăjitoare. Dar problema este reală și gravă, trebuie să fim conștienți de asta! Când eram la facultate, am încercat la un moment dat să mă specializez în psihopatologie. Cunoşteam pe atunci un om care lucra în acest domeniu; era medic creştin şi mi-a spus că era convins că unele dintre cazurile cu care lucra erau din domeniul supranaturalului, adică erau cazuri de posedare demonică. (Mat. 8:33–34) Porcarii au fugit şi s-au dus în cetate de au povestit tot ce se petrecuse şi cele întâmplate cu îndrăciţii. Şi iată că toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Isus; şi, cum L-au văzut, L-au rugat să plece din ţinutul lor. Nu-i aşa că aceasta este o situație tragică? Oamenii aceștia – deși nu-și revendică porcii înghițiți de ape – nu știu cum să scape de Domnul Isus, pe care-l invită cu aprindere să-i lase în pace, să plece de la ei! Din nefericire, asta nu este specific doar gadarenilor. Și astăzi există mulţi oameni care preferă „porcii” sau posesiunile lor (chiar și demonice!) în detrimentul Domnului Isus Hristos. Gândiți-vă chiar acum: ce alegeți? Pe curând!…
Convinși că bucuria reîntâlnirii se datorează prezenței lui Dumnezeu în și între noi, prin Cuvânt și prin Duhul sfânt, ne grăbim să le dăm atenție cu prioritate... și cu așteptarea de a produce în noi transformările și primenirea necesare. Pentru că, aşa cum am văzut şi până acum, Cuvântul lui Dumnezeu nu ne este dat pentru delectare estetică, psihologică, intelectuală... ci este o forță care ne influenţează în mod decisiv trăirea... așa cum Duhul este Însuși Dumnezeu în noi, activ și axat tot pe viața noastră – nu doar de aici de pe pământ, ci și în ce priveşte veşnicia. Nu vom obosi să repetăm: este vital necesară cunoașterea Cuvântului ca să știm cum să trăim, așa cum este inutilă cunoașterea Cuvântului dacă nu afectează trăirea noastră! Teza aceasta s-a regăsit în cuvintele Mântuitorului, incluse în partea finală a predicii de pe Munte... Domnul Isus a fost foarte categoric în acest sens, atrăgând atenţia chiar și asupra celor ce vor încerca să înşele folosind cuvintele Lui. Întotdeauna vor exista indicii clare care atestă cine sunt cei care aparţin cu adevărat Împărăţiei Cerurilor. Iar între ele, două sunt determinante: rodul, ceea ce produce fiecare… şi temelia edificiului fiecăruia. Exemplul simplu și foarte sugestiv al celor două case supuse testului furtunii arată limpede care este soarta celor ce nu îşi aleg o temelie adecvată. Domnul Isus recomandă cu tărie stânca, și nu nisipul, ca fundament sigur pentru edificiul vieţilor noastre supuse intemperiilor inerente. Vă reamintesc, data trecută am concluzionat Predica de pe Munte. Este universal acceptat faptul că nu există o etică mai înaltă decât Predica de pe Munte. Vom înainta azi împreună și vom trece în capitolul 8 al Evangheliei după Matei, un capitol în care Domnul Isus demonstrează că are puterea aplicării Predicii de pe Munte pe care tocmai a încheiat-o. Este foarte adevărat că această predică, fără egal de altfel, ridică o întrebare: Care este posibilitatea ca cineva să trăiască după standardele etice prezentate de Domnul Isus ? Pentru a răspunde la această întrebare, Matei prezintă o serie de miracole care vin să demonstreze că El, Fiul lui Dumnezeu, are capacitatea de a împlini ceea ce El tocmai propovăduise. Vom fi nu doar martori la demonstrarea capacităților Lui unice, ci și încurajați să constatăm ce Mântuitor avem, și cât de dispus și prompt este El să ne vină în ajutor și nouă, celor ce-I suntem apropiați prin credință, la distanță de două milenii de Omul Isus Hristos. Domnul Isus este în stare să ne înţeleagă cel mai bine, pentru că şi El a trecut prin ce trecem noi. De fapt, în ceea ce priveşte viaţa noastră spirituală nu putem face nimic fără El. Ioan în evanghelia Sa, în cap. 15 versetul 5, ne spune că despărţiţi de El nu putem face nimic. Ori, lucrul acesta este o realitate pe care ar trebuie să nu o scăpăm din vedere. Prin Duhul Sfânt, Domnul Isus împlineşte în și prin noi ceea ce noi nu am putea să facem. Cred că aceasta ne aduce la o concluzie importantă: Matei nu încearcă să prezinte o biografie a Domnului Isus, nici să pună în ordine cronologică evenimentele care îl au în centru pe Domnul Isus. Mai de grabă, el ne prezintă o mişcare pe care Domnul Isus a iniţiat-o prin Predica de pe Munte. Scenariul nu este unul complicat: Regele urcă pe Munte, acolo prezintă proclamaţia Sa, legile Împărăţiei, iar acum coboară de pe munte şi-l vom vedea săvârșind (aproape „la foc automat”) o serie impresionantă de miracole, care – după magistralul discurs prezentat – atestă că puterea Lui se extinde dincolo de cuvintele pe care le spune. Îl vom urmări pe Domnul Isus în special lucrând și săvârșind minuni, în cele două capitole care urmează: 8 și 9, din evanghelia lui Matei. Ceea ce impresionează la Matei este meticulozitatea cu care îşi organizează și rafinează materialul prezentat. El nu intenţionează să prezinte toate minunile în care a fost implicat Domnul Isus, ci doar câteva care conturează ceea ce şi-a propus el să prezinte. Să mergem deci mai departe şi să vedem despre ce este vorba. Încă de la început, trebuie menţionat că Matei nu urmăreşte o ordine cronologică, ci una logică. Asta rezultă din seria de şase minuni relatate în capitolele care ne stau înainte: Domnul nostru îl atinge pe lepros şi îl vindecă. Lepra era boala umană în cea mai rea formă a sa, în trecut cel puțin. Vindecarea robului centurionului, mracol care se înfăptuieşte de la distanţă – Domnul nu are niciun contact cu sclavul respectiv. Vindecarea soacrei lui Petru: El se atinge de ea. Scoaterea demonilor: El se confruntă cu trimișii tărâmului supranatural al duhurilor, cărora le poruncește cu autoritate. Potolirea furtunii demonstrează puterea Lui asupra forţelor și fenomenelor naturii. Scoaterea demonilor din cei doi bărbaţi din ţinutul Gadarenilor, este un caz foarte dificil rezolvat atât în tărâmul lumii spiritelor, cât și în universul fizic. Regele acţionează în toate aceste domenii diferite, iar Matei le redă într-o ordine mai degrabă logică, cum am spus; se poate observa clar dinamica propusă în relatarea lui Matei. Haideţi să ne îndreptăm acum înspre text. (Mat. 8:1) Când a coborât Isus de pe munte, multe noroade au mers după El. Nu putem trece ușor peste mențiunea că „multe noroade au mers după El.” Nu era vorba doar de câţiva oameni. Domnul Isus era în Capernaum, unde se stabilise și sunt sigur că următoarea minune a avut loc acolo. Desigur, asta ridică întrebarea referitoare la locul unde se afla când a rostit Predica de pe Munte. Am citit mai multe teorii legate de acest subiect, dar nu cred că este foarte necesar sau important pentru noi să cunoaştem locaţia. Ni se spune că atunci când a coborât de pe munte, mulţimi mari au mers după El. Cred că erau curioși și ei: cel care enunţase asemenea exigențe, asemenea porunci, asemenea învățături – era capabil să le și respecte? Mai mult: era în stare să acţioneze cu putere între oameni, și pentru oameni? Aceasta este întrebarea cu adevărat importantă! În studenție, am avut un coleg de cameră care trecuse printr-un an greu. Era chipeș şi popular, însă îşi alesese greşit prietenii. În cele din urmă, problemele cu băutura l-au obligat să renunţe la lucrare. La festivitatea de absolvire, vorbitorul ne-a spus ce anume ar trebui să facem, ceea ce fac, de altfel, toţi vorbitorii la festivităţile de absolvire. Ceva mai târziu, colegul de care vă spuneam s-a aruncat pe pat descurajat şi mi-a spus: „Omule, nu mai am nevoie de nimeni care să îmi spună ce să fac. Am nevoie de cineva care să îmi spună cum s-o fac.” Trebuie să recunoaștem: asta este nevoia noastră a tuturor, nu-i aşa? Deci, Regele proclamase constituţia, etica; va avea El şi puterea de a o împlini? Imediat vine prilejul să ne lămurim... Şi un lepros s-a apropiat de El, I s-a închinat şi I-a zis: „Doamne, dacă vrei, poţi să mă cureţi!” (Mat. 8:2) Iată-L pe Domnul Isus coborând de pe înălţimi, până în abis. Lepra, care simbolizează și păcatul în Biblie, era considerată incurabilă; lepra era boala cea mai urâtă. Iar când acest lepros a venit la Isus, el nu l-a întrebat: „Vrei să mă curăţeşti?” sau „Poţi Tu să mă curăţeşti?” Leprosul acesta avea credinţă. El a recunoscut domnia lui Hristos şi pe această bază a zis: „Dacă vrei, poţi să mă vindeci.” Dragul meu, ceea ce cerem noi nu este întotdeauna voia lui Dumnezeu, însă dacă este în voia Lui, El poate împlini. Cel mai important este ca voia lui Dumnezeu să fie pusă pe primul loc. Poate că pentru tine este uşor, dar mie îmi este greu să pun voia lui Dumnezeu pe primul loc. „Doamne, vrei să faci lucrul acesta? Pentru că eu vreau să-l faci!” Dar leprosul a spus: „Ştiu că Tu poţi, dar vrei să o faci?” Adică, este asta după voia Ta? Și cum să nu fie vindecarea voia lui Dumnezeu? A Domnului Isus sigur a fost! Isus a întins mâna, S-a atins de el şi a zis: „Da, vreau, fii curăţit!” Îndată a fost curăţată lepra lui. (Mat. 8:3) Dacă tu ai fi atins... dacă eu aş fi atins un lepros, ce s-ar fi întâmplat? Aş fi putut să mă molipsesc şi eu, şi tot nu l-aş fi vindecat. Observaţi însă ce se întâmplă aici. În primul rând, Domnul l-a atins pe lepros. Te-ai oprit vreodată să te gândeşti că omul acesta nu avea doar boala fizică a leprei, ci avea şi o problemă psihologică teribilă? Nu cunosc exact și sigur contextul acelui om, însă închipuiţi-vă ce se întâmplă cu asemenea nefericți... într-o zi observă o pată pe mâna lui. Poate că era la câmp şi ara... s-a întors acasă, i-a arătat soţiei... ea i-o fi pus o alifie pe pata aceea... În dimineaţa următoare, pata era tot acolo, tot roşie... iar el a mers tot la arat... Lucrurile vor fi continuat poate o săptămână-două, până când soţia lui s-a neliniştit și i-a sugerat să meargă la preot. Omul s-a conformat... și preotul l-a izolat pentru 14 zile. La sfârşitul acestei perioade, boala se răspândise, așa că preotul i-a confirmat că are lepră! Poate că omul va fi întrebat dacă se poate duce să-și anunțe familia, și să-și ia „la revedere” de la ei. Preotul însă a fost ferm: „Nu poţi merge nicăieri! Nu poţi să-ți mai îmbrăţişezi vreodată soţia, şi nici să-ţi mai iei copiii în braţe. Când cineva se apropie de tine, trebuie să strigi: «Necurat, necurat!»” Și omul își va fi urmărit de la distanţă copiii crescând... Ei îi lăsau hrana într-un loc anume, iar el venea şi o lua după ce se retrăgeau. Nu avea voie să le stea în preajmă, necum să-i atingă! De fapt, nu avusese voie să mai atingă pe nimeni, şi nimeni nu putuse să-l mai atingă pe el – lepra fiind molipsitoare. Apoi, într-o zi, în disperare de cauză, a venit la Învățătorul cel nou, şi i-a spus: „Doamne, dacă voieşti, poţi să mă cureţi!” Şi ce a făcut Domnul Isus? S-a atins de el. Vreau să vă spun că atingerea lui Isus trebuie că a fost unul dintre cele mai minunate lucruri care i s-au întâmplat vreodată omului aceluia, nu doar pentru că l-a curăţat de lepră, ci și pentru că l-a reintegrat umanităţii, familiei, poporului lui Dumnezeu. Apoi Isus i-a zis: „Vezi să nu spui la nimeni; ci du-te de te arată preotului şi adu darul pe care l-a rânduit Moise, ca mărturie pentru ei.” (Mat. 8:4) Din relatarea lui Marcu aflăm că omul acesta a fost atât de copleşit de bucurie – şi nu e de mirare! – încât a ieşit afară şi le-a spus ce i se întâmplase tuturor celor pe care i-a întâlnit. „Spunea în gura mare!” În consecinţă, mulţimile s-au adunat buluc în jurul Domnului nostru, iar El a fost obligat să nu mai intre în cetăţi, ci să rămână în locuri pustii.(Mat. 8:5) Pe când intra Isus în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, care-L ruga… Sunt sigur că sutaşul auzise despre vindecarea leprosului. Omul acesta de oarecare vază nu era evreu, şi era căpitan peste şaizeci de sute (companii de câte o sută de oameni) din legiunea romană. Relatarea lui Luca ne spune că el construise o sinagogă pentru evrei. (Când am vizitat Israelul, am avut prilejul să vizitez ruinele acelei vechi sinagogi. Dacă mai există un loc în care să fi păşit Isus cu adevărat, atunci este acea veche sinagogă.) Ascultaţi acum cererea sutaşului: …Şi zicea: „Doamne, robul meu zace în casă slăbănog şi se chinuie cumplit.” (Mat. 8:6) Robul omului acesta suferea de o boală gravă... Nu știu cât interes și câtă milă era în rugămintea sutașului, cert este că Domnul l-a auzit și i-a răspuns prompt (Isus i-a zis:) „Am să vin să-l tămăduiesc.” „Doamne”, a răspuns sutaşul, „nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu; ci zi numai un cuvânt, şi robul meu va fi tămăduit. Căci şi eu sunt om sub stăpânire; am sub mine ostaşi, şi zic unuia: «Du-te!», şi se duce; altuia: «Vino!», şi vine; şi robului meu: «Fă cutare lucru!», şi-l face.” (Mat. 8:7–9) Fiind militar, sutaşul știa ce-i aia autoritate... purta uniforma romană şi putea să-i spună unui soldat de sub comanda sa: „Fă cutare lucru!”, iar acela trebuia să se supună. De ce? Din pricina puterii, care înseamnă autoritate. Așa că, sutașul s-a uitat la Isus şi I-a spus: „Tu ai o putere de felul acesta!” El a recunoscut că Isus avea autoritate asupra bolii fizice. (Mat. 8:10) Când a auzit Isus aceste vorbe, S-a mirat şi a zis celor ce veneau după El: „Adevărat vă spun că nici în Israel n-am găsit o credinţă aşa de mare.” De două ori este consemnat în Scriptură că Domnul Isus Hristos s-a mirat: o dată din pricina necredinţei lui Israel, şi a doua oară la vederea credinţei acestui sutaş ne-evreu! Dar vă spun că vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde vor fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.” (Matei 8:11-12) Este interesant că El a spus că mulţi vor veni de la „răsărit şi de la apus.” La vremea în care Domnul Isus a rostit aceste lucruri, strămoşii noștri erau și ei probabil și în est, și în vest... Domnul a dat asigurări că mesajul Evangheliei va ajunge şi la ei, astfel că prin credință și ei – chiar ne-evrei – să aibă parte de Împărăţia cerurilor. Ce promisiune! Desigur, fiecare persoană trebuie să-şi manifeste în mod personal credinţa în Hristos. Nimeni nu va putea pretinde să fie mântuit pe baza membralității sale într-o biserică, pe baza tradiţiei familiale sau a faptului că părinţii lui sunt creştini. Apoi a zis sutaşului: „Du-te, şi facă-ţi-se după credinţa ta.” Şi robul lui s-a tămăduit chiar în ceasul acela. (Mat. 8:13) Deşi robul suferind nu era în prezenţa Domnului Isus, credinţa sutaşului în Isus Hristos a făcut ca el să fie vindecat. Întâi deci, Isus s-a atins de un lepros şi acesta a fost vindecat. Acum, El îl vindecă de la distanţă pe robul acestui sutaş. Apoi urmează cel de-al treilea miracol de vindecare. Isus s-a dus apoi în casa lui Petru şi a văzut pe soacra acestuia zăcând în pat, prinsă de friguri. S-a atins de mâna ei, şi au lăsat-o frigurile; apoi ea s-a sculat şi a început să-I slujească. (Mat. 8:14–15) Soacra lui Petru era bolnavă de friguri. Iar Domnul, probabil anunțat sau rugat de Simon, a venit la ei acasă, a atins-o şi a vindecat-o. Observaţi, vă rog, aceste trei tipuri de boli. Prima boală este lepra, care este incurabilă. Apoi, o altă afecţiune a fost paralizia, iar a treia este această boală infecțioasă febrilă și periculoasă, de care soacra lui Petru scapă... Iar următoarea minune este una multiplă, și are loc după apusul soarelui: Seara, au adus la Isus pe mulţi îndrăciţi. El, prin cuvântul Lui, a scos din ei duhurile necurate şi a tămăduit pe toţi bolnavii. (Mat. 8:16) Vă atrag atenţia că au adus la el „mulţi” îndrăciţi. Nu sunt prezentate aici câteva cazuri izolate. De fapt, dacă analizaţi cu atenţie relatarea Evangheliei, veţi vedea că Matei afirmă cât se poate de clar că în ziua aceea au fost vindecaţi poate mii de oameni. Deci, erau mii de orbi care acum puteau vedea. Erau mii de şchiopi care mergeau normal. Erau mii de surzi care acum puteau auzi. Acesta este motivul pentru care duşmanii lui Isus nu au pus niciodată la îndoială faptul că El a înfăptuit minunile acelea. Mai degrabă, se întrebau cum le-a înfăptuit. Ca și cum ar fi auzit întrebarea nersotită, evanghelistul Matei avansează o explicație – Mat. 8:17: …Ca să se împlinească ce fusese vestit prin prorocul Isaia, care zice: „El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre.” Citatul este din cartea prorocului Isaia 53:4 – probabil unul dintre cele mai invocate de aşa-zişii vindecători prin credinţă. Ei afirmă că în ispăşirea realizată de Hristos există vindecare fizică şi utilizează intens acest verset pentru a-şi susţine poziţia și acțiunile. Aș vrea să vă rog să deschidem la Isaia şi să ne uităm la acest verset, căci eu nu cred că el susține în vreun fel mişcarea modernă de vindecare. „Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.” (Is. 53:4-5). De ce anume suntem noi vindecaţi? Acest pasaj din Isaia afirmă clar că noi suntem vindecaţi de fărădelegile şi păcatele noastre. Poate că mă veți întreba: „Eşti sigur de asta?” Ştiu că despre asta vorbesc aceste versete, pentru că și Petru le citează într-un context similar: „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi” (1 Pet. 2:24). Vindecaţi de ce anume? De „păcate.” Petru spune foarte clar că el vorbeşte despre păcat. „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Is. 53:6). Nelegiuirea ta şi a mea a fost cea care a fost pusă asupra Lui. În mod evident, Isaia se referă la faptul că Hristos avea să rezolve problema fundamentală a păcatului. Să afirmi că în Ispăşire există vindecare pentru trup mi se pare „pe lângă subiect”. În Ispăşire este inclus şi un trup glorificat, dar eu încă nu l-am primit pe al meu. Tu îl ai pe al tău? De asemenea, în Ispăşire este inclus un pământ nou, de peste care este ridicat blestemul... or, este evident că încă nu îl avem. În ziua aceasta, când păcatul şi Satan încă domnesc, nu există eliberare de boală ca un imperativ al Ispăşirii. De ce l-a îndemnat Pavel pe Timotei să ia puţin vin pentru stomacul lui? De ce nu l-a îndemnat să fie vindecat prin Ispăşire? De ce nu i-a îndemnat Iacov pe sfinţi să ceară vindecarea obținută prin Ispăşire atunci când le-a spus să-i cheme pe prezbiteri pentru a se ruga și a-l unge cu untdelemn? (vezi Iacov 5:13-15). De ce nu a pretins Pavel vindecarea din Ispăşire, când a menţionat faptul că a primit un ţepuş în carne? „ Şi, ca să nu mă umflu în de mândrie din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un ţepuş în carne , un sol al Satanei, ca să mă pălmuiască şi să mă împiedice să mă îngâmf. De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia. Şi El mi-a zis: «Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită»” (2 Cor. 12: 7-9, sublinierea îmi aparţine). Există şi alte exemple relatate referitoare la acest subiect: Pavel, în Epistola către Filipeni, îl pomenește pe prietenul și tovarășul său de slujbă Epafrodit, care fusese bolnav (vezi Fil. 2:25-27), iar Pavel nu a folosit Ispăşirea pentru a pretinde vindecarea. Dragul meu, trebuie să acceptăm faptul că nu întotdeauna este voia lui Dumnezeu să ofere vindecare. Cu toate acestea, uneori este voia lui Dumnezeu să vindece. În loc să mergi la un cort sau într-o sală unde se face reclamă la servicii de vindecare, de ce să nu mergi direct la Medicul cel Bun, Domnul Isus Hristos? Află dacă vindecarea face parte din planul Lui pentru tine! Eu cred în vindecarea divină, dar nu și în aşa-numiţii vindecători . În loc să merg la o persoană care pretinde că are putere aici pe pământ, prefer să îmi duc cazul înaintea Marelui Doctor şi să spun împreună cu leprosul: „Dacă voieşti, poţi să mă cureţi” (v. 2). Atunci, indiferent dacă suntem vindecaţi sau nu, El primeşte slava. Şi noi ne dorim ca El să fie proslăvit! Da, desigur, Dumnezeu poate vindeca, şi hotărât vindecă și astăzi, însă nu prin aşa-numiţii vindecători prin credinţă. Isus a văzut multe noroade împrejurul Său şi a poruncit să treacă de cealaltă parte. (Mat. 8:18) Observaţia aceasta îmi întărește părerea că Domnul a vindecat literalmente mii de oameni suferinzi şi nu doar acele cazuri distincte care au fost consemnate. Îmi aduc aminte că și Ioan a scris în Evanghelia sa: „Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne care nu sunt scrise în cartea aceasta. Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând să aveţi viaţa în Numele Lui” (Ioan 20:30–31). Deci până la urmă, soluția e credința! Mulțumim lui Dumnezeu pentru darurile Lui cele mari și multe – între care mântuirea prin credința în Isus Hristos! Pe curând! Capitolul 8 TemA: Isus demonstrează că El are puterea de a pune în aplicare etica Predicii de pe Munte. Introducere isus vindecă un lepros isus vindecă robul sutaşului isus vindecă soacra lui petru şi pe alţi BOLNAVI…
Dragi prieteni, ascultați un program care ne oferă ocazia să ne reîntâlnim regulat – și sper cu interes, nu în virtutea obișnuinței! Suntem recunoscători providenței divine, care ne păstrează sub autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu, vreau să cred mereu deschis înaintea noastră, și mereu de folos ca să ne îndrepte mintea, inima și viața către lucrurile cu adevărat valoroase și perspectivele cu adevărat importante. Cred că suntem conştienţi că, atunci când ne apropiem de Cuvântul lui Dumnezeu, avem nevoie de călăuzirea specială a Duhului Sfânt, pentru a înţelege atât ce ne relatează Scriptura, cât și mesajul real și personal pe care textul respectiv îl transmite inimii noastre. Să nu uităm deci niciodată să-L rugăm pe Dumnezeul nostru să comunice cu noi prin Cuvânt și prin Duhul Sfânt. Poate că suntem uneori ispitiţi să citim cuvântul lui Dumnezeu în grabă sau superficial, limitându-ne la o simplă parcurgere a textului. E drept că multe pasaje sunt deosebite, cu informaţii istorice, cu principii minunate sau personaje exemplare în acțiune... Dar dincolo de toate acestea, Dumnezeu folosește toate astea pentru a ajunge nu numai la mintea noastră, ci şi la inima noastră. Așa spre pildă, multele pasaje și formulări absolut antologice din discursul magistral al Mântuitorului cunosct sub numele de Predica de pe munte, prin care am trecut în întâlnirile precedente, cred că v-au mers la suflet – rămâne să le vedem efectul și-n viață, pentru că altfel nu sunt decât literatură. Cuvintele Domnului Isus au avut și au putere… evanghelistul Matei însuși încheie secţiunea în care a inclus Predica de pe munte – resp. cap. 5-7 – afirmând (Mat.7:28–29) După ce a sfârşit Isus cuvântările acestea, noroadele au rămas uimite de învăţătura Lui; căci El îi învăţa ca unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor. Isus Hristos a fost un învăţător care emana forță duhovnicească și autoritate; chiar dacă nu avea pregătire rabinică formală, prestanța, înțelepciunea, originalitatea, căldura discursului său (pe înțelesul, pe gustul și răspunzând nevoilor oamenilor simpli; însoțit nu doar de patos, ci și de semnele puterii și autorității Sale spirituale) L-au făcut iubit de audiență. El nu repeta ceva ce auzise și învățase pe dinafară. Cuvintele și învățăturile Lui veneau parcă din cer, iar semnele și minunile care le însoțeau desăvârșeau impresia puternică... care arunca în desuetitudine așa-zisele autorități dpirituale ale vremii și locului, respectiv cărturarii și fariseii, care excelau în formalism, teatralitate, autoîndreptățire, literă fără duh, liturghie dacă vreți în detrimentul vieții! De aici și noi trebuie să învățăm că nu avem nimic care să merite să fie spus dacă nu derivă din autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu, şi dacă nu comunicăm prin puterea Duhului lui Dumnezeu, care a insuflat și susține atât Cuvântul cât și poporul lui Dumnezeu. N-am nevoie – și nu cred că sunt prea mulți interesați – de vreunul care îmi înşiră tot felul de teorii, pe care el însuşi nu le-a încercat niciodată şi despre care nu ştie, de fapt, nimic. Cea mai importantă ștafetă pe care o avem de predat azi este Evanghelia, și mesajul ei de mântuire, pentru că știm că e valabil și eficient, pentru că a funcţionat și în cazul nostru. Şi l-am văzut la lucru în vieţile atâtor altora care au venit la Hristos, și au trecut de la moarte la viață – fiind făpturi realmente și în mod evident noi ! Așadar, am ajuns (într-o prezentare totuși sumară, sintetică, incompletă) la capătul acestui prime cuvântări de referință a Învățătorului Isus Hristos, de la debutul lucrării Sale mesianice. Predica de pe Munte este un pasaj glorios al Scripturii. Tratează-l cu atenție și responsabilitate, ci discernământ și ehilibru – nu-l ignora, nu-l venera! Dac-o vei citi corect, te va conduce la persoana lui Isus Hristos, Îi vei cunoaște și înțelege caracterul, lucrarea, moștenirea... îți vei înțelege chemarea și menirea... Îţi vei da seama desigur că nu vei reuşi să te ridici la nivelul preceptelor hristice, dar nu vei suspina abandonat în neputință și disperare! Îţi va arăta că eşti slab şi vinovat, te va face să plângi după milă... dar te va conduce la persoana Domnului Isus Hristos. Dacă-L vei primeşti pe Hristos ca Mântuitor, El îţi va da Duhul Sfânt, și astfel nu-ți vor lipsi nici dorința, nici călăuzirea, nici resursele de a viețui conform standardului înalt la care ne îmbie. Am o propunere: acum, că am încheiat Predica de pe Munte, ce-ar fi să ne dăm un pas înapoi şi să avem o imagine de ansamblu a ei?! Pentru că probabil multe din ce-am spus la un moment dat pe parcursul celor trei capitole din Evanghelia lui Matei vor fi fost noi şi poate ciudate pentru unii oameni. Foarte mulţi consideră că Predica de pe Munte prefigurează modul în care trebuie să arate și să trăiască credincioşii în societatea noastră contemporană, că ea este dată bisericii. Dacă facem pasul înapoi despre care vorbeam, şi încercăm să privim panoramic Cuvântul lui Dumnezeu, ca întreg, vom observa că Dumnezeu a dat trei sisteme extraordinare prin care El conduce şi guvernează omenirea. Primul este sistemul mozaic, adică Legea vechi-testamentară. După cum ştiţi, încă din prima carte a Bibliei – Geneza capitolul 7 – ni se relatează faptul că Dumnezeu a trebuit să distrugă întreaga rasă umană (cu excepţia unui om neprihănit şi a familiei lui), din cauza violenţei lor şi pentru că „toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Gen. 6:5). Deci nu a durat foarte mult, după alungarea din grădina Edenului din cauza neascultării primilor oameni, până când familia umană s-a depărtat cu totul de Dumnezeu – şi El a fost nevoit să-i judece. Dintre toți oamenii de pe pământ, El nu a putut salva decât familia lui Noe... şi din aceştia, Dumnezeu a început să urchestreze evenimente, oameni, lucruri și condiții pentru a ridica din această nouă populaţie un om care avea să devină strămoşul unui popor, rânduit/ales să fie o mărturie pentru Dumnezeu. De fapt, El avea să le dea o țară şi să-i facă o naţiune numeroasă și importantă, şi care să fie o binecuvântare pentru lume. Prin ei, Dumnezeu voia să atingă lumea și să elibereze/mântuiască omenirea. Prin Moise, El a scos la iveală sistemul mozaic, un sistem sacrificial grozav. Cartea Exod ne oferă detaliile acestui sistem (Legea poruncilor și rânduirile ei) şi ne dezvăluie faptul că în centrul lui era altarul arderii de tot, unde se aduceau jertfele. Altarul vorbeşte despre crucea Domnului Isus Hristos, condiția ispășirii și răscumpărării tuturor oamenilor – activate însă exclusiv prin pocăință și credință. Dumnezeu nu a iertat niciodată un păcat decât dacă se aducea o jertfă, dar Legea nu îl mântuia pe om! Ea doar îi dezvăluia omului faptul că este păcătos... și promitea o acoperire – neținere în seamă – a păcatelor în intervalul dintre jertfe. Acesta a devenit cu timpul mai degrabă un sistem de condamnare, și nu unul de mântuire. Prin urmare, în economia planului de mântuire al lui Dumnezeu, pe parcursul Vechiului Testament arderile de tot au avut menirea să arate spre (să anunțe) venirea unui Mântuitor, Mesia – nimeni altul decât Domnul Isus Hristos. La însumarea condițiilor, la momentul optim (la „împlinirea vremii” cum scrie în Galateni 4:4), Isus a venit – născându-Se și trăind în condiții dintre cele mai umile, trăind intens și vestind Evanghelia, săvârșind minuni și pregătindu-Și câțiva discipoli, în ultimii trei ani și jumătate de viață... însă poporul Său L-a respins! – şi apoi S-a dăruit pe Sine Însuşi, pentru a împlini profeţiile Vechiului Testament. Evanghelia după Matei Îl prezintă pe Isus ca Rege – un lucru important și greu, având în vedere că audiența principală au fost evreii, adică Israelul care aștepta un rege izbăvitor, care să le redea libertatea și măreția. Convingerea mea personală este că toată această evanghelie trebuie înţeleasă în lumina faptului că El este Regele. Aşa cum am mai arătat, în Evanghelia după Matei, El s-a născut ca Rege (chiar dacă în condiții precare și obscure), a trăit ca Rege, a murit ca Rege, a înviat din morţi ca Rege şi va veni din nou pe acest pământ ca Rege al regilor! Unul dintre lucrurile pe care El le-a făcut pe când era aici pe pământ a fost să enunţe o lege, care era diferită de Legea lui Moise. Este aşa-numita Predică de pe Munte, relatată în Matei 5-7 – un fel de constituție, valabilă în forma de guvernământ care în Evanghelia după Matei și-n învățătura Mântuitorului transpare cu vigoare: Împărăția cerurilor. Extrase din această cuvântare se regăsesc şi în celelalte evanghelii, dar în Matei ea este prezentată cel mai pe larg și coerent. Cu toate acestea, cum am mai spus, cred că și în această formă putem vorbi tot de o ediţie restrânsă, iar dovada pentru aceasta este în faptul că El a luat numai două dintre poruncile Legii lui Moise şi le-a ridicat la un standard de interpretare mult mai înalt decât cel din Vechiul Testament. Chiar dacă formula „ Aţi auzit că s-a zis celor din vechime… dar Eu vă spun…” apare de șase ori doar în a doua jumătate a cap.5, Domnul a spus că numai și dacă te mânii pe fratele tău, te faci vinovat de crimă. Nu există nimic de felul acesta în Vechiul Testament. De asemenea, El a spus că şi doar dacă te uiţi cu poftă la o femeie, te faci vinovat de adulter. Iertați-mă, dar cred că aici se încadrează jumătate din rasa umană astăzi! Pentru că există puţini bărbaţi despre care să se poată spune că nu s-au făcut vinovaţi de călcarea acestei porunci! Cu ceva timp în urmă, o tânără foarte frumoasă, care era o creştină de toată isprava și o excelentă învăţătoare la școala duminicală, mi-a spus că se întâlnise cu un bărbat, care, întâmplător, era (cică!) predicator. Ea mi-a spus: „M-am speriat când am văzut cum se uita la mine: mă dezbrăca din priviri, de parc-ar fi urmat să mă violeze!” Omul acela nu s-a mişcat din loc, doar o privea într-un anume fel pe femeia care se apropia... dar conform exigențelor Predicii de pe Munte, el se făcea vinovat de adulter. Chiar dacă nu săvârșise actul în sine, înaintea lui Dumnezeu era ca și cum l-ar fi făptuit! Predica de pe Munte ridică așadar Legea la un nivel superior, suprem – aș zice... Poate că cineva se întreabă: „Nu aşa ar trebui să trăim noi astăzi?” Părerea mea – afirmă John Vernon McGee) este că această lege este pentru împărăţia care va veni pe pământ. În momentul acela, vom avea probabil la dispoziție o varianta integrală, completă a Predicii de pe Munte. Ea va fi legea împărăţiei pe care Hristos o va instaura atunci. Ea conţine principii măreţe pentru noi, dar noi am primit un alt sistem. Tu şi cu mine trăim în ceea ce se numeşte epoca harului sau epoca Duhului Sfânt, când Dumnezeu mântuieşte prin har, nu prin ţinerea unei legi, nu prin urmarea unor reglementări, mai mult sau mai puțin aspre. Noi nu suntem mântuiţi prin ceva ce facem ci prin ceva ce credem . Dragul meu, nici tu nu eşti creştin dacă nu crezi ceva – iar acel ceva este „că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi” (1 Cor. 15:3-4). Aceasta este Evanghelia; asta te mântuieşte. După ce ai fost mântuit, Dumnezeu are pentru tine un mod de viaţă... şi acesta nu este bazat pe Legea lui Moise, nici pe Cele Zece Porunci. Oh, da, ştiu ce învaţă toate marile religii! Și eu am fost crescut şi educat într-una dintre ele. Catehismul Scurt, când vine vorba despre subiectul sfinţirii şi cum să trăim pentru Dumnezeu, aduce în discuţie Decalogul. Să presupunem că ţii toate Cele Zece Porunci (ceea ce, fie vorba-ntre noi, n-are cum să se-ntâmple!); ei bine, nici măcar acest lucru nu te poate mântui, pentru că ceea ce te mântuieşte este doar credinţa în Domnul Isus Hristos. Legea nu te poate mântui! Ea dă cunoștința păcatului și arată (conduce) înspre Hristos Legea nu este nici un mod de viaţă; ea nu este modul de viaţă creştin. Dar poate că ar putea cineva să întrebe: „Asta înseamnă că o putem călca?” Desigur că afirmația mea de mai devreme nu îţi dă libertatea de a călca Legea, ci înseamnă doar că noi avem un mod de viaţă care este mult mai înalt decât cele Zece Porunci. „Dar”, ai putea argumenta, „tocmai ai spus că Predica de pe Munte ridică Legea la cel mai înalt nivel, prin urmare acesta trebuie să fie modul nostru de viaţă.” „Poate că da, dar nu este. Dacă nimeni nu poate împlini Legea, cum ai putea trăi atunci Predica de pe Munte?” Este o întrebare, nu?! Și-ncă una: sunteţi gata pentru nişte afirmaţii oarecum șocante? Ei bine, iat-o pe prima: Predica de pe Munte a făcut mai mulţi ipocriţi în biserică decât orice altceva. V-am spus experiența mea cu bărbatul acela important și bogat, care era membru într-o biserică şi deţinea şi o funcţie pe acolo, dar care înjura ca un birjar (cum se spune) şi care îşi mai și închipuia că este creştin! Când am insistat puțin asupra Predicii de pe Munte, am descoperit că nu făcea altceva decât să voteze pentru ea; era de acord cu ea, însă nu o ţinea. Nu putea să-i împlinească prescripțiile. Nimeni nu poate trăi conform ei. Vedeţi voi, ea oferă o modalitate de a vedea lucrurile și de a trăi pe care foarte mulţi oameni şi-o asumă când inima lor nu este schimbată. Dar inima omului trebuie să fie schimbată întâi! O altă afirmație, în urma evaluării învățăturii Domnului Isus din Predica de pe munte: liberalismul nu se găseşte doar în politică, ci și în teologie; liberalismul teologic a jucat şi el un rol important în evaluarea și abordarea învățăturii hristice. Adepții acestui liberalism vorbesc despre paternitatea lui Dumnezeu şi despre fraternitatea omului. Ei bine, Domnul Isus a contrazis teoria aceasta când le-a spus chiar conducătorilor religioşi din zilele Lui: „Voi aveţi de tată pe diavolul...” (Ioan 8:44). În mod evident, existau în acele vremuri oameni care nu puteau să-L numească, pe Dumnezeu, Tatăl lor. Paternitatea universală a lui Dumnezeu nu li se aplica... şi nu li se aplică nici azi. Chiar dacă din timpul celui de al Doilea Război Mondial, Statele Unite au încercat să se raporteze la lume într-un spirit de întrajutorare, nu-s puține popoarele care-i urăsc și azi pe americani – afirmă John vernon McGee... iar mulți alții ne invidiază, continuă domnia-sa. Am cheltuit miliarde de dolari pentru a cumpăra pacea, şi nu avem pace în lume astăzi. De ce? Pentru că nu poţi conduce lumea în baza Predicii de pe Munte. Au existat, nu doar în America, politicieni care au încercat să pună în aplicare aceste principii. Deci, nu sunt bune principiile respective? Bineînțeles că sunt bune, poate prea bune... dar altceva este greşit. Ce anume? Inima omului este greşită. Omul este problema. Un ascultător al programului nostru de radio ne-a scris punând punctul pe i: „Pot să vă spun că eu nu am probleme; eu sunt problema!” Da, prieteni, aceasta este dificultatea majoră a lumii. Cele Zece Porunci nu conțin nimic greşit. Ele provin de la Dumnezeu și Îi dezvăluie gândirea și voia Sa. Predica de pe Munte e bună, e foarte bună, și revelează şi ea voia lui Dumnezeu. Cu siguranţă, nici una dintre acestea nu conține nimic greşit, însă omenirea are ceva ce este într-adevăr greşit. Învățăturile sunt desăvârșite, dar nu și persoanele vizate de poruncile respective! Ascultaţi cuvintele Domnului Isus, care ne dezvăluie unde este problema; le citesc tot din Evanghelia după Matei (Mat. 15:18–20): „Dar ce iese din gură vine din inimă, şi aceea spurcă pe om. Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele. Iată lucrurile care spurcă pe om; dar a mânca cu mâinile nespălate nu spurcă pe om”. Poţi avea o religie care presupune spălarea mâinilor şi a trupului şi poţi trece prin orice fel de ritual sau liturghie, dar inima este problema. Omul are probleme grave cu inima astăzi, iar joggingul nu-i este de niciun ajutor – pentru că noi nu vorbim de cord aici. Omul are nevoie de Isus, nu de jogging. Numai Domnul Isus Hristos poate schimba inima (felul de a înțelege, simți și decide) – printr-o minune cunoscută sub numele de „naştere din nou”. Aceasta trebuie să fie temelia creștinismului tău! Degeaba încerci să construiești, dacă n-ai temelie... degeaba încerci sfințirea, dacă-ți lipsește justificarea! Pentru amândouă aceste coordonate ale vieții creștine, ai nevoie de Isus Hristos! El i-a spus chiar şi unui fariseu drăguţ, respectabil, pe nume Nicodim, că trebuie să se nască din nou. Deşi expresia naştere din nou este folosită greşit şi abuzată în zilele noastre, acesta este un adevăr miraculos și esențial. Dragul meu, dă-mi voie să-ţi spun că tu şi cu mine trebuie să ne naştem din nou, pentru că toți avem această natură veche. Când Domnul Isus a vorbit despre ceea ce iese din inimă, El nu vorbea despre inimă la modul general, ci vorbea în particulare despre inima fiecăruia – a mea şi a ta. Și în asta rezidă problema. Apostolul Pavel a dus mai departe această discuţie, afirmând (Gal. 5:19–21): „Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare cu acestea”. Trăim în vremea eticii situaţionale. La putere este imoralitatea grosolană și în creștere constantă. Oamenii s-au descotorosit de aşa-numita etică iudeo-creştină, au aruncat-o în debaraua cu vechituri – şi fac ce le place. Urmăream recent un interviu cu un profesor universitar, care a fost întrebat: „Ce este corect în zilele noastre?” Răspunsul lui a fost - citez: „Orice este corect dacă te face să te simţi bine.” Conform acestei logici, dacă uciderea mamei şi a tatălui tău te-ar face să te simţi bine, asta este cât se poate de corect, nu? Dumnezeu a dat cele Zece Porunci pentru a ţine în frâu firea noastră cea veche, însă ele nu au reușit să facă lucrul acesta, pentru că poporul căruia Dumnezeu îi dăduse Decalogul se depărtase foarte mult de El. Omul nu a putut să se ridice la standardul cerut de Cele Zece Porunci și Pavel denunţă în repetate rânduri lucrul acesta în epistolele sale. Atunci, cum trebuie să trăiască omul? Nu prin eforturi proprii, pentru că nu va reuşi! Tot în Galateni 5 citim: „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege” . Nicio lege nu poate produce sau sancționa așa ceva! Pentru tine sau pentru mine nu este ceva natural să iubim – și nu mă refer aici la eros, ci la o preocupare reală faţă de alţii şi la o dragoste reală de Dumnezeu. Și asta nu vine în mod firesc. Exista cândva la modă un şlagăr intitulat „Fă ce-ți vine”. Ei bine, făcând automat doar ce-i vine, omul produce civilizaţia noastră contemporană, care, după cum vedem cu toții, este cât se poate de violentă și imorală. Mulți oameni serioşi aflați în poziții importante se întreabă deja care mai sunt șansele de supravieţuire a omenirii. Zic și eu: n-avem șanse, dacă nu există o restaurare a controlului asupra firii omului! Am spus deja că nu poţi produce aceste roade minunate ale dragostei, bunătăţii, blândeţii etc. – prin eforturi personale. În Predica de pe Munte se spune: „Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul” (Mat. 5:5). Am primit o scrisoare de la un misionar din Etiopia care dovedeşte că cei blânzi NU moştenesc pământul acum. Cei blânzi VOR moşteni pământul – însă doar când va veni Regele, cel care a fost cel mai blând OM care a umblat vreodată pe acest pământ. El vine cu putere mare şi slavă şi El va elimina orice stricăciune de pe pământul acesta, instaurându-Și împărăţia. Dar cum trebuie să trăim noi astăzi? Prin puterea Duhului, care produce în vieţile noastre: dragoste, bucurie, pace. Cum stai cu pacea în inima ta? Ai pace cu Dumnezeu? Dar cu oamenii? Doar Duhul lui Dumnezeu ţi-o poate da! La fel și bucuria.. ştii tu ce înseamnă să ai bucurie adevărată în Domnul? Şi cum rămâne cu blândeţea? Câtă vreme avem o inimă mândră, tu şi cu mine nu putem fi blânzi. Ne place ca oamenii să ne audă și să ne laude... Este firea veche care se manifestă în noi. Dar roada Duhului este blândeţea. În tot timpul lucrării mele, i-am cerut lui Dumnezeu să mă facă un om blând: „O, Dumnezeule, fă-mă un om blând! Dă-mi smerenie! Fă-mă creştinul care ar trebui să fiu!” Nu o pot face singur. Iar Dumnezeu vrea să facă asta în și pentru noi, prin Duhul Sfânt. Dragul meu, acesta este un nou mod de viaţă. Nu este vorba despre sistemul mozaic, nici despre Predica de pe Munte, acesta este un sistem nou ! Dumnezeu ne-a binecuvântat pe toţi cu binecuvântări duhovniceşti în locurile cereşti – El ne-a dat binecuvântări spirituale. Iar acum noi trebuie să umblăm prin această lume în blândeţe, cu smerenie în minte şi în inimă, prin puterea Duhului lui Dumnezeu. Şi astăzi trebuie să fim umpluţi cu Duhul Sfânt care ne va da puterea să trăim pentru Dumnezeu. El va produce roduri în vieţile noastre. Ne va da puterea să-L slujim pe Dumnezeu. Acesta este planul înalt la care suntem chemaţi. Speranţa mea este ca acum să vezi Predica de pe Munte în adevărata ei perspectivă. Acum suntem gata să coborâm de pe munte, acolo unde El enunţă etica, şi unde Se confruntă cu problemele reale ale fiecăruia – ale ucenicilor ca și ale oponenților... Vom vedea că Mântuitorul a pregătit şi mijloacele, și dinamica prin care să pună în aplicare această lege – și nu doar atunci când va veni să domnească pe pământ! Vom coborî și noi (sau vom urca?!) pe firul narațiunii evangheliei lui Matei, pe care o continuăm prin har și data viitoare. Deocamdată ne oprim și ne luăm rămas bun! Pe curând!…
Willkommen auf Player FM!
Player FM scannt gerade das Web nach Podcasts mit hoher Qualität, die du genießen kannst. Es ist die beste Podcast-App und funktioniert auf Android, iPhone und im Web. Melde dich an, um Abos geräteübergreifend zu synchronisieren.