Itinerar Biblic podcast

1
Matei 27:1-32 | Itinerar Biblic | Episodul 100 23:00

vor 36 weeks23:00

23:00

Dragi ascultători, mi-ar părea tare bine ca oridecâte ori ne reîntâlnim sub acest generic, să ne bucurăm însuflețit pentru acest motiv special: iertarea pe care ne-o dă Dumnezeu prin Domnul Isus este o iertare restauratoare. Atunci când Dumnezeu iartă, El şi repune în drepturi pe cel iertat. Poate că și noi mai iertăm (sper, măcar din când în când!), dar în multe cazuri persoana care ne-a greşit nu se mai bucură de aceeaşi încredere din partea noastră. Nu este la fel la cu Dumnezeu. Prin prorocul Ezechiel (22:16), El spune: „Toate păcatele pe care le-a săvârşit se vor uita…” Aceasta este ceea ce spune și ceea ce face Dumnezeu! În primul rând istoria ucenicului și apostolului Petru este grăitoare în acest sens; este o mărturie că Dumnezeu primeşte cu drag pe cel ce se pocăieşte şi nici măcar nu îşi mai aduce aminte de greşeala lui. Noi oamenii, găsim o adevărată desfătare (atunci când totuşi iertăm pe cineva) să ne și să îi aducem mereu aminte de acest lucru. Poate facem aceasta şi pentru că iertăm atât de greu şi atât de rar! Cum spuneam, însă, nu este cazul Domnului Isus. După cum o să vedem mai târziu, Petru nu este numai iertat, dar se va bucura de aceeaşi consideraţie din partea Domnului, fiind folosit mai departe pentru lucrarea din cadrul Împărăţiei Cerurilor. De fapt, dragii mei, cam aici am ajuns cu studiul nostru din cadrul Evangheliei după Matei. Suntem la capitolul 27, și ne despărțeam data trecută nu numai cu imaginea Mântuitorului maltratat în așa-zisa judecată a Sinedriului, ci și în ecourile triplei lepădări de Domnul a lui Petru. Ce-o fi fost în inima lui când și-a dat seama cât de slab era în realitate, față de cât de tare se crezuse – fapt pentru care iese din scenă deocamdată vărsând lacrimi amare de căință... Era oricum prea târziu în economia contextului, dar nu prea târziu pentru redresarea și recuperarea lui... care întotdeauna și-n cazul oricui începe cu nimic altceva decât cu pocăință! Oricum e interesant de observat că deși Scriptura și istoria atestă reabilitarea lui Petru, Matei nu-l va mai menționa pe nume până la sfârșitul evangheliei sale! Părăsim puțin pista Petru/pocăință, și ne-ntoarcem să urmărim derularea evenimentelor referitoare la procesul şi crucificarea Domnului Isus. Referindu-ne strict la răstignire, vom observa că Matei nu ne oferă de fapt istoria ei, aşa cum nu o face nici o evanghelie, de altfel. Fiecare evanghelist redă mai mult ce se întâmplă în jurul crucii. Sunt mulţi care încearcă să surprindă în cuvinte sau imagini (cărți, filme, piese de teatru, tablouri) durerea, suferinţa, chinurile, batjocurile, abuzurile, violențele și flagelarea pe care a trebuit să le îndure Domnul Isus. Unele dintre ele pot fi reușite, dar nu sunt mai mult decât un punct de vedere uman, o închipuire, o idee asupra a ceea ce s-a petrecut acolo. Cerul nu răbdat să privească suferinţa Lui. Scriptura ne spune că a fost un întuneric de trei ceasuri asupra pământului, pentru că cerul n-a putut privi ce se întâmpla pe cruce. Dacă ne uităm la cum descrie Matei acest episod, vedem cât de minimalist procedează; nu se întrece pe sine în descrieri sau perspective savante sau artistice, nu e patetic, nu e disproporționat... Parcă n-ar vrea să spună mai mult decât: „Și L-au răstignit!” Și nu pentru că nu înţelegea valoarea jertfei Domnului Isus, nu pentru că nu L-ar fi iubit pe Mântuitorul, nu pentru că ar vrea să menajeze pe noi... Pur și simplu, durerea şi consternarea provocate de un asemenea act au fost prea mari pentru el. Parcă nu-i vine să creadă că tocmai poporul în mijlocul căruia venise Domnul şi căruia îi arătase atâta dragoste şi bunătate – s-a putut purta în felul acesta cu Mesia. Dar, dragii mei, indiferent de poporul în care ar fi venit, indiferent de timpurile în care ar fi trăit, tratamentul ar fi fost același – L-ar fi și L-am fi primit la fel, oriunde, oricine, oricând... pentru că numai atât este în stare să dea natura noastră păcătoasă: homo homini lupus E lup față de semenii săi omul, dar-mi-te față de Dumnezeu! Păcatul nu suportă neprihănirea şi se revoltă împotriva ei. Dar numai cei care acceptă lumina și libertatea aduse de Domnul Isus vor ajunge să fie izbăviţi de sub puterea păcatului. Matei începe acest capitol 27 cu dimineaţa ce-a urmat serii în care a fost prins Domnul Isus. El compăruse în faţa Sinedriului (Sanhedrinului), consiliul alcătuit din preoţii cei mai de seamă şi din bătrânii poporului. Dreptul de a condamna la moarte revenea în acea perioadă administraţiei romane. Sinedriul trebuia să formuleze acuzația în baza căreia guvernatorul roman să poată judeca. De aceea Îl interogaseră toată noaptea. Când s-a făcut ziuă, toţipreoţii cei mai de seamă şi bătrânii norodului au ţinut sfat împotriva lui Isus, ca să-l omoare (Matei 27:1). Ei trebuiau să tragă concluziile, și după deliberări au formulat o acuzaţie împotriva lui Isus, care urma să fie dus înaintea curţii supreme. Erau convinși că au un caz care va rezista în tribunalul roman. (Matei 27:2) După ce L-au legat, L-au dus şi L-au dat în mâna dregătoruluiPilat din Pont. Pilat, prefect-guvernator al Iudeei între 26 și 36, notoriu pentru ostilitatea sa față de moravurile și prejudecățile evreiești, îşi avea sediul în Cezareea, la Marea Mediterană. El era în Ierusalim pentru sărbătoarea Paştelui deoarece cetatea era plină de iudei care veniseră la sărbătoare şi, de obicei, în astfel de ocazii se iscau revolte. AtunciIuda, vânzătorul, când a văzut că Isus a fost osândit la moarte, s-a căit, a dus înapoi cei treizeci de arginţi, i-a dat preoţilor celor mai de seamă şi bătrânilor, și a zis: „Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat.” „Ce ne pasă nouă?”, i-au răspuns ei. „Treaba ta” (Matei 27:3-4). Ce slalom printre personaje ostile face Matei, care pare condus de o inspirație de dramaturg consacrat! Domnul Isus era purtat de ceata Templului și către Pilat, procesiunea este interceptată de Iuda, care în loc să-și ceară iertare de la Cel pe care-L vânduse, își exprimă regretul și-și recunoaște greșeala față de beneficiarii acestui simulacru infam... Iar conducătorii religioşi ăși arată adevărata față și-i dau... ce merită: nepăsare și dispreț! Un fel de: „Ţi-ai făcut treaba şi totul s-a încheiat. Îl avem pe Cel pentru care te-am plătit! Nu mai avem nevoie de tine, treaba ta ce faci!” Iuda a aruncat arginţii în Templu şi s-adus de s-a spânzurat (Matei 27:5). Cedând chinului sufletesc intens, omul acesta dă cu piciorul șansei salvării – renunță la bani, iese – şi se spânzură. Ar fi putut să se întoarcă la Domnul şi să fie iertat! Preoţii cei mai de seamă au strâns arginţii şi au zis: „Nu este îngăduit să-i punem în vistieria Templului, fiindcă sunt preţ de sânge” (Matei 27:6). Câtă evlavie! Ce oameni atenți și temători de Dumnezeu! Nu pot să se folosească în mod direct de banii aceia, pentru că erau mânjiți de trădare și sânge. Dar cu binecunoscutul spirit întreprid, găsesc imediat o întrebuințare comunitară onorabilă: Şi după ce s-au sfătuit, au cumpărat cu banii aceia „Ţarina olarului” ca loc pentru îngroparea străinilor. Iată de ce ţarinaaceea a fost numită până în ziua de azi: „Ţarina sângelui”. Atunci s-a împlinit ce fusese vestit prin prorocul Ieremia, care zice: „Auluat cei treizeci de arginţi, preţul Celui preţuit, pe care L-au preţuit unii din fiii lui Israel; Şi i-au dat pe „Ţarina olarului”, după cum îmi poruncise Domnul” (Matei 27:7–10). Găsim această profeţie și în Ieremia 18:1-4 şi e citată aici din Zaharia 11:12-13. Ieremia este cel creditat, pur şi simplu pentru că în zilele lui Isus, Ieremia era prima carte a profeţilor, iar respectivul citat îi este atribuit și pentru că era prorocul mai cunoscut. Important este că se pare că Domnul a fost de față când Iuda s-a întors cu cei 30 de arginţi. De fapt, Isus era pe drumul spre moartea Sa, chiar în locul lui Iuda. Domnul nostru i-a dat o ocazie de a se întoarce la El, acolo, în grădina Ghetsimani şi i-a spus: „Prietene, ce ai venit să faci, fă.” Chiar și-n al doisprezecelea ceas, Iuda ar fi putut să se întoarcă la Domnul şi ar fi fost iertat – dacă ar fi dorit asta. Cine are urechi de auzit, să audă! Isus s-a înfăţişat înaintea dregătorului. Dregătorul l-aîntrebat: „Eşti Tu „împăratul iudeilor”?” „Da”, i-a răspuns Isus, „sunt” (Matei 27:11). Vedeţi voi, conducătorii religioşi doreau să scape de Isus din pricina a ceea ce ei considerau că era blasfemie. Vă amintiţi că atunci când marele preot L-a pus sub jurământ şi L-a întrebat dacă El este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Isus i-a răspuns că este. Şi mai departe a spus: „V ă spun că de acum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului” (Matei 26:64). Pentru conducătorii religioşii asta însemna blasfemie, şi L-ar fi omorât cu pietre doar pe baza acestei afirmații, dar Roma nu le mai permitea evreilor să aplice pedeapsa cu moartea. Aşa că au fost nevoiţi să îl dea pe Isus în mâinile lui Pilat cu o acuzaţie care să aibă greutate într-un tribunal roman. Trădarea ar fi fost o astfel de învinuire, astfel că Isus a fost acuzat de faptul că pretindea a fi Regele iudeilor. Iar răspunsul Domnului Isus a fost: „Tu spui asta”, sau „Este aşa cum spui.” Dar n-a răspuns nimicla învinuirile preoţilor celor mai de seamă şi bătrânilor (Matei 27:12). Deși curgea cu acuzaţii mincinoase și înfierbântate împotriva Lui, Domnul nostru nu S-a obosit să le răspundă. Atunci Pilat I-a zis: „N-auzide câte lucruri Te învinuiesc ei?” Isus nu i-a răspuns la niciun cuvânt, aşa că se mira foarte mult dregătorul (Matei 27:13–14). Isus era Mielul lui Dumnezeu, care tăcea înaintea celor ce îl tund (vezi Isaia 53:7), iar tăcerea Lui era și o dificultate judiciară, pentru că dreptul roman nu încuraja condamnarea unui pârât lipsit de apărare. Lafiecare praznic al Paştilor, dregătorul avea obicei să sloboadă norodului un întemniţat pe care-l voiau ei. Pe atunci aveau un întemniţat vestit, numit Baraba (Matei 27:15–16). Matei nu ne spune ce se întâmpla în culise. Toţi ceilalţi autori ai Evangheliilor adaugă foarte multe detalii la această relatare, dar Matei prezintă doar faptele esenţiale. E clar că Pilat simţea că liderii religioşi nu aveau niciun temei pentru a cere pedeapsa cu moartea. Isus nu incitase la rebeliune împotriva Romei. Alţii o făcuseră, dar Isus nu. Pilat avea deci o problemă. Dorea să le facă pe plac conducătorilor religioşi pentru a menţine pacea în Ierusalim, dar simţea că nu Îl poate condamna la moarte în mod arbitrar pe Isus! Aşa că a căutat o ieșire strategică: exista obiceiul ca în timpul sărbătorii Paştelui să fie eliberat un prizonier iudeu, deci avea să dea mulţimii posibilitatea să aleagă: Isus sau un prizonier renumit, numit Baraba, care era vinovat de rebeliune, crimă, jaf, trădare – ce mai, un tâlhar autentic și notoriu... exact opusul Domnului Isus! Când erau adunaţi la un loc, Pilat le-a zis: „Pe care voiţi să vi-l slobod? Pe Baraba sau pe Isus, care Se numeşte Hristos?” Căci ştia că din pizmă dăduseră pe Isus în mâinile lui (Matei 27:17-18). Pilat era un politician abil. Își dăduse seama ce se întâmpla şi era aprope convins că mulţimea avea să ceară ca Baraba să fie răstignit, iar Isus să fie eliberat – contrastul dintre El şi Baraba era evident, plus că va fi auzit de multul bine pe care-l făcuse Domnul oamenilor. În felul acesta, el credea că se conturează o cale satisfăcătoare de ieşire din această situaţie. În plus, ca pentru a complica lucrurile, guvernatorul primește și indicii exterioare și... private de care trebuie să țină seama: Pe când stătea Pilat pe scaun la judecată, nevasta sa a trimis să-i spună: „Să n-ai nimic a face cu Neprihănitul acesta; căci azi am suferit mult în vis din pricina Lui” (Matei 27:19). Dintre evangheliști, doar Matei o pomenește pe soţia lui Pilat, care era se pare fie o ne-evreică interesată tainic de religia evreiască, fie pur și simplu un om superstiţios. Poate că era implicată într-o religie a misterelor, iar acest lucru ar fi putut fi satanic. Nu cred că avertismentul acesta a venit de la Dumnezeu. Dacă ar fi fost echidistantă, poate că s-ar fi interesat şi ar fi aflat mai multe despre Isus. Se pare că n-a făcut-o, deși tradiții ulterioare afirmă că ea s-ar fi creștinat (ba am citit undeva că i se cunoaște și numele: Claudia Procula). Din ce citim însă, femeia această încearcă să-și prevină soțul să nu se hazardeze în ce-L privește pe Isus. Într-un fel, ea apare ca o contrapondere dintre neamuri la pornirea exterminatoare a celor din neamul Domnului împotriva Lui, și ca pentru a sugera și din surse exterioare scenei convingerea nevinovăției Mântuitorului! Preoţiicei mai de seamă şi bătrânii au înduplecat noroadele să ceară pe Baraba, iar pe Isus să-L omoare (Matei 27:20). Ca să-nțelegem că nu doar Pilat se credea politician abil, iată că și conducătorii religioşi își iau măsuri de precauție pentru atingerea scopului imediat – condamnarea lui Isus. Așa că s-au amestecat în mulţime (se spune chiar că aveau și ei obicieul cadourilor electorale, mitei pentru manipularea maselor) și cum-necum au creat un curent de opinie majoritar favorabil eliberării celui mai rău și mai vinovat: Baraba eliberat, iar Isus nimicit! Dregătorul a luat cuvântul şi le-a zis: „Pe care din amândoi voiţi să vi-l slobod?” „Pe Baraba”, au răspuns ei (Matei 27:21). Îmi închipui ce ochi trebuie să fi făcut Pilat! Deși după câte îi știa pe evrei nu erau excluse surprizele, nu-și imaginase până unde erau dispuşi să meargă mai-marii religioşi. Pilat le-a zis: „Dar ce să fac cu Isus, care Se numeşte Hristos?” „Să fie răstignit!”, i-au răspuns cu toţii. Dregătorul a zis: „Dar ce rău a făcut?” Ei au început să strige şi mai tare: „Să fie răstignit!” (Matei 27:22-23). Închipuiţi-vă un judecător roman negociind cu mulţimea soarta unui condamnat! Pilat avea ultimul cuvânt, şi el ar fi trebuit să ia o decizie. Evanghelia după Ioan ne spune că Pilat L-a chemat pe Isus deoparte în sala de judecată şi L-a interogat în particular. Se pare că gândise ceva de genul: „Isuse, cooperează! Pot să te scap din necaz, şi scap şi eu din colţul în care m-au înghesuit!” Dar Domnul Isus a refuzat să Se apere. Dacă analizăm mai bine această caricatură de proces ajungem la concluzia că Pilat era cel judecat şi că, de fapt, Isus era Judecătorul. Până una-alta însă, pentru că trebuia să decidă în ce-L privește pe Domnul, Pilat a întrebat mulţimea: „Ce să fac cu Isus, care se cheamă Hristos?” Răspunsul, deși nu l-a surprins, l-a izbit și l-a nemulțumit – „Să fie răstignit!” Este absolut suprinzător să auzi de pe buzele unei mase de evrei să ceară pentru un conațional aplicarea unei pedepse nespecifice neamului lor – răstignirea fiind o formă romană de tortură și execuție, mai degrabă (sau, și de aceea) detestată de majoritatea evreilor. Dar era rezultatul mașinațiilor și campaniei de manipulare duse de conducătorii religioși, care doreau să se termine odată cu agitatorul ce se dădea Mesia! Când a văzut Pilat că n-ajunge la nimic, ci că se face mai multă zarvă, a luatapă, şi-a spălat mâinile înaintea norodului şi a zis: „Eu sunt nevinovat de sângele Neprihănitului acestuia. Treaba voastră!” (Matei 27:24). Pilat a cerut un lighean cu apă şi cu un gest teatral şi-a spălat mâinile, comunicând prin asta că nu vrea să aibă nimic de-a face cu execuţia lui Isus. Iarăși, doar Matei redă scena aceasta, dovedind un surprinzător simț dramatic. S-a obiectat că acest gest are sens doar în context evreiesc, dar așa și stăteau lucrurile – probabil că Pilat fusese obligat să aibă minime cunoștințe privind obiceiurile și simbolurile locale. Dar nu era atât de uşor. Trebuia să ia o decizie – orice om trebuie. John Newton a scris odată un poem: Ce crezi despre Hristos – e testul, Prin care starea ta e încercată; Nu poţi fi drept în nicio alta, De n-ai părere dreaptă despre El. Deşi Pilat s-a spălat pe mâini, ironia amară este că cel mai vechi crez al Bisericii conţine aceste cuvinte: „...răstignit sub Ponţiu Pilat.” Sângele lui Isus a rămas pe mâinile lui, indiferent cât de mult şi-a spălat el mâinile. Şi tot norodul a răspuns: „SângeleLui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (Matei 27:25). Cutremurător! În inconștiența sa (pentru care ar trebui să rostim ca Jan Hus: Sancta simplicitas! ), poporul își rosteau condamnarea: „Responsabilitatea este a noastră!” Isus este condamnat sub legea evreiască, deși de către autorități romane, deci evreii vor fi răspunzători de moartea Lui – în fața Romei și-n fața lumii. Din păcate, aşa li se va întâmpla, mult și bine (adică din greu!) de-a lungul istoriei, iar acest lucru poate fi ușor demonstrat: începând cu războaiele iudaice (66-70, sec. I), cărând prin istorie povara antisemitismului feroce și sfârșind dacă vreți cu Holocaustul din al doilea război mondial (care însă nu a epuizat puseurile antisemite), suferințele acestei nații aveau să atenueze până la ștergere statutul privilegiat de popor ales care i se acordase. Dar desigur vocală, la condamnarea lui Isus, fusese o minoritate – și deci nu e simplu să accepți blestemarea unei întregi națiuni! Atunci Pilat le-a slobozit pe Baraba; iar pe Isus, după ce a pus să-L bată cu nuiele, L-a dat în mâinile lor, ca să fie răstignit. (Matei 27:26). Se pare că și Pilat era într-o dispoziție auto-distructivă – trebuia să ia o decizie, s-a bâșbâi, a negociat, a cedat, și a mai și decis în plus o inutilă pedeapsă: bătaia lui Isus! Biciuirea aceasta nu era o pedeapsă simbolică, ci a însemnat finalmente o flagelare de nedescris a trupului celui pedepsit – o pedeapsă aproape mortală în sine! În alte evanghelii (Luca, Ioan) bătaia aceasta pare mai degrabă o alternativă la condamnarea la moarte, sau mai degrabă încercând ca prin ea să elimine sentința de moarte. Dar Matei și Marcu o adaugă condamnării la moarte. Ostaşiidregătorului au dus pe Isus în pretoriu şi au adunat în jurul Lui toată ceata ostaşilor (Matei 27:27). Soldaţii primiseră mână liberă să-I facă Domnului orice doreau. Astfel, Mântuitorul devenise un obiect de josnică și crudă distracție pentru mulţimea năucă și nemiloasă. L-au dezbrăcat de hainele Lui şi L-auîmbrăcat cu o haină stacojie. Auîmpletit o cunună de spini, pe care I-au pus-o pe cap, şi I-au pus o trestie în mâna dreaptă. Apoi îngenuncheau înaintea Lui, îşi băteau joc de El şi ziceau: „Plecăciune, Împăratul iudeilor!” Şi scuipauasupra Lui şi luau trestia şi-L băteau în cap (Matei 27:28-30). Soldaţii au profitat de ocazie şi s-au distrat jalnic pe seama Lui, înainte de a-L răstigni. De vreme ce oricum avea să moară, puteau să-I facă orice doreau. Aveau între altele un joc foarte brutal numit „mâna-fierbinte” pe care îl jucau cu prizonierii lor. Toţi soldaţii îi arătau prizonierului pumnii, apoi îl legau la ochi şi toţi în afară de unul îl loveau cât puteau de tare. Apoi îi luau legătura de la ochi, şi dacă prizonierul era încă în stare de conştienţă, trebuia să ghicească care dintre soldaţi nu îl lovise. În mod evident, prizonierul nu reuşea niciodată să ghicească. Continuau jocul acesta până când prizonierul devenea doar o bucată de carne. Cred că Domnul Isus a fost atât de mutilat, încât nu L-ai mai fi putut recunoaşte. „După cum pentru mulţi a fost o pricină de groază – atât de schimonosită îi era faţa şi atât de mult se deosebea înfăţişarea Lui de a fiilor oamenilor” (Isaia 52:14). Nu mai vorbesc de efectul țepilor violenți ai coroanei ce-i fusese îndesată brutal pe cap! După ce şi-au bătut astfel joc de El, L-au dezbrăcat de haina stacojie, L-au îmbrăcat cu hainele Lui şiL-au dus să-L răstignească. Pecând ieşeau afară din cetate, auîntâlnit pe un om din Cirene, numit Simon, şi l-au silit să ducă crucea lui Isus (Matei 27:31–32). Isus a fost supus unei umiliri abjecte şi unei torturi de nedescris... astfel încât curând n-a mai avut putere să-Și care crucea – dar a avut toată puterea și dragostea să poarte păcatele noastre, ale tuturor! Mângâiați-vă cu aceste cuvinte... până data viitoare măcar, când sper să ne reîntâlnim, să fim cu Domnul nostru până la capăt – ca să fim totdeauna...!…

1
Matei 26:36-75 | Itinerar Biblic | Episodul 99 22:29

vor 36 weeks22:29

22:29

Dragi prieteni, fiți binecuvântați! Mă gândesc adesea, și mă bucur că și dvs. probabil, la identitatea noastră nouă și reconfortantă, și deci la ce a făcut Domnul Isus pentru noi în sensul acesta, și cred că inima noastră e plină de recunoştinţă pentru privilegiul de a fi beneficiarii jertfei Sale, făcută pentru ispăşirea păcatelor noastre. Această părtăşie a fost şi este exprimată de semnul noului legământ, pe care Domnul Isus l-a instituit în seara dinaintea răstignirii Sale: cina (sau masa) Domnului, pe care a lăsat-o ca un act special pentru viaţa bisericii. Nimic din ce-a făcut și face Domnul nostru nu este întâmplător! El a mers cu ascultarea și împlinirea voii lui Dumnezeu până la capăt, până la ultima consecință, plătind răscumpărarea noastră cu Însăși viața Sa. Se cuvine deci să-L însoțim și noi pe parcursul acestei evanghelii a lui Matei până la capătul lucrării Sale! În acea seară în care urma să fie vândut, Domnul Isus a celebrat cu ucenicii sărbătoarea Paştilor, care data de aproape 15 veacuri – de pe vremea când evreii erau robi în ţara Egiptului. Dumnezeu intervine și, prin intermediul unei serii de catastrofe abătute asupra Egiptului, și sub conducerea lui Moise, poporul obține eliberarea din robie. Ultima urgie dinaintea exodului lor fusese precedată de porunca lui Dumnezeu ca în fiecare gospodărie de-a lor evreii să ia un miel, să-l taie şi să ungă stâlpii uşilor cu sângele acela... care devenea astfel un semn. Dumnezeu a trimis îngerul morţii ca să lovească toţi întâii-născuţi din Egipt – acolo unde era acest semn însemna că Dumnezeu răscumpărase familia aceea. Oricine nu avea sângele pe tocul ușii avea de-a face cu îngerul nimicitor! Vă puteți oare imagina ce jale a lăsat în urmă acesta după trecerea sa! În ultima seară înainte de crucificarea Sa, Domnul Isus a dat ucenicilor azima – reprezentând trupul Lui jertfit – și paharul cu rodul viţei, simbol al sângelui vărsat pentru iertarea păcatelor, și-i anunță că este sângele unui nou legământ. Deci, Dumnezeu încheie un nou legământ cu omenirea. Vechiul legământ fusese făcut cu poporul evreu. Domnul pecetluise poporul legământului cu sânge de miel. Acum, nu mai este vorba numai de poporul evreu. De acum, Domnul Isus venise să deschidă tuturor calea către mântuire. De acum, prin credință oricine putea beneficia de această protecţie a sângelui. Deci şi atunci, şi acum, este vorba de credinţă. Fusese nevoie de credinţă și ascultare pentru a unge stâlpii uşilor cu sânge. Oricine nu o făcuse, va fi regretat amarnic. Dar oricine credea în ceea ce spusese Dumnezeu prin Moise avea să se bucure foarte mult. Dragii mei, Domnul Isus le spune ucenicilor şi ne spune şi nouă că sângele Lui care spală păcatele este garanţia noului legământ pe care Dumnezeu îl face cu oamenii. Aşa cum pentru cei din vechime a fost o garanţie pentru viaţa lor, la fel este şi pentru noi azi! Un alt aspect legat de această cină este cel al părtăşiei. Ioan va descrie în evanghelia sa detalii care nu se regăsesc în celelalte evanghelii, care completează admirabil atmosfera cinei din acea seară. Ucenicii avuseseră o dispută legată de cine o să fie cel mai mare între ei, după ce Domnul va pleca… În acest context, Domnul Isus ia un lighean cu apă şi-un ștergar și le predă cea mai important lecție de teologie: trece pe la fiecare și le spală picioarele, arătându-le discret și smerit genul de relaţie care trebuie să existe între ei. În cadrul Bisericii, preocuparea nu trebuie să fie cine este mai mare, ci cum se poate sluji mai bine. Mai târziu, când deja Biserica era instituită, Pavel se adresa bisericii din Corint şi în legătură cu cina le atrăgea atenţia că ei o foloseau ca pe un ritual banalizat, ale cărui semnificații erau nesocotite tocmai prin conduita lor. Cina nu este un ritual ezoteric, mistic, ci este o afirmare a principiilor care conduc la izbăvirea și sfințirea noastră. Cred că apogeul părtășiei este atins tocmai de această împărtăşire cu trupul şi sângele Domnului Isus. Nu mai este nevoie de nicio altă jertfă sau plată, pentru că Domnul Isus ne-a făcut şi pe noi părtaşi la jertfa Lui, ne-a inclus în jertfa Lui. Și cina este o reprezentare excepţională a acestui fapt. În plus, cina Domnului nu este numai o garanţie a ispăşirii, și o garanție a vieţii, ci este şi o garanţie a viitorului – suntem îndemnați s-o practicăm cu reverență, bucurie și-n cercetare de sine – până va reveni El! Facem un salt mare... înapoi, ne întoarcem din viitor în trecut – în cap. 26, Matei tocmai a descris episodul ultimei cine pascale a Învățătorului Isus cu ucenicii Săi, și instituirea noului legământ, celebrat până în ziua de azi prin Masa Domnului... după ce se consumă tot ce impunea ceremonialul de pesah, ceata ucenicilor părăsește casa care-i găzduise și se îndreaptă spre muntele Măslinilor. Domnul îi avertizează că în curând se vor despărți, și-l anunță pe impetuosul Petru că nu va chiar așa viteaz cum se declara, și că și el se va lepăda de Mântuitorul peste câteva ceasuri. Citim în continuare (Mat. 26:36–39) AtunciIsus a venit cu ei într-un loc îngrădit, numit Ghetsimani, şi a zis ucenicilor: „Ședeţi aici până mă voi duce acolo să mă rog.” A luat cu El pe Petru şi pecei doi fii ai lui Zebedei şi a început să Se întristeze şi să Se mâhnească foarte tare. Isus le-a zis atunci: „Sufletul Meu este cuprins de o întristarede moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi împreună cu Mine.” Apoi a mers puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ şi S-a rugat, zicând: „Tată, dacă este cu putinţă, depărteazăde la Mine paharul acesta! Totuşi nucum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.” Trebuie să fim atenţi la rugăciunea pe care o rosteşte aici Domnul nostru. „Paharul acesta” reprezintă în mod evident crucea Lui, iar conţinutul lui reprezintă păcatele întregii lumi. Mai rea decât moartea însăşi şi decât suferinţa îngrozitoare a răstignirii, este neînțelegerea sau neacceptarea faptului că Isus, sfânt, nevinovat şi despărţit de păcătoşi, a fost făcut păcat pentru noi. Acolo pe cruce, păcatul umanităţii a fost pus peste El – nu la modul teoretic, nu doar judiciar – ci în realitate. Nu putem să ne închipuim oroarea pe care El a resimţit-o atunci când păcatul a fost pus asupra Lui. A fost o experienţă îngrozitoare pentru Cel sfânt, nu doar împovărat cu abjectțiile noastre, ci și despărțit de tatăl Său! Și El nu cere să scape de cruce, ci Se roagă ca voia lui Dumnezeu să se împlinească. Nu vom putea înțelege niciodată pe deplin cele întâmplate în grădina Ghetsimani, dar eu cred că acolo a câştigat El biruinţa de la Calvar. Fără îndoială, a fost ispitit de diavolul la fel ca în pustie. Observaţi versetul 42: „S-a depărtat a doua oară şi S-a rugat zicând: „Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de la Mine paharul acesta, fără să-L beau, facă-se voia Ta.” El acceptă ceea ce urma să se întâmple. Afirmația că Domnul nostru încerca să evite să meargă la cruce nu are de-a face cu realitatea. Sigur, în umanitatea Lui, El a simţit aversiune faţă de sarcina păcatelor lumii şi, pe un moment, parc-a dat înapoi din faţa acestor lucruri. Dar Și-a revenit, S-a îmbărbătat și S-a consacrat lucrării Sale, și voii Tatălui. Să ne uităm o clipă la ucenicii care erau în grădină cu El – Petru, Iacov şi Ioan. După prima Lui rugăciune, S-a întors la ei şi i-a găsit dormind: Apoi a venit la ucenici, i-a găsit dormind şi a zis lui Petru: „Ce, un ceas n-aţi putut să vegheaţi împreună cu Mine! Vegheaţişi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită; duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă.” (Mat. 26:40–41) „Vegheaţi” – staţi treji, fiţi atenţi – „şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită.” Care era ispita? Cine avea să îi ispitească? Satan era acolo. Isus se lupta cu un duşman nevăzut, puternic și perfid – acest lucru este evident. Dar Domnul nostru a biruit acolo, în grădina Ghetsimani. Biruinţa de la Calvar a fost precedată de cea din grădina Ghetsimani. S-a depărtat a doua oară şi S-a rugat, zicând: „Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!” S-a întors iarăşi la ucenici şi i-a găsit dormind; pentru că li se îngreuiaseră ochii de somn. I-a lăsat din nou, S-a depărtat şi S-a rugat a treia oară, zicând aceleaşi cuvinte. Apoi a venit la ucenici şi le-a zis: „Dormiţi de acum şi odihniţi-vă!… Iată că a venit ceasul ca Fiul omului să fie dat în mâinile păcătoşilor. (Mat. 26:42–45) Consacrându-Se total planului Tatălui, Domnul Isus parcă Se destinde și El; și chiar le dă un răgaz, mi se pare că e normal să nu le spună să doarmă, iar apoi imediat, cu următoarea respirație să-i scoale! Cred că le-a permis un pic de timp pentru somn, în definitiv aveau şi ei nevoie de odihnă. Observaţi că Domnul nostru acordă atenţie și nevoilor trupurilor lor. Și, după ce au dormit o vreme, El îi trezește și le spune: Sculaţi-vă, haidem să mergem; iată că se apropie vânzătorul.” Pe cândvorbea El încă, iată că vine Iuda, unul din cei doisprezece, cu o gloată mare, cu săbii şi cu ciomege, trimişi de preoţii cei mai de seamă şi de bătrânii norodului. (Mat. 26:46–47) Pentru că Iuda şi duşmanii Domnului fuseseră martorii multor minuni, ei credeau că Isus S-ar putea folosi în continuare de puterile Sale supranaturale. Aşa că atunci când vin să-L aresteze, sunt însoțiți de o mulţime de oameni înarmaţi. Se poate ca întreaga gardă să fi venit să îl aresteze (de parcă un număr mai mare s-ar fi putut împotrivi unei minuni!) Vânzătorul le dăduse semnul acesta: „Pe care-L voi săruta eu, Acela este; să puneţi mâna pe El!” (Mat. 26:48) Sărutul fierbinte al trădării este unul dintre cele mai urâte lucruri consemnate de istorie. Îndată, Iuda s-a apropiat de Isus şi I-a zis: „Plecăciune, Învăţătorule!” Şi L-asărutat. Isus i-a zis: „Prietene, ce ai venit să faci, fă!” Atunci oamenii aceia s-au apropiat, au pus mâinile pe Isus şi L-au prins. (Mat. 26:49–50) Sărutul este un semn de iubire, dar iată-l și ca semn al respingerii (vezi Psalmul 2:12). Sărutul timid și furișat al trădării Domnului de către Iuda este unul dintre cele mai infame gesturi ale omului. Unii teologi consideră că Iuda a fost predestinat să îl trădeze pe Isus şi că nu a avut de ales. Dacă acest lucru ar fi adevărat, Iuda nu ar fi nimic altceva decât un robot. Eu cred că a fot decizia lui Iuda să-L trădeze pe Domnul nostru şi avea toate şansele să-şi schimbe planurile. Poate veţi spune: „Da, dar s-a profeţit că el îl va trăda pe Isus.” Da, s-a profeţit, iar Domnul nostru l-a identificat pe el ca făptaş. Totuşi, după ce s-a împlinit profeţia, după ce Isus a fost trădat, Iuda ar fi putut să se pocăiască. Iuda a avut șansa aceasta să se împace cu Isus. Chiar după ce I-a dat Domnului Isus acel sărut otrăvit al trădării, Isus l-a numit „Prietene” ... Mai târziu, când Iuda s-a dus în Templu şi a aruncat arginţii care îi fuseseră daţi pentru trădarea Domnului, ar fi putut să se răzgândească. Atunci când preoţii îl duceau pe Isus la Pilat, Iuda ar fi putut să cadă în genunchi înaintea Lui şi să spună: „Iartă-mă, Doamne, n-am ştiut ce fac.” Și Domnul l-ar fi iertat! Dar n-a făcut-o! Şi unuldin cei ce erau cu Isus a întins mâna, a scos sabia, a lovit pe robul marelui preot şi i-a tăiat urechea. (Mat. 26:51) Noi ştim cine era omul cu sabia – Simon Petru. Se pare că el încerca să dovedească ceva. Mai devreme, Petru se lăudase că este gata să moară pentru a-L apăra pe Isus, dar Isus îi spusese că se va lepăda de El chiar în noaptea aceea. Ei bine, se pare că Petru făcuse rost de o sabie de pe undeva şi avea intenţia de a-şi apăra Domnul. Dar Petru era pescar, nu soldat. El i-a tăiat urechea omului, dar sunt convins că el nu ţintise urechea, ci capul. Avea de gând să îi taie capul acelui om, dar aproape că l-a ratat cu totul!(Mat. 26:52–54) Atunci Isus i-a zis: „Pune-ţi sabia la locul ei; căcitoţi cei ce scot sabia de sabie vor pieri. Crezi că n-aş putea să rog pe Tatăl Meu, care Mi-ar pune îndată la îndemână maimult de douăsprezece legiuni de îngeri? Dar cum se vor împlini Scripturile care zic căaşa trebuie să se întâmple?” Cu alte cuvinte: „Petre, mulțumesc, dar n-am nevoie de săbiuța ta! N-am venit aici să Mă lupt, sau să Mă apăr – ci am venit să mor pentru păcatele lumii!” Vedeţi voi, Domnul nostru împlinea Scripturile. Matei afirmă acest lucru cât se poate de clar. În clipa aceea, Isus a zis gloatelor: „Aţi ieşit ca după un tâlhar, cu săbii şi cu ciomege, ca să Mă prindeţi. În toate zilele şedeam în mijlocul vostru şi învăţam norodul în Templu, şi n-aţi pus mâna pe Mine.” Dar toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească cele scriseprin proroci.” Atuncitoţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit. (Mat. 26:55-56) Cu ceva timp înainte, încă nu îi sosise ceasul. Dar acum îi sosise . Lucrul acesta fusese prezis, și acum se împlinea. Fapt pentru care – de frică în primul rând - toţi ucenicii Domnului Îl părăsesc acum, și nu oricum – ci în fugă ! Cei ceau prins pe Isus, l-au dus la marele preot Caiafa, unde erau adunaţi cărturarii şi bătrânii (Matei 26:57). Mai târziu vom afla că, de fapt, Ana – socrul lui Caiafa – era cel care instigase toate aceste lucruri. Dar Isus trebuie să fie adus la Caiafa, marele preot, pentru prima acuzaţie. Pentru că liderii religioşi au de gând să ceară Romei pedeapsa capitală, era nevoie să se hotărască în seara aceea ce acuză pot ridica împotriva lui Isus atunci când vor merge înaintea lui Pilat. Petru L-a urmat de departe, până la curtea marelui preot; apoi a intrat înăuntru şi a şezut jos cu aprozii, ca să vadă sfârşitul (Matei 26:58). Simon Petru L-a urmărit (sau L-a urmat?) de la distanţă. În Ioan 18:15-16 citim că folosindu-se de ajutorul lui Ioan, Petru a reuşit să intre în curte. A aşteptat acolo „ca să vadă sfârşitul” şi în foarte scurt timp avea să se lepede de Domnul. Da, poate că este periculos sau dezavantajos pentru noi să-L urmăm pe Domnul nostru îndeaproape... dar în plan veșnic este mult mai riscant să-L urmăm pe Isus de la distanţă! (Matei 26:59–60) Preoţii cei mai de seamă, bătrânii şi tot soborul căutau vreo mărturie mincinoasă împotriva lui Isus, ca să-L poată omorî. Dar n-au găsit niciuna, măcar că s-au înfăţişat mulţimartori mincinoşi. La urmă au venit doi... Vedeţi voi, pentru că liderii religioşi nu aveau nicio acuzaţie împotriva Domnului Isus au fost nevoiţi să găsească, să fabrice martori mincinoşi. Şi problema cu găsirea martorilor mincinoşi era să găsească unul a cărui mărturie să stea în picioare în cazul unei investigaţii. Pilat putea să fie băgăreţ (ceea ce chiar era) şi să pună câteva întrebări sâcâitoare. În cele din urmă, au găsit doi martori. Şi au spus: „Acesta a zis: „Eu potsă stric Templul lui Dumnezeu şi să-l zidesc iarăşi în trei zile” (Matei 26:61). În conformitate cu Ioan 2:19-22, nici chiar ucenicii nu-L înţeleseseră pe Domnul Isus când El făcuse această afirmaţie: „Stricaţi Templul acesta şi în trei zile îl voi ridica.” Ei nu au înţeles această afirmaţie decât după învierea lui Isus. În mod evident, martorul mincinos era un om care fusese de faţă atunci când Domnul Isus făcuse această afirmaţie, dar observaţi că El nu îl citează corect. Marele preot s-a sculatîn picioare şi I-a zis: „Nu răspunzi nimic? Ce mărturisesc aceştia împotriva Ta?” (Matei 26:62). El încearcă să îl facă pe Domnul Isus să răspundă, astfel ca Sinedriul să ştie ce fel de argumente să folosească. Acuzaţia este atât de vizibil contrafăcută, încât Domnul nostru nu găsește de cuviință să-i răspundă. Isustăcea. Şi marele preot a luat cuvântul şi I-a zis: „Tejur, pe Dumnezeul cel Viu, să ne spui dacă eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu” (Matei 26:63). Acum marele preot îl pune sub jurământ şi îi pune o întrebare specifică: „Eşti Tu Hristosul, Fiul lui Dumnezeu?” „Da”, i-a răspuns Isus, „sunt! Ba mai mult, vă spun că deacum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezândla dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului” (Matei 26:64). „Isus i-a spus: Tu ai spus asta” – asta este echivalent cu a spune. „Da, tu singur ai spus cine sunt Eu.” Isus revendică pentru Sine titlul de „Fiu al Omului.” Dr. Warfield a afirmat că acesta este cel mai înalt titlu al Domnului Isus; este un titlu folosit de către profeţi (vezi Daniel şi Ezechiel). Era un epitet al dumnezeirii. Nu ar fi putut să-şi revendice o poziţie mai înaltă decât să spună despre Sine că El este „Fiul Omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului.” Atuncimarele preot şi-a rupt hainele şi a zis: „A hulit! Ce nevoie mai avem de martori? Iată că acum aţi auzit hula Lui. Ce credeţi?” (Matei 26:65). Faptul că marele preot şi-a rupt hainele arată până un de erau dispuși să meargă mai marii norodului cu circul – acesta fiind un gest teatral care avea semnificaţia unei tristeţi covârşitoare la auzul unei blasfemii. Ei îşi închipuie că acum au acuzaţia împotriva lui Isus. Ei au răspuns: „Este vinovat, să fie pedepsit cu moartea.” AtunciL-au scuipat în faţă, L-au bătut cu pumnii şi L-aupălmuit, zicând: „Hristoase, proroceşte-necine Te-a lovit?” (Matei 26:66–68). Nimic nu-mi pare mai barbar, mai josnic, mai nedemn decât să lovești sălbatic un om care nu poate sau nu vrea să se apere... Cât L-au urât pe Domnul Isus! Iată răspunsul firii omeneşti faţă de bunătatea și neprihănirea Lui, faţă de sfinţenia şi faţă de dumnezeirea Domnului Isus. Vă dați seama, dragi ascultători, că dacă nu am avea decât vechea noastră natură, și dacă am trăi atunci – am face la fel?! Am încerca să-L detronăm pe Dumnezeu? De la sfârșitul sec. al 19-lea, se tot spune că Dumnezeu a murit! Ştiţi de ce acceptă așa de mulți asta? Pentru că le-ar plăcea să-L doboare de pe tronul Său! Natura umană îl urăşte pe Dumnezeu! Acolo, în Sinedriu, Isus a fost pălmuit, scuipat, lovit cu pumnii şi batjocorit, „zicând: „Hristoase, proroceşte-ne cine Te-a lovit?” Se jucau în batjocură cu El. Se pare că L-au legat la ochi, apoi L-au lovit peste faţă, și-L puneau să ghicească cine a făcut-o. Episodul cutremurător al confirmării proaspetei prorociri a Domnului Isus în legătură cu lepădarea lui Petru – îl vom analiza mai amănunţit în relatările din celelalte Evanghelii. Acum ne rezumăm a citi (Matei 26:69–73) Petruînsă şedea afară în curte. O slujnică a venit la el şi i-a zis: „Şi tu erai cu Isus Galileeanul!” Dar el s-a lepădat înaintea tuturor şi i-a zis: „Nu ştiu ce vrei să zici.” Când a ieşit în pridvor, l-a văzut o altă slujnică şi a zis celor de acolo: „Şi acesta era cu Isus din Nazaret.” El s-a lepădat iarăşi, cu un jurământ, şi a zis: „Nu cunosc pe Omul acesta!” Peste puţin, cei ce stăteau acolo s-au apropiat şi au zis lui Petru: „Nu mai încape îndoială că şi tu eşti unul din oamenii aceia, căci şi vorbate dă de gol”. Înțelegem de aici că pronunţia galileană era diferită de cea folosită în Iudeea. Petru avea accent de galilean! Cred că nu e greu de înțeles, de vreme ce și noi azi ne putem da seama de obicei după accent cam din ce zonă provine interlocutorul nostru... Atunci el aînceput să se blesteme şi să se jure, zicând: „Nu cunosc pe Omul acesta!” În clipa aceea a cântat cocoşul. Şi Petru şi-a adus aminte de vorba pe care i-o spusese Isus: „Înainteca să cânte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori.” Şi a ieşit afară şi a plâns cu amar (Matei 26:74-75). Bietul om, cred că abia acum își dă seama cât de slab era! Pe lângă că se afla și în locul greşit – locul ispitirii. Lepădarea lui josnică nu poate fi scuzată în niciun fel. S-a făcut vinovat de un act odios, însă, Petru s-a pocăit şi s-a întors în părtăşie cu Domnul pe care îl iubea. Isus Se rugase să nu i se piardă credinţa, şi nu i s-a pierdut. Vom vedea că Petru a rostit prima predică după coborârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii, când trei mii de oameni au fost mântuiţi! Așadar, oriunde-ai fi, și-n orice stare – și tu ai șansa ta! Domnul S-a rugat și pentru tine! Și-o face și acum! Prețuiește-I bunătatea! Sper să ne reîntâlnim!…

1
Matei 26:1-35 | Itinerar Biblic | Episodul 98 22:46

vor 36 weeks22:46

22:46

Dragi ascultători, nu știu cum vă plasați față de viitor, dacă trăiți sub amenințarea sau cu speranța lui... dacă ați vrea să-l cunoașteți, sau vă convine mai degrabă să nu știți ce și cum... Oricum, viitorul vine spre noi nu brusc, ci zi după zi (cum zicea Abraham Lincoln), și asta ne dă răgaz să aflăm și să-nțelegem în primul rând cine și apoi ce ne spune că se va-ntâmpla cu siguranță (chiar dacă noi am dori să știm mai degrabă când!) Una dintre sursele cele mai credibile – pt că are rata cea mai semnificativă de împlinire – este Sfânta Scriptură... Dintre toate marile cărți considerate de inspirație divină ale omenirii, doar Biblia conține profeții specifice și detaliate, scrise cu sute sau chiar mii de ani înainte de împlinirea lor! Cca 27 % din Biblie conține profeție – în cea mai mare parte împlinită! Am trecut în ultimele episoade prin profeţii făcute de Domnul Isus cu privire la sfârşitul vremurilor – prin care nu a urmărit să-i impresioneze sau sperie, pe ucenici ori pe noi, ci pentru că El dorea şi doreşte să fim pregătiţi pentru acele zile... ca noi toţi să putem sta la dreapta Tatălui, printre moștenitorii Lui credincioși! M-aș bucura să vă doriți asta, și să acordați acestei problematici cât se poate de serioase toată consideraţia! Ceea ce urmează în finalul evangheliei lui Matei sunt evenimentele care conduc spre singurul remediu pe care-l are omul în perspectiva grozăviei sfârşitului. De acum, Domnul Isus este foarte aproape de (și concentrat pe) crucificarea sa, înaintea căreia Se afla. De când intrase în Ierusalim în uralele mulțimii, Domnul Se tot retrăgea seara în Betania, revenind a doua zi: pentru a curăţa Templul, pentru a vindeca şi învăţa, pentru a polemize cu oficialităţile religioase ale lui Israel. Sigur că aceștia n-au fost deloc mulțumiți de pretențiile și popularitatea lui Isus, nici de independența Lui față de sistemul lor religios, fapt pentru care şi-au unit eforturile pentru a-L compromite și condamna pe Domnul Isus. Iar El ştia foarte bine acest lucru, dar nu a făcut nimic pentru a împiedica acest lucru. Cred că este nevoie să repet ceea ce am mai spus, şi anume: că Domnul Isus nu a fost totuşi omorât de farisei sau de romani… El S-a oferit de bună voie, deoarece Dumnezeirea hotărâse că moartea Lui era singurul mod în care noi putem fi izbăviţi de păcatele noastre. Și-apoi, dragi ascultători, El a stat pe cruce nu pentru că preoţii sau cărturarii L-au osândit, ci pentru că păcatele noastre trebuiau să fie răscumpărate! Deja, în economia evangheliei după Matei, nu mai e mult până la prinderea Domnului. Am văzut ultimul discurs de proporţii (cel escatologic, despre sfârșitul vremurilor) al Domnului Isus, şi avertismentele pe care le face cu privire la sfârşitul vremurilor şi revenirea Lui! Suntem la capitolul 26, cel mai lung capitol al evangheliei. Versetul 30 poate fi considerat nodal, pivot, cheie… şi ceea ce scrie Ioan în capitolele 15, 16 şi 17 ar putea fi inserat aici. Cel mai important este însă că fiecare detaliu de aici face într-un fel trimitere la cruce – punctul central al acestei părţi finale din Evanghelia după Matei. Mai este de menționat că evenimentele acestui capitol au început odată cu hotărârea Domnului de a veni la Ierusalim şi de a fi crucificat, făcută publică în urmă cu vreo șase luni, pe când se afla în Cezareea lui Filip; „De atunci încolo, Isus a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrânilor, din partea preoţilor celor mai de seamă şi din partea cărturarilor; că are să fie omorât şi că a treia zi are să învie.” (Matei 16:21). În tot acest interval, inclusiv în acestă săptămână a patimilor, acţiunile Domnului au rămas sub controlul direct al lui Dumnezeu. Poate că un cititor grăbit sau neatent ar putea avea impresia că Domnul Isus este prins în vârtejul acțiunii scăpate de sub control. În realitate, nimic nu este la voia întâmplării, fiecare fapt este coordonat și are o semnificaţie deosebită în împlinirea planului pe care Dumnezeu l-a iniţiat pentru răscumpărarea omului. Isus înaintează conform programului lui Dumnezeu şi El este cel care presează lucrurile. El nu este victima neajutorată prinsă între ciocanul intrigii religioase şi nicovala puterii romane. Să ne păstrăm luciditatea și reverența când analizăm lucrurile scrise aici, pentru că ele sunt legate în mod vital de mântuirea noastră. Să vedem deci care este desfăşurarea acestor evenimente: (Mat. 26:1) După ce a isprăvit Isus toate cuvântările acestea, a zis ucenicilor Săi… Cuvântările la care se referă Matei înseamnă discursul de pe Muntele Măslinilor, prin care Domnul a răspuns la întrebările ucenicilor referitoare la sfârşitul veacurilor... iar acum Învățătorul are altceva de precizat în ceea ce privește viitorul imediat: Ştiţică după două zile vor fi Paştile; şi Fiul omului va fi dat ca să fie răstignit! (Mat. 26:2) În versetul 2, Isus le spune ucenicilor Lui nu atât că El va muri (conform relatărilor precedente, este a şasea oară când le spune despre moartea Sa; cu şase luni în urmă, în Cezareea lui Filip fiind, Isus anunţase moartea Sa iminentă), iar aici, acum precizează momentul morţii Sale: în timpul sărbătorii evreiești anuale de Pesah. Continuăm să citim până la versetul 5, ca să observăm ceva foarte interesant aici: Atuncipreoţii cei mai de seamă, cărturarii şi bătrânii norodului s-au strâns în curtea marelui preot care se numea Caiafa; și s-au sfătuit împreună, cum să prindă pe Isus cu vicleşug şi să-L omoare. Dar ziceau: „Nu în timpul praznicului, ca să nu se facă tulburare în norod.” (Mat. 26:3–5) Se pare că planurile conducătorilor erau diferite, din considerenre strategice și politice: „Dar ei ziceau: „Nu în timpul praznicului, ca să nu se facă tulburare în norod.” Curios: tocmai cei care-L urau cel mai tare și L-ar fi dorit cât mai curând exterminat, tocmai ei să spună că nu- L vor răstigni în timpul sărbătorii... dar Domnul tocmai asta anunțase: că va muri în timpul Paştelor. Deci, până la urmă, când a murit El? În timpul sărbătorii Pesah. E clar deci că Isus anunțase corect deznodământul – pentru că El fusese parte din decizia care stabilise toate detaliile morții Sale! El, nu duşmanii Lui! Isus este la comandă; El este Regele din Evanghelia după Matei, şi chiar atunci când pare mai neajutorat şi mai slab decât în orice alt moment, tot El este în control. Ura amară a duşmanilor lui Isus i-a determinat să comploteze la uciderea lui, şi doreau să o facă după planul lor, dar nu li se va permite lucrul acesta. Isus nu a fost parcă niciodată mai regal ca acum pe măsură ce Se apropie de cruce. Trecem acum de la consemnarea aceasta întunecoasă, la una mult mai luminoasă: Cândera Isus în Betania, în casa lui Simon, leprosul, S-a apropiat de El o femeie cu un vas de alabastru cu mir foarte scump; şi, pe când stătea El la masă, ea a turnat mirul pe capul Lui. (Mat. 26:6–7) Betania a fost pentru Domnul Isus locul dragostei, aşa cum Ierusalim a fost locul urii. El a avut legătură cu Betania până în ultimele ceasuri înainte de moartea Sa... pentru că a fost locul în care Mântuitorul avea prieteni apropiați: Marta, Maria, Lazăr... Episodul ungerii cu mir este redat de toți evangheliștii, chiar dacă există diferențe privind localizarea sau datarea evenimentului. Cel descris de Matei este plasat în casa lui Simon leprosul. Oare de ce se numea Simon leprosul? Avea oare lepră? Avusese această boală la un moment dat, dar, fără îndoială, Isus îl vindecase. Acum el poate să stea la masă şi să aibă părtăşie cu Domnul Isus şi cu ceilalţi care erau la masă cu el în casa lui. Să ne gândim puțin la semnificațiile acestei scene calme și prietenoase – practic ultima asemenea, din viața Domnului Isius. La fel ca atunci, Nici duşmanii Lui de astăzi nu-L cunosc și nu-L re-cunosc pe Domnul care a vindecat, care a iubit, care a plâns şi i-a învățat... și care da: i-a și judecat. De fapt, unii dintre duşmanii Lui de astăzi pun în scenă filme și piese în care Isus şi ucenicii Lui sunt descrişi ca niște păcătoşi de joasă speță! Legile noastre care condiționează sau interzic rugăciunea şi citirea Bibliei în şcoli, îngăduie în schimb astfel de reprezentări ale Domnului nostru, o adevărată blasfemie! Desigur, cei care le produc sunt ignoranţi, nu-L cunosc pe Isus Hristos... de fapt, ei sunt leproşi spirituali. Dacă i-ar interesa adevărul, ar trebui să spună despre ei înşişi: „Necurat, necurat!” Când ai venit la Domnul Isus şi ai fost curăţat de El, poţi să stai jos şi să ai părtăşie cu El. Aceasta este scena care ne este prezentată în acest pasaj. Pe când stăteau la masă, o femeie (Ioan 12:3 ne spune că era vorba despre Maria) a venit la Isus cu un vas de alabastru plin cu untdelemn de preţ şi i-a uns atât capul cât şi picioarele cu acest mir – care nu doar că era un produs scump (unii spun chiar că era de import, din India), ci era și destinat ungerii trupului morților (fapt confirmat de remarca Domnului din versetul 12). În orice caz, personal consider că semnificația majoră a acestei ungeri este confirmarea – fie și involuntară, inconștientă – a Domnului Isus ca Mesia, Unsul! Ucenicilorle-a fost necaz, când au văzut lucrul acesta, şi au zis: Ce rost are risipa aceasta? Mirul acesta s-ar fi putut vinde foarte scump, şi banii să se dea săracilor. (Mat. 26:8-9) Acest lucru este corect – parfumul acela uleios era foarte prețios și ar fi putut fi vândut pe mulţi bani, unii zic că preţul său echivala cu salariul pe un an al unui agricultor. Mă întreb însă cât de mult le păsa, de fapt, ucenicilor de săraci. Ioan precizează că Iuda Iscarioteanul ar fi fost cel care a inițiat toată nemulțumirea aceasta critică împotriva femeii, dar se pare iată că și ceilalţi ucenici au fost de acord cu el. Ei îmi amintesc de oamenii din societatea noastră contemporană care întotdeauna vorbesc despre îngrijirea săracilor, dar care nu fac nimic ei înşişi pentru aceasta, nu mai vorbesc să și dea ceva... În guverne există atâția milionari, sau oameni cu afaceri mari și prospere, şi care întotdeauna vorbesc despre programe sociale şi alte forme de ajutorare a săracilor. Încercați să aflaţi ce au făcut ei, personal, pentru cei săraci! Nu îmi trebuie astfel de făţărnicie! Dovada sincerităţii preocupării tale este întotdeauna dată prin ceea ce faci tu însuţi. Încerci doar să creezi o impresie, sau chiar vrei să-i ajuţi pe oameni? Ca să nu mai spun că, în context imediat, era o chestiune de prețuire și de priorități. Când a auzit Isus, le-a zis: „De ce faceţi supărare femeii? Ea a făcut un lucru frumos faţă de Mine.” (Mat. 26:10) În ceea ce îi priveşte pe creştini, ei nu ar trebui să dăruiască pentru nimic şi nici să nu facă nimic pentru vreo cauză care nu glorifică (sau poate chiar denigrează) Numele Domnului Isus Hristos. Personal, refuz să particip la orice aşa-numite fapte bune din comunitate, dacă Hristos nu este proslăvit în ele, dacă nu sunt făcute în numele Lui. Şi nu sunt deloc uimit de rezultatele lor deosebit de slabe. Cât de mult se dăruiește în aşa fel încât oamenii să fie binecuvântaţi? Ne mai surprinde când auzim mereu și mereu despre corupţia din rândul politicienilor implicaţi în programele sociale?! Pe de altă parte, dacă se cheltuiește și se oferă îngrijire plină de dragoste în numele lui Isus Hristos, El Însuşi a spus că aceasta este o lucrare bună... un lucru frumos ! Pentru căpe săraci îi aveţi totdeauna cu voi, dar peMine nu Mă aveţi totdeauna. (Mat. 26:11) Aceia dintre noi care spunem că ne-am pus credinţa în Hristos şi dorim să îl onorăm şi să îl proslăvim, ar trebui să vrem/să facem tot mai mult și mai bine în numele Lui, astăzi. Dacă a turnat acest mir pe trupul Meu, ea a făcut lucrul acesta în vederea pregătirii Mele pentru îngropare. Adevărat vă spun că oriunde va fi propovăduită Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce a făcut femeia aceasta, spre pomenirea ei. (Mat. 26:12–13) Casa aceea a lui Simon leprosul din Betania a fost (precum casa fraților Marta, Maria și Lazăr) un loc al luminii şi prieteniei pentru Domnul Isus. În contrast, Ierusalimul a fost inima pulsând ură față de El. De aceea Domnul nu Și-a petrecut noaptea în cetatea Ierusalimului în timpul acelei ultime săptămâni, ci S-a dus în Betania şi a stat cu oamenii care îl iubeau. Cei care Îl doresc și-L iubesc sunt oamenii cu care Isus are părtăşie chiar și în zilele noastre. Prietene, şi tu poți avea părtășie cu Domnul Isus, dacă vrei. Istoria minunată a vasului de alabastru a umplut lumea cu mireasma sa. Domnul nostru a spus: „Oriunde va fi propovăduită Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce a făcut femeia aceasta, spre pomenirea ei.” Iar noi spunem acest lucru, chiar acum. Îi aud pe unii vorbind despre succesiunea apostolică... drept să vă spun, mie mi-ar plăcea să fiu în succesiunea Mariei. Doar Maria (sau femeia aceasta din Matei 26, dacă a fost altă persoană), dintre toţi cei care îl urmau pe Hristos, a înţeles şi a onorat moartea Lui, în timp ce apostolii au pierdut cu totul din vedere acest aspect. Maria a înțeles că Isus avea să moară, şi ca pentru a spune tuturor asta, L-a uns. Şi-a irosit ea mirul? Evangheliile afirmă că în dimineaţa primei zile a săptămânii imediat următoare, niște femei au venit la mormântul lui Isus pentru a-i unge trupul pentru îngropare. Vreau să te întreb ceva: Au pus ele mirul lor pe trupul lui Isus? Nu, El nu mai era în acel mormânt, înviase. Numai Maria a avut privilegiul de a-I unge trupul. Prietene, tu şi cu mine trebuie să ne spargem vasul de alabastru cu mir în numele Domnului Isus – câtă vreme putem face asta. Trupul lui Hristos, Biserica, trebuie să fie gata: pregătit, și înmiresmat! Cei care nu-L cunosc pe Domnul nu cunosc nici trupul Lui spiritual, constituit din cărămizi cât se poate de fizice – credincioșii; să fim deci foarte atenţi ca să facem ce e necesar și frumos în numele Domnului, pentru trupul Domnului, iar ceea ce facem să Îi aducă slavă Lui, nu nouă. Trecem acum din nou de la această scenă minunată a luminii la o scenă întunecată, care pare că reia firul întrerupt mai devreme, în vers. 5. Atunciunul din cei doisprezece, numit IudaIscarioteanul, s-a dus la preoţii cei mai de seamă și le-a zis: „Cevreţi să-mi daţi, şi-L voi da în mâinile voastre?” Ei i-au cântărit treizeci de arginţi. Din clipa aceea, Iuda căuta un prilej nimerit, ca să dea pe Isus în mâinile lor. (Mat. 26:14–16) Această acţiune despre Iuda Iscarioteanul este întunecată şi mişelească, în antiteză cu actul de înţelegere spirituală al Mariei. Și este cu atât mai surprinzătoare, cu cât vine din partea unuia dintre cei aparent mai cizelați din grupul ucenicilor (sau poate tocmai de aceea!), dar care, e drept – era foarte sensibil dpdv financiar. Frustrarea lui de a nu fi recunoscut ca lider al grupului, sensibilitatea lui materială, lipsa de impact și poate chiar ideea de mesianitate afirmată răspicat de Învățătorul Isus Hristos ar fi suficiente motive să înțelegem (dar nu să și acceptăm) demersul abject al lui Iuda... care de altfel i-a și determinat sfârșitul, dar cine să se fi gândit la așa ceva?! Dante i-a plasat pe Iuda şi pe Brutus în partea cea mai de jos a Infernului, şi de atunci, nimeni nu a spus că n-ar avea dreptate. Aceşti oameni au făcut cel mai josnic şi mai infam lucru pe care îl poate face o ființă omenească: să îl trădezi pe cel faţă de care te-ai angajat, și ar fi trebuit, să fii loial! „Din acel moment” – este expresia care pare că marchează intrarea într-o fază nouă... startul fusese dat, scena – aranjată... iar acum „Iuda căuta un prilej nimerit ca să dea pe Isus în mâinile lor.” Arestarea trebuia să aibă loc când Isus era singur – adică, fără mulțimile care-l înconjurau de obicei... Un asemenea moment aștepta Iuda. Așa cum anunțul calm al Domnului contrastează cu uneltirile înfierbântate ale conducătorilor evrei, și devoțiunea femeii credincioase contrastează cu mârșăvia lui Iuda. Primele 16 verete din Matei 26 sunt introducerea potrivită pentru pătimirile Domnului! Înziua dintâi a praznicului azimelor, ucenicii au venit la Isus şi I-au zis: „Unde vrei să-Ți pregătim să mănânci paştile?” El le-a răspuns: „Duceţi-vă în cetate la cutare om şi spuneţi-i: „Învăţătorul zice: „Vremea Mea este aproape; voi face Paştile cu ucenicii Mei în casa ta.” Ucenicii au făcut cum le poruncise Isus şi au pregătit paştile. (Mat. 26:17–19) Acum Domnul Isus va merge cu ai Lui în camera de sus şi acolo va anunţa că unul dintre ei îl va trăda. Seara, Isus a şezut la masă cu cei doisprezece ucenici ai Săi. Pe când mâncau, El a zis: „Adevărat vă spun că unul din voi Mă va vinde.” Ei s-au întristat foarte mult şi au început să-I zică unul după altul: „Nu cumva sunt eu, Doamne?” (Mat. 26:20–22) Fiecare dintre cei prezenţi ştia că inima lui este capabilă să îl trădeze pe Hristos. Ai descoperit şi tu lucrul acesta în viaţa şi în inima ta? Poate vei spune: „O, eu n-aş face asta!” Eşti sigur? Eu L-aş trăda în următoarele cinci minute, dacă El nu şi-ar ţine mâna Lui peste mine – şi tu ai face-o la rândul tău. Acest gând ar trebui să ne ţină aproape de El. Drept răspuns, El le-a zis: „Celce a întins cu Mine mâna în blid acela Mă va vinde. Negreşit, Fiul omului Se duce după cumeste scris despre El. Dar vaide omul acela prin care este vândut Fiul omului! Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut!” Iuda, vânzătorul, a luat cuvântul şi I-a zis: „Nu cumva sunt eu, Învăţătorule?” „Da”, i-a răspuns Isus, „tu eşti! (Mat. 26:23–25) Este interesant de observat că Iuda nu L-a numit Doamne, aşa cum au făcut-o ceilalţi ucenici (vezi versetul 22). În acest punct, Iuda a ieşit din încăpere, conform relatării lui Ioan: „Iuda, după ce a luat bucăţica, a ieşit afară în grabă. Era noapte” (Ioan 13:30). Pe cândmâncau ei, Isus aluat o pâine; şi, după ce a binecuvântat, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor, zicând: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu.” Apoi a luat un pahar şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat, zicând: „Beţitoţi din el; căci acestaeste sângele Meu, sângele legământului celuinou, care se varsă pentrumulţi, spre iertarea păcatelor.” (Mat. 26:26–28) Aici Domnul nostru instituie Cina Domnului în ultimele momente ale unei sărbători care se apropia de sfârşit, Paştele. Paharul era folosit ritualic de mai multe ori în timpul Paştelui. În mod evident, ultima dată Domnul Isus a instituit Cina Domnului. În timpul sărbătorii au cântat Psalmii Hallel – Psalmii 111-118. Când îi vei mai citi, adu-ți aminte că Domnul nostru i-a intonat în acea seară promiţătoare. La Cina cea de taină, El Și-a clădit un monument – nu din bronz sau marmură, ci din elementele trecătoare ale pâinii şi vinului. Dar amândouă vorbesc despre moartea Lui până când Isus va reveni ! Vă spuncă de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viţei, pânăîn ziua când îl voi bea cu voi nou în Împărăţia Tatălui Meu. (Mat. 26:29) Sărbătoarea Paştelui va fi reinstituită în timpul Mileniului. Domnul a spus că El va bea din nou rodul viţei în Împărăţie. Asta înseamnă că și în acea perioadă viitoare, sărbătoarea Paştelui va fi o amintire a morții lui Isus pe cruce. După ceau cântat cântarea, au ieşit pe Muntele Măslinilor. Atunci Isus le-a zis: „În noaptea aceasta, toţi veţi găsi în Mine o pricină de poticnire; căci este scris: «Voi batepăstorul, şi oile turmei vor fi risipite.» Dar, după ce voi învia, voimerge înaintea voastră în Galileea.” (Mat. 26:30-31) Mântuitorul a citat aici din profeţia lui Zaharia (vezi Zaharia 13:7). Petru a luat cuvântul şi I-a zis: „Chiar dacă toţi ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire” (Mat. 26:33) Răspunsul lui Petru sugera faptul că nici el nu se încredea în ceilalţi ucenici, dar că, în mod cert, Domnul putea să se încreadă în el! Problema lui Petru era că nu se cunoştea pe sine însuşi, şi aceasta este şi problema multora dintre noi în zilele noastre. „Adevăratîţi spun”, i-a zis Isus, „că tu, chiar în noaptea aceasta, înainte ca să cânte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori.” Petru I-a răspuns: „Chiar dacă ar trebui să mor cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine.” Şi toţi ucenicii au spus acelaşi lucru. (Mat. 26:34–35) Petru afirmase că nu se va lepăda de Domnul nostru devreme în timpul serii. Da, era chiar gata să moară împreună cu Domnul. În aceeaşi noapte, înainte să cânte cocoşul, Petru s-a lepădat nu o dată, ci de trei ori de El! Luând seama la asta, să luăm seama și la noi!…

1
Matei 25:14-46 | Itinerar Biblic | Episodul 97 22:37

vor 36 weeks22:37

22:37

Stimați ascultători, dacă sunteți pe recepție, dacă ne reîntâlnim pe calea undelor, înseamnă că ceea ce tocmai analizăm este încă în viitor – adică nu s-a produs deocamdată revenirea Fiului omului – temă centrală a ultimelor discuții ale Domnului Isus cu ucenicii, înaintea patimilor și morții Sale. Nu știu dacă vă pare bine sau nu ca n-a venit ceasul, dar dacă nu s-a-ntâmplat, să fim convinși că Domnul nostru – care decide vremurile și soroacele – știe de ce întârzie intrarea în acea fază de cotitură a omenirii și istoriei... În orice caz, motivele Sale includ și mântuirea tot mai multora, la care Evanghelia fie n-a lucrat, fie n-a ajuns... precum și sfințirea aleșilor Săi, prin mijloacele harului. Să ne rugăm pentru ca tot mai mulți să răspundă favorabil Evangheliei, și toți să ne ducem mântuirea până la capăt! Discursul escatologic de pe muntele Măslinilor acoperă două capitole (24 și 25) din evanghelia scrisă de Matei sub imboldul Duhului Sfânt, și vom continua și azi să privim spre textul acesta pentru a înțelege semnificațiile majore, esențiale ale acestor cuvinte capitale ale Domnului Isus, care constituie conținutul integral al capitolului 25, în care am ajuns. Acest capitol cuprinde răspunsul Domnului Isus la întrebarea: „Care va fi semnul venirii Tale?” (Matei 24:3), răspuns dat fie indirect (sub formă de parabolă – a celor zece fecioare, a talanților) fie direct – vom trece peste descrierea judecății viitoare. Pilda celor zece fecioare are de-a face cu Israel; pilda talanţilor atrage atenția asupra credincioşiei Bisericii; iar episodul cu judecata Neamurilor pune în discuție dreptul și argumentele acestora pentru accesul în Împărăţie. Semnificaţia venirii lui Hristos este pusă astfel în relație cu cele trei grupuri majore la care poate fi reductibilă umanitatea, la urma urmelor... Iar discuția despre locul și dreptul fiecăruia în Împărăție ține în ultimă instanță cont de atitudinea personală şi de relaţia cu Împăratul: Domnul Isus Hristos. Am trecut repede în finalul episodului precedent peste Pilda celor zece fecioare, care are în vedere poporul Israel, dar din care și noi putem rămâne cu aplicații valabile. În opinia autorului acestor comentarii, aici Hristos, descris ca Mirele, Îşi aduce mireasa cu El, la încheierea perioadei Necazului celui mare. Și în ziua aceea vor exista oameni falşi aşa cum au fost şi la prima Lui venire (Isus i-a numit făţarnici ), care vor avea lămpi, dar nu și ulei – adică au forme, programe, aparențe, religie, ceremonial, dar fără Duhul Sfânt. Pentru că nu sunt cunoscute nici „ziua, nici ceasul” revenirii, atitudinea potrivită a celor care îi aparţin Lui în timpul acestei perioade viitoare este vegherea. Acesta este lucrul important pe care ei trebuie să-l facă. „Vegheați” este îndemnul care rezumă mesajul acestui pasaj al cuvântării (de la 24:36 la 25:13) – iar pregătirea conștientă, concentrată și constantă, atenția și așteptarea trează sunt cu atât mai imperative azi! „A fi gata” este și tema următoarei parabole, care din nou redă o sosire și efectele ei printre cei care ar fi trebuit s-o aștepte și s-o pregătească. Iar așteptarea nu este pasivă, meditativă, ci una de activitate responsabilă, cu rezultate care-l au în vedere pe stăpânul care vine. Timpul de așteptare nu este o întârziere care să permită delăsare și letargie, ci o perioadă care se cere valorificată, un timp al finalizărilor, al oportunității de a întrebuința eficient resursele încredințate. Pregătirea înseamnă îndeplinirea conștiincioasă a responsabilităților de ucenici, indiferente care, câte, cum vor fi fost ele... Începem să citim așadar Pilda talanţilor, care se adresează fiecărei generaţii care aşteaptă revenirea Domnului nostru pe pământ. AtunciÎmpărăţia cerurilor se va asemăna cuun om care, când era să plece într-o altă ţară, a chemat pe robii săi şi le-a încredinţat avuţia sa. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, şi altuia unul: fiecăruiadupă puterea lui; şi a plecat. (Mat. 25:14–15) Dacă ați fost atenți, ați reținut că – dacă le-a dat sume diferite – înseamnă că stăpânul își cunoștea slujitorii, și le-a încredințat resurse și deci responsabilităţi diferite în funcţie de abilităţile lor. Îndată, cel ce primise cei cinci talanţi s-a dus, i-a pus în negoţ şi a câştigat cu ei alţi cinci talanţi. Tot aşa, cel ce primise cei doi talanţi a câştigat şi el alţi doi cu ei. (Mat. 25:16–17) Bănuiesc că v-ați dat seama că „talanţii” erau diferite sume de bani. Ei nu reprezintă talente personale, cum ar fi talentul muzical. Valoarea unui talant diferea de la zonă la zonă și mai cu seamă era funcție de metalul folosit în scop monetar. În general se consideră a fi echivalentul în medie a cca 6000 de dinari (asta înseamnă deci retribuția pt vreo 20 de ani, pt că vă reamintesc: un dinar era plata unui lucrător pt o zi de muncă). Aplicaţia pentru noi este că indiferent ce și cât ne-a dat Dumnezeu nouă, trebuie să folosim acele lucruri pentru El. Privilegiile și oportunitățile specifice Împărăției cerurilor, pe care le-am primit, diferă între ele, dar ele au fost atribuite cu înțelepciune și trebuie utilizate cu credincioșie și responsabilitate, fără să ne comparăm, fără să ne plângem, fără să ne îngâmfăm. Cel ce nu primise decât un talant s-a dus de a făcut o groapă în pământ şi a ascuns acolo banii stăpânului său. (Mat. 25:18) Toţi au primit câte o anumită sumă de bani, şi sunt convins că au fost sfătuiți să-i folosească spre profit. Doar că unul dintre ei, poate nemulțumit, poate de frică, poate din comoditate – nu și-a bătut capul cu valorificarea și/sau înmulțirea sumei primite... și a îngropat talantul pe care-l primise. Putem spune că nu și-a onorat responsabilitatea, nu i-a fost credincios stăpânului său. El a înlocuit datoria slujirii cu siguranța și confortul – ce moment și prilej bun de cercetare de sine pentru fiecare din noi! După multă vreme, stăpânul robilor acelora s-a întors şi le-a cerut socoteala. (Mat. 25:19) În aceste ultime pilde se insistă asupra faptului că, da – există o întârziere, de neînțeles pentru observatorii din afară (cum e posibil ca o venire iminentă să se amâne atât de mult?) dar ea era sigur justificată de considerentele și acțiunile singurului care decide în context: stăpânul! Întârzierea nu poate fi însă o scuză pentru nimeni ca să nu fie pregătit în orice moment să dea socoteală (mai cu seamă că a avut atâta timp în plus !) Cel ce primise cei cinci talanţi a venit, a adus alţi cinci talanţi şi a zis: „Doamne, mi-ai încredinţat cinci talanţi; iată că am câştigat cu ei alţi cinci talanţi.” Stăpânul său i-a zis: „Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune pestemulte lucruri; intră în bucuriastăpânului tău!” Cel ce primise cei doi talanţi a venit şi el şi a zis: „Doamne, mi-ai încredinţat doi talanţi; iată că am câştigat cu ei alţi doi talanţi.” Stăpânul său i-a zis: „Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău!” (Mat. 25:20–23) De observat că răsplata pentru îndeplinirea cu credincioșie a responsabilităților nu a fost o pensie bună, ci responsabilități și mai mari (însoțite desigur și de beneficii pe măsură!) Deși responsabilitățile inițiale fuseseră diferite, procentajul beneficiilor realizate de robii ce-și împliniseră datoria fusese identic – deci primesc o apreciere identică! Cel ce nu primise decât un talant a venit şi el şi a zis: „Doamne, am ştiut că eşti om aspru, care seceri de unde n-ai semănat şi strângi de unde n-ai vânturat: mi-a fost teamă şi m-am dus de ţi-am ascuns talantul în pământ; iată-ţi ce este al tău!” Stăpânul său i-a răspuns: „Rob viclean şi leneş! Ai ştiut că secer de unde n-am semănat şi că strâng de unde n-am vânturat; prin urmare se cădea ca tu să-mi fi dat banii la zarafi şi, la venirea mea, eu mi-aş fi luat înapoi cu dobândă ce este al meu! Luaţi-i, dar, talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi. (Mat. 25:24–28) Robul acesta a eșuat fatal pentru că nu și-a înțeles datoria – și a încercat să se pună la adăpost, poate nu atât din cauza leneviei sau nepăsării, cât datorită unui soi de fatalism, bazat pe o percepție eronată în ce-l privește pe stăpân. Acțiunea (sau mai degrabă in-acțiunea) iresponsabilă a acestui rob reprezintă o ucenicie înfrânată, autoprotectivă... mulți dintre noi credem că e de-ajuns să mimăm forme comode de slujire, sau că important e să nu facem ceva greșit... A fi pregătit înseamnă nu doar să-ncerci să-ți păstrezi viața curată, ci și să ai o slujire activă, responsabilă și rodnică! Pentru căcelui ce are i se va da, şi va avea de prisos; dar de la cel ce n-are se va lua şi ce are! Iar pe robul acela netrebnic, aruncaţi-l înîntunericul de afară: acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.” (Mat. 25:29–30) Versetul 29 reia exact Mat. 13:12, iar ultimul verset al pasajului/pildei este fundamental pentru rostul și înțelegerea peste vremi a acestei parabole; este limpede că ea trebuie înțeleasă în termenii verdictului final – mântuire sau condamnare – în dreptul fiecărui om. Acest principiu extraordinar de important stipulează clar că noi toţi – inclusiv tu şi eu – va trebui să stăm în prezenţa lui Dumnezeu şi să dăm socoteală de modul cum am folosit ceea ce ne-a dat El. Domnul nu ne va întreba cât de mult am făcut pentru El, ci ne va arăta cât de credincioşi am fost faţă de ceea ce dorea El ca noi să facem. Pentru un copil al lui Dumnezeu există deci două lucruri importante: (1) Să descoperim ce doreşte Dumnezeu ca noi să facem; adică, să stabilim care este talantul pe care El ni l-a dat, iar apoi (2) să fim credincioşi în modul în care îl folosim. Unora dintre noi, Dumnezeu ne dă o lucrare foarte mică, și asta poate că nu ne convine... dar și dacă primim un singur talant, pentru că știm acum că Dumnezeu Se aşteaptă ca să fim credincioşi cu acel talant, să manifestăm aceeași credincioșie, același entuziasm, aceeași responsabilitate... Pentru că dacă nu suntem credincioși în lucrurile mici, cine ne va încredința adevăratele bogății?! – putem conchide retoric și hristic această ultimă pildă rostită de Mântuitorul. În acest discurs final, Domnul nostru ne avertizează că trebuie să fim gata de venirea Lui. Acest lucru este adevărat și în ultima parte a acestui capitol. Tema judecății, majoră în cap. 23-25 ale evangheliei după Matei, atinge aici apogeul. După ce ni s-a spus (și ni s-a explicat cum) să fim pregătiți pentru venirea Fiului omului, mai departe ni se explică criteriile, deloc complicate, după care vom fi judecați. Descrierea convingătoare a judecății, pe care o face în continuare Domnul, a fost adesea în mod eronat apreciată drept „pildă” – poate pentru că s-a interpretat greșit comparația cu păstorul, de la începutul pasajului. Este însă o scenă nemetaforizată a judecății, asemănătoare cu viziunile apocaliptice veterptestamentare sau din literatura evreiască mai târzie, pe care însă cred că le depășește, zic eu din aceste câteva considerente: 1. Însuși Fiul omului este în centru, ca Judecător; 2. Toate națiunile sunt judecate, nu doar neamurile; 3. Criteriul principal al judecării nu este atitudinea față de Lege sau față de Israel, ci... vom vedea imediat care! S-a presupus și s-a afirmat că acest pasaj ar susține o mântuire și o răsplătire pe baza faptelor bune, îndreptate îndeosebi spre cei aflați în nevoie, așa că mesajul de aici ar fi mai degrabă unul de etică umanistă, decât creștin. Ca atare, ar fi în contradicție cu învățătura lui Pavel despre mântuirea doar prin credință. Dar cred că ar trebui să privim mai clar și mai profund, și să ne dăm seama că nu despre bunătatea față de cei în nevoie este vorba aici, ci mai degrabă despre răspunsul și reacția oamenilor/neamurilor/națiunilor față de ucenicii (frații lui Isus) aflați în nevoie. Pasajul pare o continuare a temei din Matei 10, unde este pomenită răsplata celui ce dă un pahar cu apă unui ucenic pentru că este ucenic. „Cine vă primește pe voi, Mă primește pe Mine; și cine Mă primește pe Mine, primește pe Cel ce M-a trimis pe Mine” va concluziona Domnul Isus trimiterea ucenicilor din Matei 10. Deci criteriul judecății devine, astfel resetată perspectiva, nu filantropia, ci răspunsul și atitudinea oamenilor la mesajul Împărăției și la nevoile mesagerilor („acești foarte neînsemnați frați ai Mei” – cum îi denumește Mântuitorul). Reluând foarte pe scurt și concluziv, în lumina pe care ne-o dă Scriptura asupra vremurilor finale, putem spune că în timpul Necazului celui mare toate popoarele vor avea ocazia de a auzi şi de a primi mesajul lui Dumnezeu. Evanghelia Împărăţiei se va predica către toate popoarele, până la marginile pământului, aşa ni se spune. Doar că unii, mulți, îi vor respinge pe mesagerii lui Dumnezeu, fraţii lui Hristos şi, astfel, Îl vor respinge pe Hristos. Cândva veni Fiul omului în slava Sa cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. (Mat. 25:31) Discursul de pe Muntele Măslinilor este polarizat spre parousia , revenirea lui Isus Hristos, și înspre aşezarea Lui pe tronul acestei lumi. Aceasta este mesajul Evangheliei după Matei – de fapt, acesta este mesajul întregului Cuvânt al lui Dumnezeu. Acum vom vedea că popoarele vor fi judecate. Poate vei întreba: „Poate vrea să spună că persoanele vor fi judecate?” Da, poţi să te gândeşti la persoanele care alcătuiesc popoarele... Dar popoarele sunt responsabile înaintea lui Dumnezeu. Iar aici este cât se poate de clar faptul că pe tronul de judecată stă Fiul omului. Toate neamurile vorfi adunate înaintea Lui. Elîi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; și va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui (Mat. 25:32–33) Toate acestea sunt popoare de ne-evrei care au trăit în perioada Necazului celui Mare şi apar ca o amestecătură de oi şi capre, pe care Domnul nostru le va despărţi şi le va judeca în două grupuri distincte. De fapt, aspectul esențial al comparației cu păstorul, accentul metaforei este despărțirea, separarea a ceea ce fusese amestecat până atunci (temă importantă și accent esențial – pentru că nu poate exista compromis, teren de mijloc între cei mântuiți și cei nemântuiți!) Oile au o imagine mai favorabilă îndeobște, par mai profitabile și chiar erau evaluate superior în comerțul evreiesc al vremii aceleia. Ele sunt o imagine biblică obișnuită a poporului lui Dumnezeu ( „turma pășunii Lui” ). Iar dreapta și stânga – nu doar în cultura evreiască – simbolizează favoarea, respectiv dizgrația, reușita și nereușita, binecuvântarea și blestemul. Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţiÎmpărăţia carev-a fost pregătită de la întemeierea lumii. Căciam fost flămând, şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete, şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin, şi M-aţi primit; am fost gol, şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav, şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost întemniţă, şi aţi venit pe la Mine.” Atunci cei neprihăniţi Îi vor răspunde: „Doamne, când Te-am văzut noi flămând şi Ţi-am dat să mănânci? Sau fiindu-Ţi sete şi Ţi-am dat de ai băut? Când Te-am văzut noi străin şi Te-am primit? Sau gol şi Te-am îmbrăcat? Când Te-am văzut noi bolnav sau în temniţă şi am venit pe la Tine?” Drept răspuns, Împăratul le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte oriaţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut.” (Mat. 25:34–40) Cei 144.000 de evrei pecetluiţi în perioada Necazului celui Mare vor merge în lumea întreagă pentru a predica mesajul Evangheliei Împărăţiei. Unele popoare îl vor respinge pe Hristos. Antihrist va pune ca mesagerii lui Dumnezeu să fie măcelăriţi şi ucişi, şi oricine le va da un pahar de apă rece o va face riscându-şi propria sa viaţă. În zilele noastre, să dai cuiva un pahar de apă nu este un gest de mare valoare, dar în timpul Necazului celui Mare, va avea o valoare uriaşă. Va însemna să iei atitudine pentru Isus Hristos. El spune: „ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut” – pentru că aceşti mesageri îl reprezintă pe El. Acesta va fi modul în care ei vor da dovadă de credinţă faţă de mesajul că Împărăţia cerurilor este aproape şi că ei trebuie să se pocăiască şi să se întoarcă la Hristos pentru a fi mântuiţi. Poate că vă întrebați: „Dacă Isus este Regele, ce fel de Împărăție mai pot moșteni cei neprihăniți?” Din punerea alături a mai multor pasaje, înțelegem că ucenicii adevărați vor fi nu doar părtași ai autorității Împăratului, ci și răsplătiți cu sporirea autorității – deci nu doar că vor intra în Împărăție, ci vor fi delegați la exercitarea autorității, un fel de co-regenți sub domnia suverană a Împăratului împăraților. A ști că această poziție, și de fapt Împărăția promisă este „pregătită de la întemeierea lumii” poate fi o asigurare solidă și-o puternică încurajare pentru ucenicii persecutați de o lume ostilă. Cât despre apelativul folosit de Domnul – „frați” – este un termen folosit nu pentru oameni în general, ci pentru ucenicii Lui. Este indiscutabil ca diferențierea utilizată aici de Domnul nu exprimă punctul divin de vedere (pentru că înaintea Dumnezeirii nu se are în vedere fața/poziția omului), ci este o mustrare fățișă adresată celor ce-i disprețuiesc, devalorizează, depreciază pe semenii lor din cauză că sunt urmași ai lui Hristos. Este la fel de clar că în Biserică nu există frați însemnați și alții mai neînsemnați decât din punctul de vedere (derizoriu și reprobabil) al oamenilor; pentru că în și prin orice frate/soră din trupul Bisericii, Isus Însuși este reprezentat și slujit, iar atitudinea față de ei este echivalată cu atitudinea față de Domnul Isus. Cei considerați neînsemnați de către oameni (credincioși sau necredincioși) sunt importanți și prețuiți de Domnul, în care El Se regăsește și cu care Se identifică. Și aceasta este imaginea cea mai realistă și corectă despre Biserică: un organism de fideli ai Mântuitorului, iubiți de El, fără diferențe și stratificări, dar cu realizări și conduită pentru care sunt disprețuiți și persecutați. Apoi va zice celor de la stânga Lui: ‘Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui! Căci am fost flămând, şi nu Mi-aţi dat să mănânc; Mi-a fost sete, şi nu Mi-aţi dat să beau; am fost străin, şi nu M-aţi primit; am fost gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi în temniţă, şi n-aţi venit pe la Mine.’ Atunci, Îi vor răspunde şi ei: ‘Doamne, când Te-am văzut noi flămând sau fiindu-Ţi sete sau străin sau gol sau bolnav sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit?’ (Matei 25:41-44) Ce diferență enormă și tragică între „Veniți la Mine, binecuvântații Tatălui Meu...” (25:34) și „Duceți-vă de la Mine, blestemaților...” (25:41). Pentru cei care resping mesajul, simbolizaţi prin caprele de la stânga, nu mai există decât pierzarea veșnică – o mistuire interminabilă, rezervată celor nepăsători și ostili față de Evanghelie și credincioși: Şi El, drept răspuns, le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte orin-aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie nu Mi le-aţi făcut.” Şi aceştia vormerge în pedeapsa veşnică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică. (Mat. 25:45–46) Popoare întregi vor intra în împărăţia de o mie de ani. Între aceștia, vor exista numeroase persoane care vor respinge atât Evanghelia, cât și pe Hristos și mesagerii/ucenicii. Dar judecata neamurilor la a doua venire a lui Hristos va stabili care popoare vor intra în împărăţia de o mie de ani. Această judecată este diferită, separată și distinctă de orice altă judecată. Pe tot parcursul acestui pasaj au fost menționate doar două categorii de oameni: cei binecuvântați și cei blestemați, cei „pentru” și cei „contra”; este deci natural să existe două destinații: una în compania Dumnezeirii și-a poporului de răscumpărați și binecuvântați pe care Și l-a constituit de-a lungul timpului prin ascultare și evlavie; iar cealaltă în compania lui Satan și-a îngerilor căzuți, a fiilor neascultării care nu doar că s-au împotrivit neprihănirii și mântuirii, ci au comis tot ce-a fost mai detestabil și abject, pe fondul rebeliunii fățișe împotriva lui Dumnezeu. Dar cuvântul-cheie aici este „veșnică”: nu va exista un sfârșit nici al vieții desăvârșite, nici al chinurilor cumplite! Nu-i nevoie să-mi spuneți, știu în ce categorie și-n ce destinație vă doriți. Asigurați-vă că dorința dvs. are fundament, argumente.. și lăsați Cuvântul și Duhul să vă pregătească!…

1
Matei 24:32-25:13 | Itinerar Biblic | Episodul 96 22:14

vor 36 weeks22:14

22:14

Ne apropiem cu fiecare zi nu doar de finalul evangheliei lui Matei, pe care o parcurgem împreună, ci și de evenimentele pe care le anticipează Însuși Mântuitorul în ceea ce se constituie în ultimul său discurs major dinaintea pătimirii Sale – cuvântarea escatologică (adică: privitoare la vremea sfârșitului) de pe muntele Măslinilor... un discurs (cuprins în cap. 24 și 25) rostit în cercul restrâns al ucenicilor, cărora le deslușește nu atât când , cât ce și cum se vor întâmpla cele două evenimente capitale în istoria omenirii: judecata care va veni peste Israel, şi revenirea Fiului omului. După ce le-a revelat profeția șocantă despre pustiirea Ierusalimului, după ce i-a pus în temă cu privire la semnele care vor anticipa și însoți aceste evenimente, Mântuitorul face și precizarea binefăcătoare că Fiul omului – adică Mesia Hristos ...va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă. Este clar că aleşii despre care se vorbeşte în acest verset 31 din Matei 24 sunt evreii – pt că (spuneam și data trecută) îngerii slujitori sunt întotdeauna asociați cu Israel. Îngerii nu au legătură cu Răpirea, deci nu este vorba despre Biserică, aceasta urmând a fi luată din această lume pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh. Domnul va veni personal pentru a-Și prelua Biserica, în sunetul unei trâmbiţe, cu vocea unui arhanghel. El nu va avea nevoie de ajutor pentru a-Şi aduna Biserica. Domnul Isus a murit pentru Biserică şi tot El o va aduna. Deci, când El spune că „îngeri... vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă” putem fi siguri că El vorbeşte despre poporul Israel! Părere întărită în context și de modul cum continuă discursul - (Mat. 24:32–33) De la smochin învăţaţi pildalui: când îi frăgezeşte şi înfrunzeşte mlădiţa, ştiţi căvara este aproape. Tot aşa, şi voi, când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi. Nu văd cum ar putea să reprezinte smochinul altceva în afară de poporul Israel (de exemplu, vezi Ieremia 24; Osea 9:10). Există anumiţi smochini care cresc din abundenţă în Israel chiar şi în zilele noastre, după tot ceea ce s-a întâmplat în ţara aceea. Am fost impresionat și încântat de livezile de smochini și de viile întinse și bogate pe care le-am văzut în multe zone diferite, când am vizitat Israelul – povestește John Vernon McGee. Smochinii şi viile identifică ţara, şi cred că Domnul nostru foloseşte smochinul ca simbol al acelei ţări. Adevărat vă spun că nuva trece neamul acesta, până se vor întâmpla toate aceste lucruri. (Mat. 24:34) „Neamul acesta” – cuvântul din greacă poate însemna rasă şi se referă la poporul Israel. Dar la fel de bine s-ar putea referi – cum apare de altfel în alte traduceri – la o generaţie care va trăi în vremea în care aceste preziceri se vor împlini. O generaţie este socotită cam la 20 de ani şi, cu siguranţă, evenimentele prezise în această secţiune vor avea loc într-o perioadă mult mai scurtă de 20 de ani. Sentimentul meu este că aceste cuvinte se pot referi la oricare variantă, dar personal prefer interpretarea care se referă la păstrarea poporului evreu (afirmă John Vernon McGee). Faraon n-a reușit să-i nimicească, şi nici Haman, și nici Hitler nu au avut succes în încercările lor. Și oricât și-ar dori, niciun dictator din zilele noastre nu va reuşi să extermine acest popor – Dumnezeu Se va îngriji de asta! (În paranteză și în treacăt numai, menționez că alți comentatori sunt de părere că sensul acestei afirmații este că Parousia – a doua venire – nu se va întâmpla până nu vor avea loc evenimentele aferente vv.4-28.) Dincolo de părerile noastre sau ale altora, ceea ce contează este ce spune Domnul în continuare, în vers. 35: Cerulşi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. (Mat. 24:35) El spune: „Puteţi foarte bine să subliniaţi și trebuie să rețineți ce am spus, pentru că cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.” Cerul şi pământul vor trece; va exista un cer nou şi un pământ noi (vezi Apocalipsa 21:1), dar El nu îşi va schimba Cuvântul Lui; Cuvântul va rezista de-a lungul întregii veşnicii. Autoritatea și validitatea veșnică a cuvintelor Mântuitorului înseamnă același lucru ca autoritatea și validitatea eternă a cuvintelor și Cuvântului lui Dumnezeu – Hristos este Cuvântul întrupat! Sigur că mai mult decât ce, pe oamnei îi interesează când – e valabil azi, și-așa a fost mereu... vă reamintesc una din întrebările care generaseră acest discurs o găsim în Matei 24:3 – „Spune-ne când se vor întâmpla aceste lucruri?...” De aceea, Domnul precizează: Despreziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numaiTatăl. (Mat. 24:36) Tot ce pot și trebuie să știe oamenii este că această perioadă se apropie – altceva nimic... nu vor şti nici ziua, nici ceasul! Poate că niciodată ca-n zilele noastre n-au existat atâția care tot încearcă să identifice exact momentul întoarcerii lui Hristos, și tot avansează – și-apoi rectifică, amendează, corectează, reformulează – date și contexte... pe măsură ce variantele pică una după alta! Și le numesc perspective profetice! Păi Domnul însuși ne-a spus: profeții trimiși de El sunt cei ale căror spuse se împlinesc! Punct! Aproape că-ți vine să râzi văzându-i că după eșecuri la rând nu se dau bătuți, și vor să afle chiar și ora! Dragii mei, nimeni nu va şti nici ora, nici ziua, nici anul... Tot ce vrea Domnul să ne învețe este că sfârșitul acestei orânduiri vine, și că trebuie să veghem, să fim atenți la semnele pe care El ni le oferă, și care sunt în acord cu atâtea altele din alte părți ale Scripturii; citim mai departe: (Mat. 24:37) Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului. Revenirea lui Hristos va avea loc într-o perioadă care se va asemăna cu zilele lui Noe... în care, va amintiți ce spune Biblia că se întâmpla? În adevăr, cumera în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, și n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului. (Mat. 24:38–39) „Dar asta s-a întâmplat dintotdeauna de-a lungul veacurilor!” – vei zice... „Oamenii trăiesc, se hrănesc, se căsătoresc, se distrează...” Este ceva greşit în a mânca şi a bea? Nu, desigur... dar ni se spune că indiferent ce facem – fie că bem, fie că mâncăm, fie că facem orice altceva – trebuie să facem totul pentru slava lui Dumnezeu (vezi 1 Corinteni 10:31). Însă, poporul din vremea lui Noe nu mânca şi nu bea pentru slava lui Dumnezeu. De fapt, ei trăiau ca şi cum Dumnezeu nu ar fi existat. Să nu uităm că zilele lui Noe se caracterizau printr-o imoralitate grosolană – toate gândurile şi închipuirile inimii omului erau îndreptate mereu numai spre rău (vezi Geneza 6:5). Dacă Domnul nostru spune că venirea Lui va fi în zilele care se vor asemăna cu zilele lui Noe, e bine să fim cu luare aminte la ce se petrece în jurul nostru și în lume... și va trebui să recunoaștem că ce ne spune Biblia despre zilele lui Noe sunt o palidă umbră a grozăviilor ce se întâmplă pretutindeni azi! Am auzit o istorie despre un băieţel, invitat la cină pentru prima dată în viaţa lui. Nu era mare lucru, nu mergea departe – doar în casa vecină, dar pentru el era un eveniment deosebit. A venit vremea potrivită, s-au așezat la masă... Iar când s-a pus mâncarea în farfurie, băiatul (dintr-o familie creștină fiind) şi-a plecat automat capul pentru a mulţumi pentru mâncare. După câteva momente, şi-a dat seama că era singurul cu capul plecat, iar restul mesenilor trecuseră „la treabă”! Așa că și-a deschis ochii şi, fără niciun fel de inhibiţii, a spus: „Voi nu îi mulţumiţi lui Dumnezeu pentru mâncare?” Pentru un moment s-a lăsat o tăcere stânjenitoare, iar apoi doamna casei a spus: „Nu!” Băieţelul s-a gândit puțin și a adăugat ingenuu: „Și cățeii mei sunt la fel – când le duc mâncarea, se apucă direct de mâncat!” În zilele noastre sunt o mulţime de oameni care primesc hrana care vine din mâna lui Dumnezeu de trei ori pe zi (în timp ce milioane de oameni mor de foame), şi niciodată nu se gândesc să îi mulţumească lui Dumnezeu pt hrană! Într-una din zilele viitoare, ei vor fi chiar în pragul venirii lui Hristos şi habar nu vor avea, vor trăi ca şi cum acest lucru nu se va întâmpla niciodată... din necredință, sau din neștiință – de aceea suntem noi lângă ei! De asemenea, oamenii din vreme lui Noe se „însurau şi se măritau.” Cu siguranţă, Domnul Isus nu spune că este greşit să te căsătoreşti. Ceea ce vrea El să spună este că ei au respins atât de categoric avertismentul lui Dumnezeu prin Noe, încât şi-au văzut de nunţile lor – poate chiar nunţi „în biserică” – chiar până în ziua în care Noe a intrat în corabie. Trăiau ca şi cum Dumnezeu nu ar fi existat. Nu credeau că El îi va judeca, şi au luat în derâdere avertismentul că potopul era iminent. „Şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului Omului.” (Mat. 24:40–41) Atunci, din doi bărbaţi care vor fi la câmp, unul va fi luat, şi altul va fi lăsat. Din două femei care vor măcina la moară, una va fi luată, şi alta va fi lăsată. Parcă îi aud pe unii spunându-mi: „Ei bine, te-ai băgat singur în colţ. Ai spus că biserica şi Răpirea nu apar în Discursul de pe Muntele Măslinilor, dar iată că sunt. Doi vor fi la câmp: unul va fi luat, iar altul va fi lăsat... ” Ei bine, prietene, El încă nu vorbeşte despre Răpire. Până la urmă, despre ce vorbeşte Domnul nostru aici? „Cum era în zilele lui Noe.” Cine a fost luat în zilele lui Noe? „Şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi .” Ei au pierit în potop. Aceste cuvinte nu se referă la Răpire, când Biserica va fi luată din lume. Mai degrabă, ni se ilustrează îndepărtarea de pe pământ, prin judecată, a celor care nu vor fi parte din Împărăţia de o mie de ani. În crescendo, Domnul oferă o indicație de bun simț: (Mat. 24:42) Vegheaţi, dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru. Vegheaţi este cuvântul de bază aici, și descrie ce avem noi de făcut în perspectiva (re)venirii Domnului. Totuși, cuvântul are o semnificaţie puţin diferită de vegherea la care este chemat copilul lui Dumnezeu, acum, în aşteptarea Răpirii. Astăzi noi avem o speranţă mângâietoare. În acea zi viitoare, vegherea se va face cu frică şi îngrijorare. Noaptea, ei vor spune „Mi-aş dori să fie dimineaţă”, iar dimineaţa vor spune „Mi-aş dori să fie seară.” Astăzi noi trebuie să aşteptăm şi să tânjim după venirea Sa. În aceea zi viitoare, ei vor aştepta cu îngrijorare revenirea Sa. Poate ziceţi că despic firul în patru – dar nu asta fac. Am căutat cuvântul din greacă pentru veghere şi am descoperit că are aproximativ 8 conotaţii diferite. Deşi în limba noastră avem acest singur cuvânt, ştim că are mai multe semnificaţii. Voi ilustra lucrul acesta cu ajutorul unui om care vânează căprioare. În fiecare an, omul acesta merge în pădure în acelaşi loc. Îşi instalează tabăra şi, dimineaţa devreme urcă pe creasta dealului, se aşează lângă trunchiul unui copac bătrân şi aşteaptă. După o vreme aude un zgomot în tufişuri şi crede că ar putea să fie o căprioară. Îşi ridică puşca şi aşteaptă. Aşteaptă o căprioară. După două săptămâni te întâlneşti cu acelaşi bărbat pe strada principală din oraş şi vezi că se uită cu atenţie în josul străzii. Ştii că aşteaptă pe cineva. Te duci la el şi îi spui: „Pe cine aştepţi?” Iar el îţi răspunde „O aştept pe soţia mea; a întârziat 45 de minute.” Aşteptarea lui este puţin diferită. Mai înainte, pe deal, avea puşca de vânătoare cu el, iar acum parcă şi-ar fi dorit din nou să o aibă cu el, dar este împotriva legii să o împuşte! Dar aşteaptă, şi aşteaptă într-un sens diferit. După încă o lună, mergi la spital şi treci printr-o cameră în care îl vezi pe bărbatul acesta şi pe soţia sa stând lângă patul unui copilaş. Copilul are febră mare, iar doctorul le-a spus că la miezul nopţii criza va fi la apogeu. Ei aşteaptă. Prietene, aceasta este un alt fel de aşteptare decât aşteptarea unei căprioare sau a soţiei la colţul străzii. Aceasta este aşteptare cu îngrijorare. Şi cred că acelaşi sentiment va însoţi aşteptarea celei de-a doua veniri a Domnului nostru pentru unii oameni. Să ştiţică, dacă ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte va veni hoţul, ar veghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa. De aceea, şi voi fiţi gata; căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi. Care este decirobul credincios şi înţelept pe care l-a pus stăpânul său peste ceata slugilor sale, ca să le dea hrana la vremea hotărâtă? (Mat. 24:43–45) Ceea ce face Domnul nostru în restul Discursului de pe Muntele Măslinilor este să prezinte și să clarifice, prin intermediul ilustrațiilor, atitudinea potrivită a oamenilor faţă de venirea Sa, şi ce se va întâmpla atunci când El va veni. Fericede robul acela pe care stăpânul său, la venirea lui, îl va găsi făcând aşa! Adevărat vă spun căîl va pune peste toate averile sale. Dar dacă este un rob rău, care zice în inima lui: „Stăpânul meu zăboveşte să vină!” Dacă va începe să bată pe tovarăşii lui de slujbă şi să mănânce şi să bea cu beţivii, stăpânul robului aceluia va veni în ziua în care el nu se aşteaptă şi în ceasul pe care nu-l ştie, Îl va tăia în două, şi soarta lui va fi soarta făţarnicilor; acolova fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. (Mat. 24:46–51) Această pildă reflectă atitudinea unora, în acea perioadă din perspectiva zilei revenirii Domnului. Ei vor spune: „Ei bine, Domnul întârzie să vină – aşa că îmi voi vedea de viaţa mea fără griji.” Dar când Hristos Se va întoarce, pe neașteptate, sau fără veste – vai, cum îi va judeca pe oamenii aceştia! Acesta este un principiu măreţ şi aplicabil pentru orice vreme. Tu şi cu mine ar trebui să ne trăim vieţile în lumina faptului că stăm în prezenţa lui Hristos. Observaţi că nu am spus în lumina revenirii lui Hristos, ci în lumina prezenţei lui Hristos. Indiferent dacă Hristos va veni peste o sută de ani sau peste o mie de ani, tu şi cu mine suntem, și vom sta, în prezenţa Lui. Indiferent dacă eşti mântuit sau pierdut, vei sta în prezenţa Lui. Dacă eşti mântuit, va trebui să dai socoteală de viaţa ta pentru a vedea dacă vei primi o răsplată. Dacă eşti pierdut, vei sta acolo pentru a fi judecat. Prin urmare, orice persoană ar trebui să îşi trăiască viaţa în lumina faptului că va sta în prezenţa Domnului. Acesta este accentul deosebit din Discursul de pe Muntele Măslinilor... care are deci aplicaţii și pentru noi, deşi interpretarea este specifică pentru oamenii care vor trăi în vremea revenirii lui Hristos ca Rege. Trecerea în cap. 25 se face natural, pentru că rămânem în același registru escatologic. Acest capitol dezvoltă răspunsul dat de Domnul Isus la întrebarea: „Care va fi semnul venirii Tale?” (Matei 24:3). Ni se vor pune înainte pilda celor zece fecioare, care testează autenticitatea credinţei lui Israel; pilda talanţilor, care testează credincioşia slujitorilor Lui, Biserica; şi judecata popoarelor de ne-evrei, care testează dreptul lor de intrare în Împărăţie. Acest capitol ilustrează semnificaţia venirii lui Hristos pusă în relație cu grupurile de oameni în care se va împărți omenirea. O analiză atentă a fiecărui grup arată că discuția poate fi redusă la aspecte ce țin de atitudinea personală şi de relaţia cu Domnul Isus Hristos. Pilda celor zece fecioare reprezintă fundamentul pentru cei care cred în așa-numita „răpire parţială”, conform căreia doar unii vor fi luaţi din această lume. Eu cred că această teorie este o mostră de snobism (sau de narcisism) spiritual. N-am întâlnit nici măcar unul dintre adepții acestei teorii care să nu creadă despre sine că face parte dintre fecioarele înţelepte. De fapt, în toată viaţa mea, nu am întâlnit pe nimeni care să creadă despre sine că intră în categoria celor cinci fecioare nechibzuite! Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru convingerea că atunci când va avea loc Răpirea, toţi credincioşii adevărați vor fi luaţi. Şi asta nu se va face pe baza meritelor. Toţi vom fi luaţi din pricina harului lui Dumnezeu. El ne mântuieşte prin har; ne ţine prin har; ne va lua din această lume prin har; iar după ce vom fi fost cu El și-ai Lui primele 10-15 milioane de ani, ne vom da seama că nu s-a consumat nici măcar o picătură din harul lui Dumnezeu! Cel mai important este însă, dragi prieteni, că pilda celor zece fecioare – peste care vom trece imediat, în finalul întâlnirii de azi – nu se referă la Biserică, ci la poporul Israel. Dar să-I permitem Domnului să răspundă la întrebările acelor oameni care erau apostolii Lui. Ei i-au pus întrebările (dacă le-ați uitat, citiți vers. 3 din cap. 24). Dacă încercăm să ajungem la concluzia că El ne vorbeşte nouă despre cu totul altceva, este ca şi cum L-am contrazie, sau întrerupe... Să înțelegem că şi dacă Isus se adresează altor oameni, putem să luăm aplicaţii din aceste pilde minunate pentru vieţile noastre. Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare care şi-au luat candelele şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. (Mat. 25:1) Pentru a înţelege mai bine obiceiurile din Israel, din perioada Noului Testament, trebuie să apelăm la Peshita , o versiune siriană a Bibliei. Deşi acest text nu este recomandabil pt uz curent, el aruncă lumină asupra unor obiceiuri din vremea aceea. Traducerea Peshita a versetului citit ne indică faptul că cele zece fecioare au ieşit pentru a-i întâmpina pe mire şi pe mireasă, ceea ce înseamnă că mirele vine de la ceremonia de nuntă, la banchetul de nuntă. În înţelegerea mea – afirmă John Vernon McGee – deşi nunta lui Hristos cu Biserica are loc în cer, banchetul de nuntă are loc pe acest pământ. Un pasaj din Evanghelia după Luca susţine această interpretare. Atunci când Domnul nostru rosteşte pilde şi avertismente, El spune: „Mijlocul să vă fie încins şi făcliile aprinse. Şi să fiţi ca nişte oameni care aşteaptă pe stăpânul lor să se întoarcă de la nuntă, ca să-i deschidă îndată, când va veni şi va bate la uşă” (Luca 12:35-36). Vedeţi voi, nunta a avut loc, iar mireasa este cu El. În mod evident, dacă Isus vine de la nuntă, mireasa este cu El; niciun bărbat nu a plecat vreodată singur în luna de miere – dacă a plecat singur, aceea nu a fost lună de miere! Aşadar aici, în pilda celor zece fecioare, Hristos (descris ca Mirele) Îşi aduce mireasa cu El, iar credincioşii de pe pământ aşteaptă venirea Lui. În timpul Necazului celui Mare de aici de pe pământ, Hristos a fost departe în cer, împreună cu mireasa Lui, Biserica. Apoi, la încheierea celor şapte ani ai Necazului, El Se întoarce pe pământ împreună cu Biserica. Acum, iată care este atitudinea faţă de venirea Lui din partea celor de pe pământ: Cincidin ele erau nechibzuite, şi cinci înţelepte. Cele nechibzuite, când şi-au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn; dar cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat cu ele şi untdelemn în vase. (Mat. 25:2–4) Untdelemnul simbolizează Duhul lui Dumnezeu. În ziua aceea cred că vor exista oameni falşi aşa cum au fost şi la prima Lui venire. Isus i-a numit făţarnici. Ei vor avea lămpi, dar nu şi untdelemn. Fiindcă mirele zăbovea, auaţipit toate şi au adormit. La miezul nopţii, s-aauzit o strigare: „Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!” Atunci toate fecioarele acelea s-au sculat şi şi-aupregătit candelele. (Mat. 25:5–7) Observaţi că atât fecioarele înţelepte, cât şi cele nechibzuite au adormit. Diferenţa dintre ele este că unele aveau Duhul Sfânt (reprezentat prin untdelemn), iar celelalte nu – pentru că nu sunt credincioşi autentici. CITESC MATEI 25:8-12 Domnul nostru încheie această pildă cu un avertisment (Mat.25:13 similar cu 24:42) Vegheaţi, dar, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului. Observaţi că spune „nu ştiţi ziua, nici ceasul” şi nu secolul sau anul, aşa cum stau lucrurile din perspectiva noastră. Atitudinea celor care îi aparţin Lui în timpul acestei perioade viitoare este vegherea. Acesta este lucrul important pe care ei trebuie să-l facă, pt că venirea Domnului este iminentă! Dacă nu va veni între timp, ne vom reîntâlni data viitoare.…

1
Matei 24:15-31 | Itinerar Biblic | Episodul 95 22:58

vor 36 weeks22:58

22:58

Dragi ascultători, e un privilegiu pe care Cerul ni-l acordă – să ne putem reîntâlni ca să continuăm survolarea Cuvântului scris al lui Dumnezeu, de folos între altele să învețe și să dea înțelepciune în neprihănire, pentru ca oricine dorește să devină un om al lui Dumnezeu destoinic pentru orice bine. Ne găsim în toiul uneia dintre cele mai importante dintre cuvântările Mântuitorului înregistrate în Evanghelii: ne referim la discursul escatologic de pe muntele Măslinilor, cuprins în cap. 24 și 25 din Evanghelia lui Matei. În prima parte a capitolului 24, după ce Mântuitorul îi șochează pe ucenici anunțându-i că Templul și Ierusalimul vor fi rase de pe fața pământului, ei Îl asaltează cu întrebări (care-i frământă și azi pe mulți) referitoare la semnele sfârşitului veacurilor şi-ale revenirii Lui. După ce le atrage atenția la ce NU înseamnă sfârșitul, după ce anunță că urmașii Lui vor avea de suferit de pe urma persecuției, ereziilor și apatiei, Domnul Isus punctează în (Mat. 24:14) un prim indiciu clar Evangheliaaceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul. Ioan Botezătorul și Domnul Isus Însuși predicaseră inițial același mesaj fundamental: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape” (Matei 3:2). Ucenicii fuseseră trimiși cu acelaşi mesaj (vezi Matei 10). Din Matei 11:28 mesajul Domnului devine: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă.” Iar în Matei 20:28, El afirmă că a venit pentru a-Şi da viaţa ca răscumpărare pentru mulţi. Evanghelia Împărăţiei va fi din nou propovăduită în perioada încercărilor de la sfârșitul veacurilor, dar în zilele noastre noi trebuie să predicăm Evanghelia harului lui Dumnezeu. Înseamnă că Evanghelia Împărăţiei este o altă Evanghelie? Nicidecum! Este aceeaşi Evanghelie, dar cu un accent diferit. Noi nu avem acum dreptul să afirmăm că Împărăţia cerurilor este aproape, pentru că nu ştim lucrul acesta. Dar când Necazul cel Mare va începe, oamenii vor şti că se apropie sfârşitul, deşi nu vor cunoaşte exact când. Prin urmare, va redeveni atunci imperativ mesajul: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” Aş vrea să răspund acum – afirmă John Vernon McGee – celor ce afirmă că susţinătorii perspectivei dispensaţionaliste acceptă existența mai multor căi către mântuire. În mod clar și indiscutabil, Dumnezeu a avut dintotdeauna un singur fundament pentru mântuirea oamenilor, iar acest fundament este crucea lui Hristos. Fiecare jertfă de dinainte de Hristos anticipa crucea lui Hristos şi fiecare comemorare de atunci încoace priveşte înapoi spre crucea lui Hristos. Pentru a ilustra acest lucru vă invit să ne întoarcem în Geneza 4 şi să ne uităm la jertfa pe care Abel i-a adus-o lui Dumnezeu. El a adus un miel. Dac-ai fi fost acolo, l-ai fi putut întreba pe Abel „De ce aduci ca jertfă acest miel? Crezi că asta îți va șterge păcatele?” El ar fi spus: „Sigur că nu! Îl jertfesc pentru că Dumnezeu mi-a spus s-o fac. O fac prin credinţă.” Ai fi putut să adaugi: „Păi, dacă nu-ţi ia păcatele, de ce ţi-ar cere să-l jertfeşti?” Iar răspunsul lui Abel ar putea suna aşa: „Acest miel arată către Cel care va veni mai târziu, din sămânţa mamei mele. El ne va lua păcatele. Eu jertfesc acest miel prin credinţă, recunoscând că sunt un păcătos şi că am nevoie de un înlocuitor.” Vedeţi voi, Abel privea, arăta către Cel care avea să vină. Ioan Botezătorul nu a spus doar: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape” (Matei 3:2), ci şi: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). Ioan L-a identificat. Înainte de venirea lui Hristos, toţi cei care au venit la Dumnezeu în termenii Lui au fost mântuiţi pe datorie şi au fost iertaţi în baza morţii lui Hristos. În Vechiul Testament, Dumnezeu nu a văzut pe nimeni mântuit prin Lege. În centrul sistemului mozaic se afla sistemul sacrificial. Evreii jertfeau un miel pentru că Legea le revela că sunt călcători de lege, că nu Îl ascultau pe Dumnezeu şi că trebuia ca un înlocuitor să plătească pedeapsa pentru păcatele lor. Legea a fost dată „pentru ca orice gură să fie astupată şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu” (Romani 3:19). Prietene, tu şi cu mine suntem călcători de lege, suntem păcătoşi care au nevoie de un Mântuitor. Ceea ce trebuie să faci este să-L primeşti pe Hristos ca Mântuitor al tău, înainte ca El să vină ca Suveran al universului, când va fi Judecătorul tău. Acum, să ne întoarcem la versetul pe care îl analizăm: „Evanghelia Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul.” Asta nu înseamnă că atât timp cât Biserica se află aici în lume, sfârşitul nu poate veni, pentru că Evanghelia harului lui Dumnezeu nu a fost predicată pe tot globul. Ştiu că există oameni care folosesc acest verset pentru a-şi promova programele de învățătură biblică. E lăudabil să doreşti să duci Evanghelia până la marginile pământului, dar nu acesta este versetul pe care să-ţi bazezi iniţiativa. Vedeți de ce este nevoie, și cât este de important, să interpretăm Scriptura în contextul ei? Apropo de context: se nu uităm că Domnul nostru tocmai răspundea la întrebarea: „Care este semnul sfârşitului veacurilor?” (vers. 3). El vorbeşte despre vremea sfârşitului, mai precis despre Necazul cel mare cu durerile şi încercările lui. Domnul Isus prezintă în vers. 15 semnul care va identifica această grozavă perioadă viitoare: De aceea, când veţi vedea „urâciunea pustiirii”, despre care a vorbit prorocul Daniel, „aşezată în Locul Sfânt” – cine citeşte să înţeleagă!… Ce este această „urâciune a pustiirii”? Cartea profetului Daniel sugerează vreo două personaje susceptibile să fie asociate acestei expresii. Unul a fost Antiohus Epifanes, sirianul care a distrus Ierusalimul. În Daniel 11:31 citim: „Nişte oşti trimise de el vor veni şi vor spurca Sfântul Locaş, cetăţuia, vor face să înceteze jertfa necurmată şi vor aşeza urâciunea pustiitorului.” Istoria stă mărturie că Antiohus Epifanes a venit împotriva Ierusalimului în anul 170 î.Hr. şi peste 100.000 de evrei au fost ucişi atunci. El a oprit jertfa zilnică din Templu, și l-a spurcat jertfind sânge şi fiertură de porc pe altar şi plasând chipul lui Jupiter în Templu, aşa încât oamenii să i se închine în locul sfânt. Însă, mai degrabă, Domnul nostru se referă la cealaltă „urâciune a pustiirii” la care face aluzie Daniel (vezi Daniel 12:11): o imagine a lui Antihrist care va fi pusă în Templu, este părerea mea. În timpul Necazului celui mare, Templul va fi reconstruit şi poporul Israel se va fi înapoiat în Palestina. Evident, Domnul nostru vorbeşte despre Templu, mai degrabă decât despre Biserică, pentru că biserica nu are un loc sfânt. Eu nu caut „urâciunea pustiirii” – n-aş recunoaşte-o nici dacă aş vedea-o pe stradă – dar oamenii din zilele de pe urmă o vor căuta pentru că ea va fi semnul care va dovedi că sunt în Perioada Necazului celui Mare. În loc să îl căutăm pe Antihrist şi urâciunile lui, ni se spune să aşteptăm „fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos” (Tit 2:13). Domnul nostru spune „Cine citeşte să înţeleagă!” Ceea ce înseamnă că oamenii care vor trăi în vremea aceea vor înţelege. Pentru că tu şi cu mine nu vom fi acolo, El nu ne-a dat prea multe detalii. Acum ni se prezintă un alt cuvânt temporal. Când va apărea „urâciunea pustiirii”, Atunci, cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munţi… (Mat. 24:16) Nu cred că ar putea crede cineva că toți, fiecare – tu și eu – va trebuie să fugim la munţii din Iudeea... Ce va face un credincios care locuiește în nordul Canadei, sau în sudul Noii Zeelande?! Oamenii ăși caută sau ăși construiesc adăposturi antinucleare, buncăre aprovizionate cu resurse pentru o lungă perioadă... dar asta nu va rezolva problema, și nu așa sau atunci se va împlini profeţia aceasta. De fapt, nu are nimic de-a face cu ea. Mai degrabă, are de-a face cu oamenii care sunt în Iudeea. Domnul nostru face o profeţie pentru oamenii aceia, nu pentru noi. (Mat. 24:17) Cine va fi pe acoperişul casei să nu se coboare să-şi ia lucrurile din casă. Probabil că ați mai auzit asta: acoperişul caselor din Palestina era/este plat, corespunde mai degrabă cu prispele caselor noastre. Din nou, vreau să accentuez faptul că Domnul nostru se adresează oamenilor din Palestina, nu mie şi ţie. Acest avertisment nu ni se aplică nouă; noi nu ne petrecem timpul pe acoperiş! Și oricum, ideea e că la momentul respectiv n-ar trebui să ținem cont de mărunțișurile trecătoare, ci doar de viață... ...Şi cine va fi la câmp să nu se întoarcă să-şi ia haina. (Mat. 24:18) Aceste cuvinte se referă la cei implicaţi în agricultură. Dacă un lucrător îşi lasă haina la capătul rândului dimineaţa, când este răcoare şi află că a apărut „urâciunea pustiirii”, el nu trebuie să se întoarcă să-şi recupereze haina, ci trebuie s-o ia la fugă. „Oare nu este viața mai mult decât hrana, și trupul mai mult decât îmbrăcămintea?” spusese Domnul și în Predica de pe munte (Mat. 6:25). Înapoi în Matei 24, unde Domnul continuă să-i deplângă pe cei ce vor trăi zilele sfârșitului (și poate nici nu vor fi conștienți de asta!): Vaide femeile care vor fi însărcinate şi de cele ce vor da ţâţă în zilele acelea! (Mat. 24:19) Cuvintele Mântuitorului denotă o preocupare serioasă şi-o grijă deosebită pentru mame şi copilaşi. Chiar dacă s-ar zice că va fi atunci o vreme când mai bine n-ai avea copii, se crede că va exista totuși o mare explozie demografică la începutul Necazului celui Mare. Oricum, pământul este deja suprapopulat în zilele noastre, şi aceasta poate fi o dovadă că ne apropiem de sfârşitul veacurilor. (Mat. 24:20) Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat. Din nou, fiind pomeniți oameni care ţin ziua de Sabat, adică echivalentul sâmbetei la noi, putem socoti asta o altă dovadă că Hristos se adresează direct poporului evreu. Eu merg la biserică duminica, ziua întâi a săptămânii, pentru că Domnul meu a înviat din morţi în acea zi! Pentru căatunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. (Mat. 24:21) În Apocalipsa 7:14, traducerea literală este „necazul cel mare” punând articolele corespunzătoare atât la finalul substantivului, cât şi înainte de adjectiv, pentru subliniere. Cu alte cuvinte, acest necaz este unic; niciodată nu a mai existat ceva asemănător în istoria lumii şi niciodată nu va mai exista ceva de felul acesta. Şi observaţi că Domnul nostru este Cel care denumeşte sfârşitul veacurilor ca Necazul cel mare. (Dacă vreţi să contestaţi acest lucru, faceţi-o înaintea Lui, nu a mea.) El vorbește despre „un necaz așa de mare...” „Cum n-a mai fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi.” De vreme ce aşa stau lucrurile, și atât cât îmi dau eu seama că sunt de atenți și informați oamenii din zilele noastre – bine, nu în ce privește lucrurile cu adevărat importante, și nu ca să valorifice ce știu și contează, ci doar de dragul cunoașterii în sine... – credeţi-mă: oamenii vor şti când va începe! Îi aud pe oamenii din zilele noastre vorbind despre faptul că Biserica va trece prin Necazul cel Mare, şi se pare că nu îşi dau seama cât de grav va fi. De fapt, unii oameni spun că în acest moment ne aflăm în timpul Necazului celui Mare! Da, lucrurile stau rău în zilele noastre, sunt de acord cu asta, dar această perioadă nu este unică, ci este comparabilă cu multe alte perioade din istorie. Dar când va veni Necazul cel Mare, nu va exista nimic cu care să se compare, nici măcar filmele horror nu reușesc să anticipeze grozăvia acelor momente... Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate. (Mat. 24:22) În cartea Apocalipsa citim că în timpul Necazului, o treime din populaţia pământului va fi nimicită. Într-un alt moment, un alt sfert din populaţie va fi nimicită. Lucrul acesta este absolut unic! Folosind metaforele din Apocalipsa 6, calul roşu al războiului, calul negru al foametei şi calul gălbui al morţii vor face prăpăd în acea perioadă, iar populaţia pământului va fi decimată. A existat o vreme când acest lucru părea o exagerare. Chiar şi unii dintre comentatorii buni îl considerau o hiperbolă. Însă, acum că mai multe popoare ale lumii au bomba atomică, care ar putea distruge de mai multe ori populaţia lumii, acest lucru nu mai pare deloc o exagerare. Totuşi, în acest verset există o mângâiere: „din pricina celor aleşi, zilele acestea vor fi scurtate.” Dumnezeu nu va lăsa omenirea să se sinucidă. Acesta este motivul pentru care perioada Necazului celui mare va fi totuși scurtată. Ca și cum ar dori să nu-i mai înspăimânte, Domnul Isus îi asigură pe ucenici în ce privește revenirea Sa... și ajungem acum la ceea ce va reprezenta semnul apariției Sale: Atuncidacă vă va spune cineva: „Iată, Hristosul este aici sau acolo”, să nu-l credeţi. Căci sevor scula Hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacăva fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi. Iată că v-am spus mai dinainte. (Mat. 24:23–25) Să nu pierdem din vedere ce spune Domnul aici. Atât pretențiile multora care se erijează în reeditarea lui Isus Hristos, cât și naivitatea multora care vor da crezare indicațiilor sau pseudo-știrilor de ieftin senzaționalism, care vor semnala prezența și minunile multor isuși de ocazie, ca să nu mai vorbim de abilitatea unora de a pretinde sau convinge că prin ei se înfăptuiesc minuni și în zilele noastre – toate astea și altele asemenea ar trebui luate în considerare cu suspiciune și tratate cu maximă precauție, pentru că în accepțiune biblică următorul mare făuritor de minuni nu va fi Hristos, ci Antihristul, și profeţii lui mincinoşi! Prin ce vor face, aceștia vor căuta „să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi.” Cine sunt cei aleşi? În Scriptură sunt două grupuri de oameni aleşi: cei aleşi din poporul lui Israel, şi cei aleşi din Biserică. Trebuie să ne folosim de bunul simţ pentru a stabili la ce grup se face referire aici. Despre cine a vorbit Domnul nostru până în acest punct? Despre Israel. Ei bine, atunci, în acest verset Israelul este cel ales. Isus nu vorbeşte despre Biserică. Poţi să îi păcăleşti uneori pe unii oameni, dar nu îi poţi păcăli pe copiii lui Dumnezeu întotdeauna. Pur şi simplu nu se poate! Îmi parvin adesea reacții (scrisori, mesaje, telefoane) care-mi demonstrează asta. Recent, am aflat despre o doamnă care a avut înțelepciunea și puterea să se desprindă dintr-o sectă. Ea a ascultat la radio programele noastre de predicare a Bibliei luni de zile înainte de a putea să-şi dea seama de greşelile din învăţătura primită în gruparea în care era... Nu este posibil să îi păcăleşti întotdeauna și la nesfârșit pe copiii lui Dumnezeu. În cele din urmă, ei vor cunoaște adevărul, iar adevărul lui Isus eliberează! Deci dacă vă vor zice: „Iată-L în pustiu”, să nu vă duceţi acolo! „Iată-L în odăiţe ascunse”, să nu credeţi. Căci, cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului omului. (Mat. 24:26–27) Atunci când Isus va veni, nu va mai exista un Ioan Botezătorul care să îl anunţe. Dar când va veni, întreaga lume va şti! – și această revenire va fi la fel de publică precum un fulger... „Orice ochi Îl va vedea” – ne înștiințează Apocalipsa. Cei care locuiesc în zonele expuse tornadelor și fenomenelor meteorologice extreme, știu – mai cu seamă în zilele noastre – că marile furtuni, uragane, ciclonuri sunt chestiuni publice. Când se apropie, toţi ştiu despre asta, iar cai care nu consimt să se pună la adăpost au parte de experienţe terifiante, în care-și pot pierde nu doar posesiunile, ci și viața! A doua venire a Domnului nostru pe pământ va fi la fel... Nu va fi însă nevoie, și nici posibil, ca cineva să o anunţe. În primul rând este inevitabilă – n-ai unde să te adăpostești de ea! Apoi, când Domnul va veni a doua oară pentru a-Şi instaura Împărăţia pe pământ, toţi vor şti că El vine. (Amintiţi-vă că a doua Sa venire pe pământ nu se referă la Răpire... care și aceasta va lăsa în urmă niște indicii, nu mai puțin teribile!) Oriundeva fi stârvul, acolo se vor aduna vulturii. (Mat. 24:28) Mi se pare că acesta este unul dintre versetele cele mai greu de înţeles din întregul Discurs de pe Muntele Măslinilor. După ce a vorbit despre venirea Lui în slavă asemenea fulgerului din ceruri, să vorbeşti despre păsări necrofage pare destul de ciudat. Au fost mai multe încercări de a interpreta acest proverb. Dar cred că se referă la judecata lui Hristos, pentru că Apocalipsa 19 ne spune despre o invitaţie adresată păsărilor să se adune pentru un mare ospăţ: „ Apoi am văzut un înger care stătea în picioare în soare. El a strigat cu glas tare şi a zis tuturor păsărilor care zburau prin mijlocul cerului: „Veniţi, adunaţi-vă la ospăţul cel mare al lui Dumnezeu, ca să mâncaţi carnea împăraţilor, carnea căpitanilor, carnea celor viteji, carnea cailor şi a călăreţilor şi carnea a tot felul de oameni, slobozi şi robi, mici şi mari!” Şi am văzut fiara şi pe împăraţii pământului şi oştile lor adunate ca să facă război cu Cel ce şedea călare pe cal şi cu oastea Lui” (Apocalipsa 19:17-19). Se pare că păsările necrofage sunt agenţi ai judecăţii divine. Când Domnul va veni din nou, El va veni pentru judecată. Și-n orice caz, când va veni se va ști, va fi inconfundabil – pt că atenția tuturor va fi îndreptată într-acolo! Pasajul cuprins între versetele 15-28 s-a referit la criza care urma să afecteze Iudeea, fără însă a descrie punctul culminant al acestei vremi a sfârșitului: distrugerea Templului. Or, înspre asta ținteau întrebările care se adresaseră Domnului chiar la începutul cap. 24. Dar Domnul nu face precizările pe care ei le așteptau, ci le oferă un colaj de expresii apocaliptice preluate parcă din vocabularul vetero-testamentar, care poate că pt omul modern pot suna ca o descriere a parousiei (care nu poate fi totuși datată, NB!) Îndatădupă acele zile de necaz „soarele seva întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate”. Observaţi că în (Mat. 24:29) sunt menționate și evenimente care se vor petrece „îndată după acele zile de necaz.” Înţeleg de aici că toate aceste lucruri vor avea loc la a doua venire a lui Hristos pe pământ. Urmează imediat exprimări care amintesc de Isaia, de Ezechiel, Ioel sau Amos... Atuncise va arăta în cer semnul Fiului omului, toateseminţiile pământului se vor boci şivor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă. (Mat. 24:30) Ce este semnul acesta al Fiului omului? Mă gândesc la un lucru, și sper să nu mă acuzați că speculez. Vă amintiţi că în Vechiul Testament, poporul Israel primise shekinah , slava prezenţei lui Dumnezeu, de care niciun alt popor sau naţiune nu avusese parte, nici măcar Biserica! Shekinah se odihnea peste Cortul Întâlnirii, iar mai târziu, peste Templul din Ierusalim. Dar, din pricina păcatului lui Israel, această slavă a părăsit poporul. Când Hristos a venit pentru prima dată, El a renunţat nu la dumnezeirea Sa, ci la prerogativele dumnezeirii Sale, la slava Sa – deşi Ioan spune: „am privit slava Lui” (Ioan 1:14), pentru că au fost momente când aceasta era vizibilă. Însă, la a doua Sa venire, cred că slava shekinah va pluti peste pământ înainte ca El să apară, şi acesta va fi „semnul Fiului Omului în ceruri.” Iar expresia „Vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu mare slavă” se referă cred la întoarcerea Sa pe pământ pentru a-Şi instaura Împărăţia. (Mat. 24:31) Elva trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă. Cei aleşi despre care se vorbeşte în aceste verset sunt din nou cei din poporul Israel – îngerii slujitori au apărut întotdeauna în legătură cu Israel. Prorocii Vechiului Testament au prezis minunea care avea să îi întoarcă pe evrei în ţara lor. (Nu este vorba despre Biserică, aceasta urmând a fi luată din această lume pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh. Îngerii nu au legătură cu Răpirea. Domnul va veni personal pentru a primi Biserica cu sunetul unei trâmbiţe, iar vocea Lui va fi ca a unui arhanghel.) El nu va avea nevoie de ajutor pentru a-Şi aduna Biserica. Domnul Isus a murit pentru Biserică şi tot El o va aduna. Mângâiați-vă unii pe alții cu aceste cuvinte... și nu doar până data viitoare! Pentru că acum ne despărțim... dar – pe curând!…

1
Matei 24:1-14 | Itinerar Biblic | Episodul 94 22:16

vor 36 weeks22:16

22:16

Dragi prieteni, apreciem loialitatea dvs. față de acest program, și perseverența dvs. de a citi și înțelege Scriptura – conștienți că doar Cuvântul lui Dumnezeu ne poate rândui, orienta și susține viața. Dar vrem să credem că ați înțeles deja că esențială este credincioşia faţă de Dumnezeu, care – aşa cum am văzut în episoadele trecute – se bazează pe schimbarea inimii, gândirii, valorilor... stăpânului, în cele din urmă! Ea nu este o problemă de practici religioase, cum, din păcate, consideră mulţi. Amintiți-vă că Domnul Isus a amendat, prin cuvinte usturătoare, atitudinea fariseilor şi cărturarilor evrei care înlocuiseră dragostea şi respectul faţă de Dumnezeu cu meticulozitatea unor practici fără viaţă. Cuvintele şi atenţionările Lui constituie o bună lecţie pentru noi, atât urgentă cât și importantă, având în vedere consecinţele deosebit de grave ale acestor erori și confuzii. Capitolele 24 şi 25 din Matei (cunoscute sub denumirea de „Discursul de pe Muntele Măslinilor”) constituie ultimul dintre cele trei discursuri majore din această Evanghelie. Ele sunt considerate discursuri majore datorită lungimii, conţinutului şi intenţiei lor. N-ați uitat că Domnul nostru tocmai Își încheiase tirada la adresa conducătorilor religioşi ai poporului. Apoi, plângând pentru cetate, dă semnalul retragerii sprijinului pentru ea, anunțându-i declinul și distrugerea, când afirmă îndurerat că le va rămâne casa pustie (Templul). La ieşireadin Templu, pe când mergea Isus, ucenicii Lui s-au apropiat de El ca să-I arate clădirile Templului. (Mat. 24:1) Domnul Isus le spusese că așezarea Împărăţiei Sale urma să sufere amânare, şi că Templul urma să fie părăsit. (Templul era alcătuit din mai multe clădiri. Acesta era Templul construit de Irod, iar lucrările de construcţie încă nu se finalizaseră. Oricum, edificiul era construit din marmură albă şi avea un aspect impresionant și atrăgător.) Ucenicii sunt tulburaţi de afirmaţia lui Isus că Templul avea să fie abandonat. Aşadar, ucenicii vin la El dorind să îi arate clădirile. Dar Isus le-a zis: „Vedeţi voi toate aceste lucruri? Adevărat vă spun că nuva rămâne aici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată.” (Mat. 24:2) „Vedeţi voi toate aceste lucruri?” Ucenicii credeau că le văd şi-L îndemnau și pe Domnul să le admire. Aşa că El le spune: „Le vedeţi cu adevărat?” În societatea noastră contemporană aceasta este o întrebare pe care ar fi bine să o luăm în considerare. Vedem noi, cu adevărat, lumea din jurul nostru? Pentru că nu întotdeauna lucrurile sunt așa cum arată! Mă gândesc: atunci când mergem undeva pentru prima oară și ne place ce vedem... sau atunci când revenim în locuri dragi sufletului nostru, care înseamnă ceva pentru noi... când ne putem bucura de natură, de creație, de libertate, de frumusețe... da: chiar și de lucrările omului, care conferă comoditate și confort și perspective bune și frumoase... ne bucurăm, nu? Ne simțim privilegiați, nu ne mai săturăm privind, admirând sau beneficiind din plin de resurse, de condiții, de cadrul natural sau creat... Cred că fiecare am avut – poate chiar recent! – asemenea momente de încântare, pentru care se cuvine să-I mulțumim lui Dumnezeu! Bine-ar fi însă ca odată domolită bucuria, să nu uităm să revenim cu picioarele în realitatea cea mai pură – și să ne dăm seama că, de fapt, nu vedem aceste locuri sau lucruri aşa cum ar trebui. Toate acestea se află sub controlul lui Dumnezeu. Şi chiar dacă el ni le îngăduie, toate vor trece, dragi ascultători: toate aceste stațiuni sau centre culturale, toate aceste şcoli extraordinare, toţi aceste clădiri impresionante din toate aceste oraşe deosebite pe care le vom fi admirat, vor trece într-o zi! Sigur, nu ăsta e primul gând care ne vine, dar așa stau lucrurile! La prima vedere aşa ceva nu părea posibil nici în cazul redat în evanghelia lui Matei cap. 24, şi ucenicii au simţit cred acelaşi lucru. Dar Isus adaugă: „Nu va rămâne aici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată.” Ei bine, cred că această afirmaţie i-a bulversat de-a binelea pe ucenici – dar chiar așa au stat lucrurile! Cu câţiva ani în urmă pe când mă aflam în Ierusalim la Zidul Plângerii, organizatorul călătoriei a încercat să-mi atragă atenţia asupra modului în care pietrele fuseseră tocite de către oamenii care veniseră să plângă acolo de-a lungul anilor; era destul de vizibil, dar ce m-a impresionat a fost faptul că zidul acela era construit din multe feluri de pietre. Istoria ne spune că la jumătatea sec. I înainte de Hristos Ierusalimul a fost cucerit de romani; unul din regii locali puși de aceștia – Irod cel mare – a inițiat un proiect de extindere masivă a Templului – iar Zidul de Apus (Zidul Plângerii de astăzi) a fost parte a perimetrului de susținere a platformei Templului. Construcția nu s-a finalizat în timpul vieții lui, ci doar în perioada domniei lui Agrippa al II-lea , strănepotul lui Irod cel Mare. Templul lui Irod a fost distrus de romani , alături de restul Ierusalimului, în 70 d.Hr, ca urmare a primului război evreo-roman . Titus Romanul a distrus cu adevărat și total cetatea și Templul, le-a ras de pe suprafața pământului! Pentru noi asta e istorie antică, dar pentru ucenici era profeție şocantă. De aceea ei au venit la El să-l bombardeze cu întrebări. El a şezut jos pe Muntele Măslinilor. Şi uceniciiLui au venit la El la o parte şi I-au zis: „Spune-ne când se vor întâmpla aceste lucruri? Şi care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia?” (Mat. 24:3) (1) „Când se vor întâmpla aceste lucruri?” – când nu va rămâne piatră pe piatră?! (2) „Care va fi semnul venirii tale?” – Răspunsul la această întrebare se găseşte în versetele 23 la 51; şi (3) „Care va fi semnul sfârşitului veacului acestuia (al împlinirii vremurilor)?” Răspunsul la această întrebare se găseşte în verstele 9 la 22. Domnul Isus Se va poziționa față de aceste trei întrebări, iar răspunsurile și precizările Lui se încheagă în ceea ce noi numim Discursul de pe Muntele Măslinilor. Prima întrebare: „Când se vor întâmpla aceste lucruri?” – când va fi să nu mai rămână piatră pe piatră? – nu primeşte un răspuns în Evanghelia după Matei. Găsim răspunsul în Evanghelia după Luca şi părţi din el în Evanghelia după Marcu. De ce nu este inclus şi în Evanghelia după Matei? Pentru că Matei este Evanghelia Împărăţiei; ea îl prezintă pe Regele. Distrugerea Ierusalimului din anul 70 d.Hr. a avut de-a face cu această epocă în care trăim noi, dar nu are nimic de-a face cu viitorul îndepărtat când Regele va veni. Prin urmare, Matei nu preia această parte a Discursului de pe Muntele Măslinilor. Iată răspunsul pe care Domnul nostru îl dă primei întrebări, redat în Evanghelia după Luca 21:20-24: „ Atunci, cei din Iudeea să fugă la munţi, cei din mijlocul Ierusalimului să iasă afară din el, şi cei de prin ogoare să nu intre în el. Căci zilele acelea vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească tot ce este scris. Vai de femeile care vor fi însărcinate şi de cele ce vor da ţâţă în acele zile! Pentru că va fi o strâmtorare mare în ţară şi mânie împotriva norodului acestuia. Vor cădea sub ascuţişul sabiei, vor fi luaţi robi printre toate neamurile; şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de Neamuri, până se vor împlini vremurile Neamurilor” Fără îndoială, mulţi dintre cei care L-au auzit pe Domnul Isus spunând aceste lucruri vor fi fost prezenţi în anul 70 d.Hr. când armatele romane au înconjurat cetatea, au asediat-o, şi în cele din urmă au intrat în ea. Ceea ce au făcut romanii a fost grozav: au demolat cetatea. A fost cea mai rea distrugere din istoria ierusalimului, mai devastatoare decât cea condusă de Nebucadneţar cu mai bine de şase secole înainte. Când romanii au distrus „orașul păcii”, în anul 70 d.Hr., s-a împlinit prima parte a Discursului de pe Muntele Măslinilor. Următoarele întrebări puse de ucenici au fost acestea: „Care va fi semnul venirii Tale? Dar al sfârşitului veacului acestuia?” Domnul Isus răspunde întrebărilor în ordinea lor cronologică şi logică. Va răspunde mai întâi la ultima lor întrebare şi apoi la cea de-a doua întrebare. Primul lucru de care se ocupă Domnul este semnul sfârşitului lumii, sau mai precis spus, sfârşitul veacurilor. Lumea nu se va sfârşi niciodată. Da, va trece lumea veche, configurația ei prezentă și pervertită, dar va intra în scenă un pământ nou. Va fi ca şi cum ai da la schimb maşina veche pentru una nouă. Nu spui: „Acesta este sfârşitul epocii maşinii pentru mine!” Nu poți spune că nu mai ai mașină – ai una, pentru că ai dat-o la schimb pe cea veche şi ai primit una nouă. Iar Domnul va schimba lumea veche cu una nouă. Sistemul actual al lumii va trece, da, dar va exista un alt pământ, alte ceruri, altă omenire... Va exista în acest sens o delimitare, un sfârşit al veacurilor – aceasta este expresia folosită de ucenici în întrebarea pusă Domnului. În Discursul de pe Muntele Măslinilor, când Hristos vorbeşte despre venirea Lui, El se referă la revenirea Sa pe pământ pentru a-Şi instaura Împărăţia. Biserica nu apare deloc în această imagine. De fapt, până la sfârşitul veacurilor, Biserica va fi răpită, iar acelea vor fi ultimele zile ale poporului Israel. Isus vorbeşte despre perioada Necazului celui Mare şi aşa denumeşte această perioadă în discursul Său... care începe în (Mat. 24:4) Drept răspuns, Isus le-a zis: „Băgaţi de seamăsă nu vă înşele cineva.” Expresia aceasta ( „băgaţi de seama să nu vă înşele cineva” ) este caracteristică pentru întreagă această epocă. Domnul dă astfel un avertisment serios, din cauză că va exista multă amăgire, îndeosebi în timpul perioadei Necazului, când va apărea Antihristul. Petru ne avertizează în 2 Petru 2:1: „În norod s-au ridicat şi proroci mincinoşi, cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul care i-a răscumpărat şi vor face să cadă asupra lor o pierzare năprasnică.” Nu trebuie să ne îngrijorăm cu privire la profeţii falşi – deoarece, dacă cineva începe să profeţească în zilele noastre, creştinii adevărați îl vor respinge de la bun început, ştiind că profeţii nu sunt pentru această perioadă. Totuşi, trebuie să fim atenţi cu privire la învăţătorii falşi, şi există mulţi în zilele noastre. Trebuie să îi testăm cu ajutorul Scripturii. Primim nenumărate semnale în acest sens; recent am citit o scrisoare de la o femeie care deţine o funcţie importantă într-o companie de asigurări, și care – la sfatul unei bune prietene – se alăturase unei secte. După ce a frecventase gruparea aceea mai bine de un an de zile, a auzit programul nostru de predicare a Bibliei prin radio, iar Scriptura i-a atras atenţia cu privire la eroarea acelei secte. Apoi povesteşte cum ea şi întreaga ei familie au părăsit gruparea respectivă, și s-au mutat la o biserică sănătoasă din apropiere. Dragi ascultători, trebuie să fim atenţi la învăţătura greşită. În zilele noastre există multă învăţătură eretică. Domnul nostru ne avertizează: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva.” Fiindcăvor veni mulţi în Numele Meu şi vor zice: „Eu sunt Hristosul!” Şivor înşela pe mulţi. (Mat. 24:5) Unul din semnele sfârşitului veacurilor este pretenția tot mai multor lideri, învățători sau predicatori că ei sunt Hristos. Au existat și există astfel de oameni. Auzisem despre unul care a instaurat o „cetate sfântă” în partea de nord a Californiei şi se aştepta ca dintr-un moment în altul să fie chemat la Washington D.C., pentru a rezolva problemele lumii. Nu există „cetăţi sfinte” pe faţa pământului (nici măcar Ierusalimul nu poate fi numit sfânt!), dar într-o zi Domnul va veni din sfințenia perfectă a cerului pe pământ, pentru a rezolva problemele de-aici. Ar trebui să ne amintim că şi în acest moment există o mulţime de antihrişti, dar la sfârşitul veacurilor va veni acel Antihrist care i se va împotrivi lui Hristos şi care se va erija într-un soi de autoritate unică. Cred că acolo, pe Muntele Măslinilor, Domnul nostru a privit spre sfârşitul veacurilor şi spre vremea Necazului celui Mare, dar la începutul discursului Său, a umplut golul oferindu-ne o imagine a stării actuale a Bisericii. Recunosc că există mulţi învăţători ai Bibliei, mult mai buni decât mine poate, care argumentează că în versetele 5 la 8, Isus vorbeşte şi despre perioada Necazului; aşa că, dacă vreţi să nu fiţi de acord cu mine, veţi fi într-o companie foarte selectă. Totuşi, convingerea mea este că Domnul nostru nu se referă la Necazul cel Mare decât începând din versetul 9 al acestui capitol. Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie: vedeţi să nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci. (Mat. 24:6) Cu niciun chip, războaiele şi veştile de războaie nu reprezintă semnul că suntem la sfârşitul veacurilor. Domnul acoperă golul din momentul în care se afla atunci cu ucenicii şi până la sfârşitul veacurilor. Este uşor să îţi închipui că războaiele majore și multiple indică apropierea de sfârşitul veacurilor. Nu este aşa! În ultimele câteva milenii au existat multe războaie majore şi nici măcar trei sute de ani de pace, cu totul... Când eram copil, la sfârşitul Primului Război Mondial, își amintește JohnVernonMcGee, l-am auzit pe tata şi pe alţii discutând despre anumite cărţi care afirmau că acela este sfârşitul lumii. Primul Război Mondial a dat naştere unei gândiri de felul acesta. Dar după acel război am avut o recesiune mondială, apoi Al Doilea Război Mondial, bomba atomică, apoi Războiul rece... Pe la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, am spus adunării mele că vor apărea o căruţă de cărţi care vor afirma că suntem la sfârşitul lumii, din cauza Celui de-al Doilea Război Mondial. Şi am greșit: s-au tipărit două căruţe de asemenea cărţi, toate senzaţionale... și toate greșite! A trecut amar de vreme de la Al Doilea Război Mondial, iar sfârşitul lumii încă nu a venit. Ar trebui să îl ascultăm pe Domnul şi să încetăm să-i mai ascultăm pe învăţătorii falşi. Vom auzi în continuare despre războaie şi veşti de războaie, dar nu ar trebui să fim tulburaţi de lucrul acesta, căci toate aceste lucruri vor trece şi încă nu va fi sfârşitul veacurilor. Dragi ascultători, să nu uităm și că omul nu va rezolva niciodată problema războiului. Liga Naţiunilor n-a putut rezolva această problemă, ONU nu va reuşi să o rezolve vreodată. Nu va exista pace, până când Prinţul Păcii nu va veni! Unneam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie împotriva altei împărăţii; şi, pe alocuri, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciume. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor. (Mat. 24:7–8) Acestea sunt caracteristici ale veacurilor şi, prin urmare, nu sunt semne ale sfârşitului veacurilor, „sfârşitul... nu va fi atunci” (v.6). Hristoşi falşi, veşti de războaie, foamete, epidemii, cutremure caracterizează întreaga epocă a Bisericii, și se pare că se vor intensifica pe măsură ce ne apropiem de sfârşitul veacurilor. Chiar acum explozia demografică îngrijorează lumea, şi pe bună dreptate. Mii şi milioane de oameni mor de foame. Şi această situaţie se va agrava. Încălzirea globală, migrațiile, catastrofe naturale, viruși letali afectează milioane de oameni... Caii și călăreții Apocalipsei nu şi-au făcut încă apariţia, dar la sfârşitul veacurilor, îşi vor face intrarea pe scenă. Ce vedem astăzi nu este decât începutul durerilor. Următorul verset aduce cu sine primul indiciu legat de timp. Acum Domnul începe să vorbească despre vremea necazului, anticipată și atestată printr-o serie de indicii/semne... Noi trăim în „epoca Bisericii” sau „epoca Duhului Sfânt,” aşa cum o denumesc unii oameni. Biblia împarte omenirea de astăzi în diverse categorii: evreii, neamurile, Biserica lui Dumnezeu (vezi 1 Corinteni 10:32). În această epocă, Dumnezeu Îşi formează un popor pentru Numele Lui, atât dintre evrei cât şi dintre neamuri pentru a alcătui această a treia categorie, Biserica. Iar aceasta va fi luată din lume la momentul Răpirii. Apoi va începe Necazul cel Mare, şi cred că versetul 9 vorbeşte despre acest început: Atuncivă vor da să fiţi chinuiţi şi vă vor omorî; şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru Numele Meu. (Mat. 24:9) „Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi” – adică cine sunt aceştia ? În mod evident, El nu se adresează Bisericii, ci poporului Israel. Părerea mea este că această chinuire despre care vorbeşte Domnul aici este anti-semitismul la scară globală. Aş vrea în acest moment să intercalez un adevăr important pentru creştinii din zilele noastre. Atâta timp cât adevărata Biserică este în lume, nu ar putea exista anti-semitism global, deoarece Biserica i s-ar împotrivi. Niciun credincios adevărat în Domnul Isus nu îi poate urî pe evrei; aceasta este o imposibilitate. Am sentimentul că aripa liberală a bisericii prezintă o imagine falsă evreilor şi că, în ultimă instanță, aceasta se va întoarce împotriva lor. Dar, atât timp cât există pe pământ adevărata Biserică, nu putem vorbi de anti-semitism global; acesta va deveni realitate după ce Biserica va fi luată la Răpire. Atunci mulţi vorcădea, se vor vinde unii pe alţii şi se vor urî unii pe alţii. Se vor scula mulţiproroci mincinoşi şi vorînşela pe mulţi. (Mat. 24:10–11) Aşa cum am văzut mai devreme, Biserica este avertizată cu privire la învăţătorii mincinoşi, în timp ce Israelul este avertizat cu privire la profeţii mincinoşi. Astfel că aici, după ce Biserica va fi fost luată, avertismentul este din nou împotriva profeţilor falşi. Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci. (Mat. 24:12) Acesta este un principiu şi, în acest Discurs de pe Muntele Măslinilor, există multe principii pe care le putem aplica în zilele noastre. Nu demult am întâlnit un predicator cu care am fost coleg la şcoală. A adoptat o teologie liberală; bea, fumează şi trăieşte la fel ca restul lumii. El mi-a spus: „McGee, nu lupţi împotriva primăriei; i te alături!” El mi-a spus despre faptul că în Biserica lui pătrunseseră practici păcătoase, şi că el a renunțat să li se împotrivească. Atunci când fărădelegea se înmulţeşte, dragostea multora se răcește, iar acest lucru va deveni tot mai adevărat la sfârşitul veacurilor. Versetul următor este uimitor pentru unii oameni: Darcine va răbda până la sfârşit va fi mântuit. (Mat. 24:13) Întrebarea este: Cine rabdă până la sfârşit? Ei bine, când studiez cartea Apocalipsa, descopăr că Dumnezeu va opri toate forţele naturii şi ale răului şi chiar forţele binelui până când El va pecetlui un anumit număr de oameni. Deci cine va răbda până la sfârşit? Cei pe care El îi va fi pecetluit la început, desigur. Păstorul cel Bun – în toate vremurile – îşi va însoţi oile tot timpul. Dacă porneşte cu o sută de oi, El nu va ajunge la sfârşit cu mai puține! Dacă cineva îmi spune: „Cutare sau cutare a fost foarte activ în biserică, dar a căzut în păcat... Este el mântuit?” nu pot decât să răspund că nu ştiu. Va trebui să aşteptăm să vedem ce se întâmplă. Le tot spun oamenilor că în cele din urmă, porcii vor sfârşi toţi în cocina porcilor, iar fiii risipitori îşi vor găsi drumul înapoi spre casa Tatălui. Este derutant să vezi un fiu în cocină şi un porc în casa Tatălui. Petru vorbește despre: „scroafa spălată s-a întors să se tăvălească iarăşi în mocirlă” (2 Petru 2:22). Să spunem că unul dintre purceluşi a plecat împreună cu fiul risipitor acasă la tatăl său, că a fost curăţat, că i s-au spălat dinţii cu pastă de dinţi, şi că i s-a legat o fundă roz în jurul gâtului. Dar el nu vrea să rămână în casa tatălui. Mai devreme sau mai târziu se va întoarce la cocina de care aparţine. „Cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit.” Va trebui să aşteptăm şi să vedem. Uneori un fiu, un creştin, va intra în cocina porcilor, dar pentru că este fiu, într-o zi va ieşi de acolo. De ce? Pentru că are un Păstor minunat. Acela „va fi mântuit” ! Evangheliaaceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul. (Mat. 24:14) Evanghelia Împărăţiei este subiectul propovăduirii lui Ioan Botezătorul: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape” (Matei 3:2). Domnul nostru şi-a început lucrarea cu același mesaj: „De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” De asemenea, El i-a trimis pe apostolii Lui cu acelaşi mesaj (vezi Matei 10). Dar în Matei 11:28 vedem că mesajul Domnului nostru s-a schimbat, în: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă.” Iar în Matei 20:28, El a spus că a venit pentru a-Şi da viaţa ca răscumpărare pentru mulţi. În timpul perioadei Necazului, Evanghelia Împărăţiei va fi predicată din nou. Ea nu este pentru zilele noastre, pentru că noi trebuie să predicăm Evanghelia harului lui Dumnezeu. Atunci, este Evanghelia Împărăţiei o altă Evanghelie? Nu, prietene, nu este! Este aceeaşi Evanghelie, cu un accent diferit. Nu avem niciun drept să afirmăm că Împărăţia cerurilor este aproape, pentru că nu ştim lucrul acesta. Dar când Necazul cel Mare va începe, omenirea va trebui să ştie că se apropie de sfârşit, deşi nu vor cunoaşte nici ziua nici ora. Prin urmare, mesajul va fi: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” Cu aceste precizări importante și utile, punem punct întâlnirii de azi! Cu ajutorul lui Dumnezeu, continuăm data viitoare să înțelegem mai multe din Discursul final al Domnului!…

1
Matei 23:1-39 | Itinerar Biblic | Episodul 93 22:49

vor 36 weeks22:49

22:49

Dragi prieteni, înainte de a ne lansa în capitolul 23 al evangheliei după Matei, aș vrea să mai spun o dată că Dumnezeu nu așteaptă atât respectarea unor reguli și principii religioase, ci mai degrabă angajarea noastră într-o relaţie vie cu El, dinamică și reverentă. Asta a încercat și Domnul Isus să conștientizeze poporul până în ultimele clipe ale lucrării Sale publice. Principalul obstacol erau însă tocmai cei ce trebuiau să-L înțeleagă și să-L sprijine cel mai mult: Fariseii, cărturarii, preoții cei mai de seamă și bătrânii poporului – care Îl urau pentru că Domnul Isus îi vedea și-I făcea să se vadă aşa cum erau în realitate, și nu cum le plăcea lor să se creadă. Deci, dacă suntem drastici cu fariseii și liderii evrei, să ne uităm bine și la noi! Să luăm seama deci la ce le spune Domnul Isus acestor oameni, pentru ca Duhul Sfânt să poată lucra și asimila voia lui Dumnezeu și în vieţile noastre. Acest capitol 23 încheie practic confruntarea dintre Domnul Isus şi conducătorii religioşi. Mântuitorul avertizează mulţimile cu privire la liderii lor, pe care-i denunţă în termeni inconfundabili. Acum ies din gura Domnului cele mai usturătoare cuvinte folosite vreodată de El! Este un discurs virulent, dar nu singurul discurs din această cea mai plină zi din ultima săptămână de viață a Domnului! Iar condamnarea publică a liderilor religioși a avut loc la Templu, în timpul derulării ultimelor ceasuri ale învățăturii publice a Mântuitorului. Atunci Isus, pe când cuvânta gloatelor şi ucenicilor Săi, a zis: „Cărturariişi fariseii şed pe scaunul lui Moise.” (Mat. 23:1–2) Conducătorii religioşi deţineau poziţii de autoritate, controlând interpretarea și utilizarea Scripturilor Vechiului Testament. Ei practic abuzau de funcție! Ocupau cam aceeaşi poziţie precum conducătorii bisericilor din zilele noastre, de la care și semenii noștri așteaptă înțelegerea și livrarea adevărului. Deci toate lucrurile pe care vă spun ei să le păziţi, păziţi-le şi faceţi-le; dar după faptele lor să nu faceţi. Căci eizic, dar nu fac. (Mat. 23:3) Adică, faceţi după cum vă învaţă ei din Scripturi, dar nu urmaţi exemplul lor, pentru că fariseii și cărturarii evrei nu trăiau perseverent după Cuvântul lui Dumnezeu. Ascultaţi acest comentariu trist la adresa conducătorilor religioşi: Eileagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le mişte. Toate faptele lor le facpentru ca să fie văzuţi de oameni. Astfel, îşi fac filacteriile late, îşifac poalele veşmintelor cu ciucuri lungi; umblădupă locurile dintâi la ospeţe şi după scaunele dintâi în sinagogi; le place să le facă oamenii plecăciuni prin pieţe şi să le zică: „Rabi! Rabi!” (Mat. 23:4–7) Conducătorii sunt oameni care se-mpăunează cu diplome și titluri. Le plăcea și le place să fie recunoscuţi. Le plăcea și le place să poarte veşminte alese şi să îndeplinească ritualuri care îi departajau de oamenii de rând şi care atrăgeau atenţia asupra poziţiei lor înalte. Domnul nostru condamnă toate acestea. Voisă nu vă numiţi Rabi! FiindcăUnul singur este Învăţătorul vostru: Hristos, şi voi toţi sunteţi fraţi. (Mat. 23:8) „Rabi” înseamnă învăţător. În biserică, desigur că li se cuvine respect şi apreciere păstorilor, presbiterilor, învățătorilor – dar și ei sunt oameni, din rândul frăţietății. Şi „Tată” să nu numiţi pe nimeni pe pământ; pentru că Unul singur este Tatăl vostru: Acela care este în ceruri. Să nu vă numiţi „Dascăli”; căci Unul singur este Dascălul vostru: Hristosul. (Mat. 23:9–10) „Părinte” este cel care dă viaţă. Să îl numeşti pe un om „părinte” în chestiuni spirituale înseamnă să îl pui în locul lui Dumnezeu, care dă viaţă spirituală. Aceasta este blasfemie. Doar Dumnezeu-Tatăl dă viaţă! „Dascăl” este cel aflat în poziţie de autoritate. Noi ştim că Hristos e Cel aflat în poziţie de autoritate, în calitate de Cap al Bisericii de astăzi! Celmai mare dintre voi să fie slujitorul vostru. Oricinese va înălţa va fi smerit; şi oricine se va smeri va fi înălţat. (Mat. 23:11–12) Dacă vrei să ajungi, și să fii socotit, cel mai mare, atunci slujește-i smerit pe toți! Și acum începe canonada hristică, și vom fi surprinși să constatăm limbajul dur, fără menajamente folosit de blândul Isus în discursul Său demascator la adresa liderilor religioși. Niciun profet din Vechiul Testament nu a denunţat păcatul și formalismul aşa cum o face Domnul Isus. Trebuie să vă spun că mi s-a-ntâmplat să constat că există așa-numiți predicatori liberali care nici măcar nu ştiau că această condamnare există în Biblie – deci nu-și citiseră nici măcar o dată cu atenție toată Biblia! Persistă în zilele noastre o înţelegere greşită cu privire la identitatea Domnului Isus. Liberalismul dă impresia că El nu a vorbit decât despre dragoste. Într-o mulțime care participa la un marş de protest, am văzut niște pancarte pe care scria „Isus Da, Biserica Nu.” Altădată am auzit un senator accentuând foarte mult acest lucru, susţinând că Biserica iscă discuții, că această generaţie Îl vrea pe Isus, dar nu vrea s-audă de Biserică! Poate că sunt de acord că, la modul general, Biserica nu e la cel mai optim nivel, dar problema principală este că oamenii înţeleg total greşit identitatea lui Isus. El nu este „copilul iubirii” aşa cum îl consideră liberalii. Da, El îi iubeşte pe păcătoşi, da – El a murit pentru păcătoşi... dar, de asemenea, El îi va și judeca pe păcătoşi! Trebuie să avem o concepţie totală și corectă despre El. Isus Hristos este înţeles greşit în zilele noastre! Concepţia cea mai răspândită cu privire la Domnul Isus nici măcar nu este una biblică. De exemplu, i-am pus unui predicator liberal următoarea întrebare: „Isus, cel în care crezi tu, S-a născut din fecioară?” El mi-a răspuns: „Nu.” „A murit El pe cruce pentru păcatele lumii?” „Nu.” „A înviat El în trup din mormânt?” „Nu.” „Ei bine, aş vrea să ştiu unde Îşi are originea acest Isus. Nu există niciun document care să ateste că acest Isus ar fi trăit în primul secol. Singurele documente pe care le avem vorbesc despre Isus Cel născut din fecioară, care a înfăptuit minuni, care a murit pentru păcatele lumii, care a înviat din morţi, care S-a înălţat la cer şi care Se va întoarce pe acest pământ ca Judecător !” Prietene, acest Isus nu este cunoscut la modul general astăzi, şi totuşi, El este singurul Isus Hristos care a trăit vreodată. Celălalt este o născocire a imaginaţiei. Ascultaţi-L pe Isus cel real care nu se dă în lături să folosească un limbaj dur, întru demascare... Vaide voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi închideţi oamenilor Împărăţia cerurilor: nici voi nu intraţi în ea, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi să intre. (Mat. 23:13) Domnul foloseşte termenul vai de opt ori în această secţiune şi îi numeşte făţarnici pe cărturari şi farisei de şapte ori. El îi acuză că blochează calea spre cer prin conducerea lor falsă. Iar apoi ia în derâdere cuvântările lungi din rugăciunile lor, care ar fi trebuit să le mascheze necinstea și lipsa de îndurare Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru căvoi mâncaţi casele văduvelor, în timp ce, de ochii lumii, faceţi rugăciuni lungi; de aceea veţi lua o mai mare osândă. Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi înconjuraţi marea şi pământul ca să faceţi un tovarăş de credinţă; şi, după ce a ajuns tovarăş de credinţă, faceţi din el un fiu al gheenei, de două ori mai rău decât sunteţi voi înşivă. (Mat. 23:14-15) O, erau extraordinari când venea vorba despre a face gesturi demonstrative, despre ritualistică exterioară și despre râvnă fără pricepere și fond – care nu aduceau pe nimeni la Dumnezeu. Pentru că niciunul dintre convertiţii lor nu era, de fapt, născut din nou! Vai de voi, povăţuitoriorbi, care ziceţi: „Dacă jură cinevape Templu, nu este nimic; dar dacă jură pe aurul Templului, este legat de jurământul lui.” Nebuni şi orbi! Care este mai mare: aurul sauTemplul, care sfinţeşte aurul? „Dacă jură cineva pe altar, nu este nimic, dar dacă jură pe darul de pe altar, este legat de jurământul lui.” Nebuni şi orbi! Care este mai mare: darul sau altarul, care sfinţeşte darul? (Mat. 23:16–19) Discuția detaliată și scrupuloasă asupra validității jurămintelor era o preocupare caracteristică genului de legalism pe care-L denunță Domnul și care arată sistemul deformat de valori al învățaților evrei ai vremii – dintre care majoritatea se pierdeau în detalii absurde. Domnul vrea să-i conștientizeze că adesea teologiei extrem de virtuoase îi lipsește reverența față de Dumnezeu! (Mat. 23:20–22) Deci cine jură pe altar jură pe el şi pe tot ce este deasupra lui; cine jură pe Templu jură pe el şi pe Cel celocuieşte în el; Şi cine jură pe cer jură pe scaunul de domnieal lui Dumnezeu şi pe Cel ce şade pe el. Aprope de neconceput pentru învățați riguroși și aparent loiali Legii, Fariseii ajunseseră să afirme că dacă jurai pe Templu sau pe altar, nu erai obligat să îţi ţii jurământul. Dar dacă jurai pe aurul templului sau pe darul de pe altar, jurământul era obligatoriu. Un condamnabil accent pe lucrurile materiale, în disprețul scopului spiritual pentru care ele trebuiau folosite. Perfect justificată deci riposta dură a Domnului nostru: Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru căvoi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen şi lăsaţi nefăcutecele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute. (Mat. 23:23) Ei erau meticuloşi în ceea ce priveşte zeciuiala din cele mai neînsemnate plante, precum menta, mărarul şi chimenul. Vi-i puteţi imagina pe aceşti cărturari măsurând menta sau mărarul strânse de pe micile parcele de pe lângă casă, doar ca să pozeze în riguroși practicanți ai zeciuielii? Ce stricţi erau în chestiunile neînsemnate! Dar Domnul nostru îi apostrofează tranșant: „Hei, aţi uitat chestiunile cele mai importante!” Şi tocmai acestea i-ar fi călăuzit pe oameni la Persoana lui Hristos. Povăţuitori orbi, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila! (Mat. 23:24) Vi se pare că acest verset este ironic? Mie da, şi dacă aş fi fost de faţă atunci când Isus a spus asta, probabil că aş fi râs – desigur, dacă nu aş fi fost unul dintre cei cărora li Se adresase Domnul. El a fost cât se poate de serios, dar probabil că mulţi vor fi râs, îndeosebi cei care îi cunoşteau îndeaproape pe conducătorii religioşi. Există și azi atâția oameni care exagerează în lucrurile mărunte. N-am să uit o doamnă care obişnuia să combată vehement utilizarea rujului. Ea credea că este un păcat teribil, dar trebuie să știți că avea cea mai rea limbă din câte am auzit eu. Dar ea credea că nu limba ei, ci rujul era grozăvia. Sincer, vopseaua bârfei de pe vârful limbii – îndeosebi dacă este folosită pentru a înnegri reputaţia cuiva – este mult mai rea decât vopseaua de pe buze. Este uimitor cum pot oamenii să se înșele, strecurând ţânţarul şi înghițind cămila! Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru căvoi curăţaţi partea de afară a paharului şi a blidului, dar înăuntru sunt pline de răpire şi de necumpătare. (Mat. 23:25) Cel de-al cincilea vai țintește accentul pe care-l puneau fariseii pe aspectele exterioare. Poate fi o atenționare utilă și Bisericii din zilele noastre, atât de preocupată să cureţe exteriorul paharelor și vaselor – foarte atenți la liturghie, la îndeplinirea riguroasă a ceremonialelor... preocupați să aibă cel mai bun echipament, toate condițiile asigurate... În care se vorbește așa de frumos, totul dă bine în exterior, dar în interior nu e luptă cu păcatul, nu e pocăință... În cele mai multe cazuri nici măcar nu le place cuvântul păcat. Nicio ceremonie exterioară nu poate să cureţe stricăciunea interioară! Fariseii înlocuiau realitatea cu ritualul, credinţa cu forma şi pe Dumnezeu cu liturghia. Vai și de noi, dacă facem la fel! Fariseu orb! Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, pentru ca şi partea de afară să fie curată. (Mat. 23:26) Să nu înţelegeţi greşit. Domnul nu afirmă că nu trebuie să existe curățenie exterioară! Dar creezi imagini false și impresii greşite dacă interiorul este murdar, iar exteriorul nu. Trebuie să începi de la interior. Domnul de acolo începe transformarea! Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru căvoi sunteţi ca mormintele văruite, care pe din afară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţenie. (Mat. 23:27) Pentru mine, asta este cea mai înspăimântătoare figură de stil folosită de Domnul nostru. Aşa cum am spus mai devreme, paharul şi farfuria, curate la exterior şi murdare la interior, descriu biserica obişnuită din zilele noastre. Dar mă tem că această metaforă a mormântului îl descrie pe omul obişnuit care frecventează biserica – frumos la exterior, dar la interior mort în greşeli şi păcate. Are o formă de evlavie, dar îi anulează puterea de a-l face o făptură nouă în Hristos. Prietene, dacă nu eşti un om născut din nou, faptul de a fi membru într-o biserică nu are absolut nicio valoare, nu este nimic altceva decât ipocrizie. Când citesc că peste jumătate din populaţia Statelor Unite se declară membri ai unei biserici, mă întreb de ce în locurile publice, văd mulțimi de oameni bând, fumând, privind sau spunând lucruri murdare. Așa de multe morminte văruite în jurul nostru, nu?! Zombi spirituali, morţi în greşelile şi păcatele lor – și totuși crezând că trăiesc! Tot aşa şi voi, pe din afară vă arătaţi neprihăniţi oamenilor, dar pe dinăuntru sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege. (Mat. 23:28) O, cum îi dă pe față pe conducătorii religioşi! Şi ei chiar merită să fie denunţaţi mai mult decât ceilalţi. Prietene, dacă în comunitatea ta există o biserică care propovăduieşte Biblia şi un predicator care crede această Carte şi încearcă să o predice, pentru Numele lui Dumnezeu, stai alături de el în aceste zile. Are nevoie de tine, iar tu ai nevoie de el. O, câtă nevoie avem de oameni care cred Cuvântul lui Dumnezeu şi care îl trăiesc! Și să nu credeți că Domnul a terminat! (Mat. 23:29–32) Vaide voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi zidiţi mormintele prorocilor, împodobiţi gropile celor neprihăniţi şi ziceţi: „Dacă am fi trăit noi în zilele părinţilor noştri, nu ne-am fi unit cu ei la vărsarea sângelui prorocilor.” Prin aceasta mărturisiţi despre voi înşivă că sunteţifiii celor ce au omorât pe proroci. Voi, dar, umpleţi măsura părinţilor voştri! Şi noi facem acelaşi lucru în zilele noastre. Oameni mari ai lui Dumnezeu care sunt onoraţi astăzi, predicatori, evanghelişti, misionari – au fost denunţaţi şi ridiculizaţi de cei din generaţia lor; aşa s-a întâmplat cu Spurgeon, Moody, Torrey şi mulţi alţii. Cu siguranţă Domnul nostru cunoştea natura omenească, și că ea nu se schimbă. „Zidiţi mormintele pentru a-i comemora pe prooroci, după ce aceştia mor, şi împodobiţi mormintele celor neprihăniţi! Voi umpleţi măsura părinţilor voştri.” Aceiaşi conducători religioşi care îi onorau pe prorocii din trecut aveau să oblige Roma în curând să Îl răstignească pe Fiul lui Dumnezeu, care le vorbea. Și-acum, încă o mustrare și-o atenționare care vă vor îngheţa sufletul: Şerpi, puide năpârci! Cum veţi scăpa de pedeapsa gheenei? (Mat. 23:33) Vă puteţi închipui un limbaj mai dur decât acesta? Ce vrea să spună Isus când îi numeşte pui de năpârci? Că ei sunt descendenții şerpilor, între altele o imagine a lui Satan! Aceste cuvinte sunt devastatoare și pentru doctrinele condamnabile: a fraternităţii universale a omului şi a paternităţii universale a lui Dumnezeu. Dumnezeu nu e Tatăl tău, dacă l-ai respins pe Isus Hristos. „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:12). Singura cale de a deveni un copil al lui Dumnezeu este să-L primeşti pe Hristos și să te-ncrezi în El. În aceste versete din Matei, Domnul vorbeşte în termeni de rară duritate. POste fi ceva prea greu de primit de gândirea liberală, permisivă și relativă de azi. Dar Isus Hristos n-a venit să instaureze armonia și iubirea univerale, cel puțin nu deocamdată! El a venit pe pământ ca să moară pentru păcatele tale – pentru că te-a iubit! Iar dacă Îl respingi, cel ce a vrut și putea să fie Mântuitorul tău, devine Judecătorul tău. De aceea, iată, vă trimit proroci, înţelepţi şi cărturari. Peunii din ei îi veţi omorî şi răstigni, pe alţii îi veţi bate în sinagogile voastre şi-i veţi prigoni din cetate în cetate; casă vină asupra voastră tot sângele nevinovat care a fost vărsat pe pământ, de lasângele neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi omorât între Templu şi altar. (Mat. 23:34–35) Se pare că uciderea lui Zaharia era un eveniment relativ recent – deși detaliile date de Domnul indică spre prorocul Zaharia, ce murise cu vreo 400 de ani în urmă. Domnul vrea să afirme însă foarte clar că Dumnezeu va judeca pe Israel pentru cum i-a tratat pe cei neprihăniţi. Cu siguranţă, El contrazice filosofia contemporană potrivit căreia, în cele din urmă, toţi vor fi mântuiţi. Isus spune că NU – iată unii care nu vor fi mântuiţi: persecutorii! Adevărat vă spun că toate acestea vor veni peste neamul acesta. (Mat. 23:36) Isus prezice distrugerea Ierusalimului în anul 70 d. Hr. În mod straniu (având în vedere tonul folosit până atunci), dar în total acord cu inima Lui plină de îndurare, Cel care exectase acea canonadă la adresa liderilor religioși, pe care-i denunţase vehement, plânge acum pentru Ierusalim. Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şiucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut! Iată că vi se lasă casa pustie. (Mat. 23:37–38) Ierusalimul Îl respinsese în repetate rânduri, inclusiv în așa-zisa „intrare triumfală”, iar Isus informează cu durere acum Ierusalimul că insensibilitatea și respingerea arătate la chemările și cercetarea lui Dumnezeu îi atrage judecata și nimicirea! Pentru că-i iubește pe ai Săi, și pentru că știe ce judecată va veni peste cetate și locuitori, plânge. În zilele lui Dwight L. Moody s-a spus despre el că era singurul om în viaţă care ar trebui să predice despre iad, pentru că o făcea cu foarte multă compasiune. Sunt sigur că la fel a pronunţat și Domnul nostru aceste vai-uri, cu inima frântă. Vă amintiţi că unii oameni credeau că El este Ieremia, deoarece, deşi rostise cele mai dure acuze din Vechiul Testament, și el plânsese pentru popor. Eu cred că astăzi nu ar trebui să facem învinuiri dacă nu suntem, personal, mişcaţi de soarta celor învinuiți, și gata să ne implicăm! Căci vă spun că de acum încolo nu Mă veţi mai vedea până când veţi zice: „Binecuvântateste Cel ce vine în Numele Domnului!” (Mat. 23:39) Nu doar că liderii religioşi au fost şocaţi, dar şi apostolii Lui au fost şocaţi. Li se părea că evenimentele iau o turnură ciudată. Se aşteptau ca El să-şi instaureze Împărăţia, cu capitala la Ierusalim. Dar acum El spune că le va rămâne casa pustie şi că nu îl vor mai vedea până când vor spune: „Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului.” Deşi este pe drum spre cruce, Isus îi asigură că Se va întoarce, şi aceea va fi intrarea Sa triumfală! În mod evident, Împărăţia este amânată. Poate că mulţi vor obiecta faţă de această învăţătură, dar mai bine ar obiecta faţă de limbajul folosit de Domnul, să vedem dacă le dă mâna... El le spune clar ucenicilor Săi că nu Îşi va instaura Împărăţia aici pe pământ, de data aceasta, dar că va reveni pentru a o face. Asta înseamnă că Împărăţia este amânată, nu-i aşa? Apostolii au fost surprinşi şi dezamăgiţi de ideea unei amânări, aşa că vin la Isus cu trei întrebări... de care ne vom ocupa însă data viitoare! Rămâneți cu bine, și pe curând deci – dacă va voi Dumnezeu!…

1
Matei 22:1-46 | Itinerar Biblic | Episodul 92 23:04

vor 36 weeks23:04

23:04

Continuăm să-L însoțim pe Mântuitorul Isus Hristos pe drumul dificil către împlinirea destinului Său uman – răstignirea, și ea în sine o culminație crudă și tragică. Deși toată viața Și-a trăit-o în umbra crucii, imaginea învățătura mărturia lucrarea Sa denotă continuu iubire și libertate, ascultare și smerenie în raport cu Tatăl ceresc, și-o mare pasiune pentru izbăvirea oamenilor – de aceea denumirea de „Mântuitorul” Îi este fără îndoială definitorie. Chiar dacă mulțimile așteptau de la El o altfel de salvare, El le-a oferit-o sistematic și finalmente pe cea cu adevărat fundamentală: mântuirea sufletului, iertarea păcatelor, asigurarea vieții veșnice. Singura condiție: întoarcerea către Dumnezeu și ascultarea de El, viețuirea după poruncile Lui și nu după setul de reglementări pe care polițiștii spiritului iudaic le propagau și le impuneau. În aceste condiții, desigur că nu putea exista compatibilitate și coabitare între establishmentul iudaic și revoluționarul învățător mesianic din Galileea. Dăm una după alta filele evangheliei scrise de Matei, vă reamintesc: se încheia episodul precedent (și capitolul 21 al scrierii) cu hotărârea conducătorilor religioşi că Isus trebuie să moară. „Căutau să-L prindă” (Matei 21:46) – înseamnă nu că El era de negăsit (tocmai venise la ei, în Ierusalim, aproape oferindu-li-Se!), ci că tot gândeau, pândeau și forțau momentul prielnic și cât se poate de discret, pentru că la momentul acela cota popularității Domnului Isus era maximă, iar liderii se temeau de mulţime. Capitolul 22 care ne stă înainte continuă confruntarea verbală dintre Domnul nostru și conducătorii religioşi. Mai întâi El le prezintă pilda nunții fiului de împărat, prin care Isus continuă răspunsul dat preoţilor celor mai de seamă şi bătrânilor, început în discuţia din capitolul anterior. Diferiți comentatori și cercetători au semnalat paralelismul acesei pilde cu pasaje de factură asemănătoare din ev. lui Luca (14:16-24) și din evanghelia apocrifă a lui Toma. Nu știm dacă variantele provin dintr-o sursă inițială, nu avem încă instrumentele necesare să stabilim ori să aplicăm criterii certe, lipsite de ambiguitate, istoricității și comparației variantelor acestei pilde, mai cu seamă că nu e deloc exclus ca Mântuitorul Însuși să fi repetat această pildă în diverse ocazii și poate chiar s-o aplice la diferite subiecte... de aceea, cel mai înțelept este să ne uităm pe textul care ne stă înainte așa cum ni l-a lăsat Matei, sub călăuzirea Duhului Sfânt, și să extragem sensurile esențiale din el. Pilda care urmează poate fi socotită drept una dintre cele mai semnificative spuse de Domnul despre perioada în care trăim noi. Isus aluat cuvântul şi le-a vorbit iarăşi în pilde. Şi a zis (Matei 22:1). Observaţi cuvântul iarăşi. Acest cuvânt neînsemnat indică faptul că Isus încă se adresează preoţilor celor mai de seamă şi bătrânilor menţionaţi în Matei 21:23. Ca parte a dialogului Domnului cu liderii religioși, în continuarea pildelor precedente (21:28-44), pare normal ca și tematica abordată de Isus să continue să sublinieze eșecul lor în a respecta și împlini cerințele lui Dumnezeu. Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat care a făcut nuntă fiului său (Matei 22:2). În mod evident, acest împărat este Dumnezeu Tatăl, iar „fiul său” este Domnul Isus. Observaţi că El apelează la expresia „Împărăţia cerurilor” în locul Împărăţiei lui Dumnezeu, folosită în ultimele două pilde. Deci putem spune că această pildă este paralelă cu cele găsite în Matei 13. Aici, însă, accentul se pune pe motivația și maniera debutului acestei ere, mai degrabă decât pe sfârşitul acestei ere, ceea ce am văzut în Matei 13. A trimis pe robii săi să cheme pe cei poftiţi la nuntă; dar ei n-au vrut să vină (Matei 22:3). Dumnezeu „a trimis pe robii săi să cheme pe cei poftiţi la nuntă.” Cine a fost poftit? Oile pierdute ale casei lui Israel – Domnul nostru şi-a trimis apostolii la ei, vă amintiţi. Iar în perioada Vechiului Testament, profeţii fuseseră mesagerii. A trimis iarăşi alţi robi şi le-a zis: „Spuneţi celor poftiţi: „Iată că am gătit ospăţul meu; junciişi vitele mele cele îngrăşate au fost tăiate; toate sunt gata, veniţi la nuntă (Matei 22:4). Mesajele au repetate, perseverente, nuanțate, convingătoare. Care a fost răspunsul? Dar ei, fără să le pese de poftirea lui, au plecat: unul la holda lui, şi altul la negustoria lui. Ceilalţi au pus mâna pe robi, şi-au bătut joc de ei şi i-au omorât (Matei 22:5–6). Este cât se poate de clar vorba despre Israel care cu încăpățânare se opune, respinge invitaţia lui Dumnezeu... Ba mai mult: ucide mesagerii, și așa-I vor face și Domnului Isus! Când a auzit împăratul, s-a mâniat; a trimis oştilesale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi le-a ars cetatea (Matei 22:7). Fără îndoială, acest lucru se referă la distrugerea cetăţii Ierusalim din anul 70 d. Hr. de către împăratul roman Titus – eveniment viitor, la momentul în care pilda era spusă. Atunci a zis robilor săi: „Nunta este gata; dar cei poftiţi n-au fost vrednicide ea (Matei 22:8). Acum vom vedea o schimbare clară în ceea ce priveşte metoda şi maniera invitaţiei divine, şi ea se referă la vremea prezentă în care trăim noi. (Matei 22:9–10) Duceţi-vă, dar, la răspântiile drumurilor şi chemaţi la nuntă pe toţi aceia pe care-i veţi găsi. Robii au ieşit la răspântii, austrâns pe toţi pe care i-au găsit, şi buni şi răi, şi odaia ospăţului de nuntă s-a umplut de oaspeţi. Dar vom vedea că prezența participanților nu e totul! Observaţi ce se întâmplă… Împăratul a intrat să-şi vadă oaspeţii; şi a zărit acolo pe un om carenu era îmbrăcat în haina de nuntă (Matei 22:11). Ce este acea haină de nuntă? Precum în pildă, așa și-n realitate: invitaţia Regelui este pentru oricine, dar participarea trebuie să țină cont de cerinţele Regelui; altfel e pericol! Haina de nuntă este neprihănirea lui Hristos care este absolut esenţială pentru mântuire şi care este oferită tuturor celor ce cred. Apostolul Pavel vorbeşte despre această neprihănire atribuită: „Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea şi Prorocii – şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nicio deosebire” (Romani 3:21-22) Toţi trebuie să aibă haina de nuntă, care e un fel de legitimație de acces! „Prietene”, i-a zis el, „cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă?” Omul acela a amuţit (Matei 22:12). Observaţi că omul respectiv n-a mai fost în stare să spună nimic! Aud pe câte unii afirmând că ei nu au nevoie să îl primească pe Hristos, că îşi vor asuma riscul înaintea lui Dumnezeu, și că intenţionează să-şi susţină cauza cu argumente. Ei bine, Domnul nostru a spus că omul acesta care nu a avea haina de nuntă a amuţit. Cred că autoritatea copleșitoare a lui Dumnezeu este cauza pentru asta! Aviz amatorilor de polemici cu Domnul! Atunci împăratul a zis slujitorilor săi: „Legaţi-i mâinile şi picioarele şi luaţi-l şi aruncaţi-l înîntunericul de afară; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Căcimulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi” (Matei 22:13–14). Depinde de tine dacă accepţi sau nu haina de nuntă – Hristos ţi-a oferit-o. Invitaţia a fost adresată tuturor, dar trebuie să participi în condiţiile Regelui. Alternativa e pieirea! Pilda se încheie cu o frază penetrantă ce devine aproape proverb, și se înscrie între cele care subliniază teza că ceea ce contează în orice este sfârșitul, nu începutul! Acum, duşmanii lui Hristos trec la ultimul asalt, ceea ce vor să fie atacul final la adresa Domnului. Rând pe rând, irodienii, saducheii și fariseii vin cu prefăcute supușenie și interes și-L pun la încercare pe Isus, care nu doar că le răspunde, ci îi și ia la întrebări, în felul Său inegalabil și irezistibil – iar ei nu vor ști pe unde să scoată cămașa... Irodienii vin întâi, cu întrebarea referitoare la plata tributului către Cezar. Saducheii vin cu o întrebare referitoare la înviere. Iar fariseii vor veni cu întrebarea despre cea mai mare poruncă a Legii. Vom constata imediat maniera admirabilă în care Domnul nostru le răspunde acestor oameni. Aş vrea să spun apăsat că una dintre dovezile dumnezeirii lui Isus este modul în care El le răspunde duşmanilor Săi. Irodienii vin la Isus cu o întrebare care, de fapt, este legată de poziţia lor specifică. Ei erau un partid politic favorabil casei lui Irod şi care aşteptau ca cei din casa lui Irod să îi elibereze de sub jugul roman. Nu cred că irodienii pot fi consideraţi un partid religios pentru că ei aveau o puternică tentă politică. Se pare, însă, că fariseii se foloseau de ei, şi este foarte probabil ca mulţi dintre farisei să fi fost şi irodieni. Observaţi că fariseii instigă primul atac împotriva Domnului Isus. Atuncifariseii s-au dus şi s-au sfătuit cum să prindă pe Isus cu vorba. Au trimis la El pe ucenicii lor împreună cu irodienii, care I-au zis: „Învăţătorule, ştim că eşti adevărat şi că înveţi pe oameni calea lui Dumnezeu în adevăr, fără să-Ţi pese de nimeni, pentru că nu cauţi la faţa oamenilor. Spune-ne, dar, ce crezi? Se cade să plătim bir cezarului sau nu?” (Matei 22:15–17). În mod evident, irodienii nu îi cereau părerea lui Isus. Ei aveau convingerile și practica lor; era o întrebare-capcană. Dacă El ar fi spus: „Nu, nu trebuie să plătiţi bir Cezarului” ar fi putut fi acuzat de trădare faţă de Roma, iar Roma domnea peste Israel în vremea aceea. Dacă ar fi spus: „Da, trebuie să plătiţi bir Cezarului,” însemna că nu are cum să fie adevăratul Mesia. Aproape că-și frecau mâinile de mulțumire că L-au prins pe Domnul la mijloc! Isus, care le cunoştea vicleşugul, a răspuns: Pentru ce Mă ispitiţi, făţarnicilor? Arătaţi-Mi banul birului.” Şi ei I-au adus un ban (Matei 22:18-19). Domnul i-a numit aşa cum erau – făţarnici – și-așa cum lor nu le plăcea să accepte că sunt. Este notabil faptul că El a folosit banul lor. Adesea m-am întrebat: de ce nu a folosit vreuna dintre monezile Lui? Cred că pentru că nu avea niciuna. (Matei 22:20). El i-a întrebat: „Chipul acesta şi slovele scrise pe el ale cui sunt?” Ei foloseau mijlocul de plată al administraţiei romane, care era o monedă romană. „Ale cezarului”, I-au răspuns ei. Atunci El le-a zis: „Daţi, dar, cezarului ce este al cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!” (Matei 22:21). Răspunsul acesta este uimitor, deoarece implică mai mult decât doar răspunsul la întrebarea lor – ceea ce El a făcut cu siguranţă. În plus, El afirmă că ei îi datorează ceva Cezarului. Foloseau monezile lui, călcau pe drumuri romane, iar Roma le oferea o oarecare măsură de pace; astfel că ei datorau într-adevăr ceva Romei. Prin urmare, daţi Cezarului ceea ce îi aparţine Cezarului. Dar mai există un departament: daţi lui Dumnezeu ceea ce îi aparţine lui Dumnezeu. Miraţi de cuvintele acestea, ei L-au lăsat şi au plecat (Matei 22:22). În mod evident, vedem în felul acesta că Domnul nostru nu a căzut în capcana lor. Deşi ei îi datorau ceva Cezarului, acest lucru nu a înlăturat responsabilitatea lor faţă de Dumnezeu. Irodienii L-au lăsat, iar acum este rândul saducheilor să lovească; şi ei, la rândul lor, încearcă să-L prindă în capcană. În aceeaşizi, au venit la Isus saducheii, carezic că nu este înviere. Ei i-au pus următoarea întrebare: „Învăţătorule, Moisea zis: „Dacă moare cineva fără să aibă copii, fratele lui să ia pe nevasta fratelui său şi să-i ridice urmaş.” Erau, dar, la noi şapte fraţi. Cel dintâi s-a însurat şi a murit; şi, fiindcă n-avea copii, a lăsat fratelui său pe nevasta lui. Tot aşa şi al doilea, şi al treilea, până la al şaptelea. La urmă, după ei toţi, a murit şi femeia. La înviere, nevasta căruia din cei şapte va fi ea? Fiindcă toţi au avut-o de nevastă” (Matei 22:23–28). Saducheii nu credeau în înviere. Ei au folosit o ilustraţie ridicolă pentru a încerca să îl prindă pe Domnul în capcană. Închipuiţi-vă o femeie care s-a căsătorit cu şapte fraţi! Trebuie să locuiești la Hollywood ca să reuşești o asemenea performanţă. Întrebarea lor existențială era: „A cui soţie va fi ea?” (Atenție: după înviere, în care ei oricum nu credeau!) Saducheii greşeau în două privinţe, iar Domnul le atrage atenţia asupra acestor lucruri. Drept răspuns, Isus le-a zis: „Vă rătăciţi! Pentru că nu cunoaşteţinici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu (Matei 22:29). Saducheii erau ignoranţi în două domenii: în ce privește Scriptura, şi-n ce privește puterea lui Dumnezeu. Doar ignoranţa faţă de Persoana și Cuvântul lui Dumnezeu i-a determinat să producă o ilustraţie atât de ridicolă. Iar răspunsul la întrebare era simplu: Căci la înviere, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fica îngerii lui Dumnezeu în cer (Matei 22:30). El nu spune că vom fi îngeri. Nu vom fi îngeri, ci vom fi ca îngerii, în sensul că în cer nu ne vom căsători. Cu alte cuvinte, în cer nu va mai fi nevoie să continuăm să ne comportăm că și cum ar trbeui să perpetuăm rasa umană. Asta nu înseamnă că soţul şi soţia care au fost foarte apropiaţi aici pe pământ nu vor putea fi împreună în cer. Însă, amândoi vor avea caractere noi şi, probabil, se vor înţelege mult mai bine acolo sus decât au făcut-o aici jos – oricum ne vom privi și trata altfel, și relațiile vor fi cu totul altele! Cât priveşte învierea morţilor, oare n-aţi citit ce vi s-a spus de Dumnezeu, când zice: „Eusunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov”? Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii” (Matei 22:31–32). Aceasta este o afirmaţie devastatoare! Cum rămâne cu cei care au murit înainte? Cum rămâne cu Avraam astăzi? Ei bine, el este acelaşi Avraam dintotdeauna. Avraam, Isaac şi Iacov au fost pur şi simplu mutaţi de pe pământ într-un alt loc. Ei nu sunt morţi, sunt vii. Acelaşi lucru este adevărat cu privire la cei dragi ai tăi care sunt în Hristos şi care te aşteaptă în cer. Dumnezeu este și are viața în Sine! Acesta este un adevăr glorios! (Matei 22:33). Noroadele care ascultau aurămas uimite de învăţătura lui Isus Deci irodienii şi saducheii au fost reduşi la tăcere. Fariseii îl urmăriseră pe Isus în disputa cu aceste două grupuri. Ei erau un partid politico-religios şi doreau să vadă împărăţia lui David restaurată cu putere pentru a scăpa de Roma. Pentru împlinirea acestei dorinţe de restaurare, se aliaseră cu irodienii, dar ca partid religios erau în opoziție cu saducheii. Fariseii ar corespunde aripii conservatoare a bisericii de astăzi, iar saducheii ar corespunde aripii liberale a bisericii. Fariseii aveau și ei intenţia de a-L prinde în capcană pe Domnul, astfel că reprezentantul lor, un avocat, I-a pus o întrebare foarte interesantă. Cândau auzit fariseii că Isus a astupat gura saducheilor, s-au strâns la un loc. Şi unul din ei, un învăţător al Legii, ca să-L ispitească, I-a pus întrebarea următoare: Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege? (Mat. 22:34-36) Fariseii se adunaseră în grabă, elaboraseră o strategie şi îl scot la înaintare pe acest cărturar, expert în Legea mozaică, pentru a-L ispiti cu o întrebare care avea și o doză de infantilism: care-i cea mai mare poruncă?! Replica Domnului nu întârzie, ca de obicei: Isus i-a răspuns: „Săiubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.” Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. (Mat. 22:37–38) Deuteronom 6:4-7 este un pasaj pe care evreii pioși îl recită de două ori pe zi, la începutul rugăciunii Sh’ma Israel ... Deci nu e o surpriză ce le spune Domnul – doar că El continuă și o echivalează cu o a doua, preluată din Lev. 19:18: Iar a doua, asemenea ei, este: „Săiubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Mat. 22:39) Dacă îţi evaluezi viaţa în baza acestei porunci, îţi dai seama că eşti departe de slava lui Dumnezeu. Domnul nostru este foarte direct şi sincer cu oamenii aceștia, și le spune clar: „Dacă chiar vreți să știți, acestea sunt poruncile de bază: Să îl iubeşti pe Dumnezeu este cea mai mare poruncă, şi să îl iubeşti pe aproapele tău este următoarea.” Și conchide: În acestedouă porunci se cuprinde toată Legea şi Prorocii. (Mat. 22:40) Practic, pe aceste două porunci se rezemă, de fapt, întreaga Lege mozaică. A fost atât de clar și corect răspunsul lui Hristos, încât dacă fariseii ar fi fost sinceri ar fi spus: „Ne lipseşte slava lui Dumnezeu. Nu putem fi mântuiţi prin Lege; avem nevoie de un Mântuitor.” Şi în momentul acela, Domnul Isus Hristos, Mântuitorul era deja aproape sub umbra crucii. Dar Fariseii nu se potolesc! Ei se agitau febril încercând să-L prindă pe Domnul cu o altă întrebare, când Isus le-o ia înainte şi le pune El o întrebare lor : Pecând erau strânşi la un loc fariseii, Isus i-a întrebat: „Ce credeţi voi despre Hristos? Al cui fiu este?” „Al lui David”, I-au răspuns ei. Şi Isus le-a zis: „Cum atunci David, fiind insuflat de Duhul, Îl numeşte Domn, când zice: „Domnula zis Domnului Meu: „Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale”? (Mat. 22:41–44) Domnul Isus citează Psalmul 110:1. Cum ar fi putut David să îl numească pe fiul său Domn? Fariseii ar fi trebuit să spună că fiul trebuie să se nască în mod supranatural, și să fie mai mare ca David, pentru ca acesta să-l numească „Domnul meu.” Deci dacă David Îl numeşte Domn, cum este El fiul lui? (Mat. 22:45) Aceasta era întrebarea pătrunzătoare pe care Domnul nostru le-o pune fariseilor. O asemenea întrebare are o serie de implicaţii uimitoare: Domnul nostru a afirmat că David a scris Psalmul 110, că l-a scris prin Duhul Sfânt şi că a scris despre Mesia. „Dacă David îl numeşte Domn, cum este El fiul lui?” Cum ar fi putut David să îl considere pe fiul său superior, dacă nu ar fi fost cu adevărat fiul său? Singurul răspuns logic la această întrebare este o descendență și o naştere miraculoase. Isus este fiul lui David, dar El este mai mare decât David. Un fiu al lui David este mai mare decât David doar dacă în linia genealogică apare cineva mai mare, care să genereze o descendență superioară. Relatările naşterii supranaturale a lui Isus necesită un singur răspuns satisfăcător. Domnul lui David a intrat în linia genealogică a lui David, aşa cum se afirmă în Evanghelia după Luca: „Îngerul i-a răspuns: „Duhul Sfânt Se va coborî peste tine, şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea Sfântul care se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1:35). El este mai mare decât David pentru că este Domnul din cer, coborât pe pământ în trup de om! Mesia Isus Hristos îi forţa pe farisei să se confrunte cu chestiunea reală şi să Îl recunoască drept fiu al lui David şi Domn al lui David. Această întrebare rămânând fără răspuns de la experții Legii, confruntarea cu liderii religioşi se încheie, aceștia constatându-se încă o dată surclasați. Nimeninu I-a putut răspunde un cuvânt. Şi, din ziua aceea, n-aîndrăznit nimeni să-I mai pună întrebări. (Mat. 22:46) Constată că nu pot să îi răspundă (aceasta este una dintre dovezile extraordinare ale dumnezeirii Lui!) – așa că din acest moment, nu L-au mai atacat verbal. Ei Îl condamnaseră deja la moarte, și acesta este direcţia înspre care vor acţiona de acum înainte. Finalul capitolului coincide cu finalul întâlnirii noastre de azi, dar ne reîntâlnim mâine...…

1
Matei 21:18-46 | Itinerar Biblic | Episodul 91 22:53

vor 36 weeks22:53

22:53

Ce frumoase sunt întâlnirile prietenilor – și sper că și noi suntem pe cale să ne bucurăm ori de câte ori ne regăsim, mai cu seamă că nu ne leagă neapărat simpatii sau aprecieri omenești, ci reverența față de persoana măreață a lui Dumnezeu, care-Și deschide și expune Cuvântul, voia, planul, dorințele – spre înțelegerea și în folosul nostru veșnic. Suntem câștigați de fiecare dată când petrecem timp meditând la Cuvântul vieții, în măsură să aducă ordine și lumină și împlinire în trăirea noastră pe pământ și-n perspectiva eternității. Și suntem cu-atât mai atrași de Cuvânt în această perioadă cu cât parcurgem o primă Evanghelie – care ne ajută să-L cunoaștem tot mai bine pe Mântuitorul nostru care a plătit total un preț greu, doar de dragul meu/nostru, gândindu-Se doar la fiecare din noi. Îl însoțim în ultima săptămână a vieții Sale, prin intermediul Evangheliei scrise de Matei, prima carte din NT, în care am ajuns la cap. 21. Domnul Isus ajunge la Ierusalim, în vederea pătimirii Sale. Matei nu mai consemnase vizite anterioare ale Mântuitorului în capitală, dar știm din celelalte evanghelii că Domnul mai trecuse pe aici, în diverse momente ale lucrării Lui. Se apropia punctul culminant al misiunii Domnului, care includea și confruntarea cu liderii evreilor, în zilele premergătoare marii sărbători de Pesah. Încadrați de mari mulțimi de pelerini veniți la Ierusalim la celebrare, Domnul Isus și ucenicii au parte de o primire specială, cu un impact evident asupra autorităților deja suspicioase ale cetății. Intrarea așa-zis triumfală, regală, precum și demonstrația de forță din Templu care urmează se constituie pentru conducătorii evreilor într-o provocare clară de a face față și de a contracara pretenția mesianică a lui Isus Hristos. Prima parte a cap. 21 deci stabilește scena apropiatei, decisivei confruntări dintre bătrânii, cărturarii și preoții evrei, și Mesia – pe care ei nu-L vor recunoaște până la capăt! Dați-mi voie să repet: nu cred că „triumfală” este descrierea potrivită pentru intrarea Domnului Isus în Ierusalim, având în vedere atât faptul că doar anumite părţi ale profeţiei lui Zaharia (invocată de Însuși Domnul!) s-au împlinit în legătură cu acest eveniment. Apoi având în vedere afluența de pelerini care curgeau pe porțile cetății în zilele premergătoare sărbătorii Paștelor, ovațiile câtorva zeci de sărmani, săraci și bolnavi – entuziaști, poate sinceri dar clar confuzi, cred că se vor fi pierdut destul de repede în zgomotul oricum vibrant, multicolor, extraordinar al mulțimilor ce intrau în atmosfera sărbătorii ce se apropia... și să nu uităm că aşa-numita „intrare triumfală” s-a sfârşit... pe cruce. Dar El va veni a doua oară, într-un mod și de-o manieră care va trece dincolo de orice închipuire a ceea ce înseamnă triumf. Autorul epistolei către Evrei formulează lucrul acesta într-un mod minunat: „Tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă (Evrei 9:8). În Zaharia 14:4 ni se spune că atunci când El va veni din nou pe pământul acesta, picioarele Lui vor sta pe Muntele Măslinilor – acolo va atinge El pământul! Apoi, când va intra în Ierusalim, aceasta va fi o intrare triumfală! Și dacă citim și ultimele pagini ale Bibliei – până vom ajunge noi la Apocalipsa! – vom înțelege (cât pot mintea noastră și cuvintele să cuprindă) magnitudinea intrării Lui Isus Hristos în drepturile și prerogativele de Rege al Împărăției cerurilor. Deci triumfală a fost nu intrarea în Ierusalim a Mântuitorului care era la o aruncătură de băț de crucea pe care va muri pentru păcatul tău şi al meu... Ci glorioasa lui revenire și domnie veșnică vor putea fi numite „triumfale”, așa cum am putea numi triumfală mai degrabă grandioasa Sa Înviere (ale cărei produse suntem și din care ne vom împărtăși)! Am mai spus, apoi, că – deși a stabilit Ierusalimul ca areal pentru ultima etapa de viață și lucrare, Domnul nostru Și-a petrecut nopțile în afara Ierusalimului, în Betania – foarte probabil în casa prietenilor Săi (frații Lazăr, Marta și Maria)... și asta, până în noaptea arestării Sale. Dar de fiecare dată în dimineața următoare, Domnul Isus revine în cetate... Și pe un asemenea drum matinal – de nici 3 km. – pe care Domnul l-a parcurs repetat ăn perioada aceea, are loc un eveniment pe care evangheliștii nu-l ocolesc... Dimineaţa, pe când se întorcea în cetate, I-a fost foame. A văzutun smochin lângă drum şi S-a apropiat de el; dar n-a găsit decât frunze, şi i-a zis: „De acum încolo, în veac să nu mai dea rod din tine!” Şi îndată smochinul s-a uscat. (Mat. 21:18–19) Înțelegerea și interpretarea incidentului cu smochinul a ridicat destule dificultăți. Unii pun în legătură curățarea Templului cu blestemarea smochinului: subliniată ar fi ineficiența, deci inutilitatea – atât a ritualisticii formale, convenționale, mercantile de la Templu, cât și a smochinului – ambele destinate distrugerii. Eu cred că smochinul reprezintă poporul Israel (ca în Matei 24, după cum vom vedea... sau ca în Mica 7:1, care descrie eșecul moral și religios al lui Israel prin aceeași imagine a lipsei smochinelor!) Cel puţin, putem afirma cu încredere că atunci când Domnul nostru a venit în lume, poporul Israel nu aducea niciun rod evident. Nu existau decât frunzele exterioare ale religiei ritualiste, lipsite de viaţă. Asta este ceea ce a condamnat Domnul nostru. Poporul Israel păstra aparențe și forme religioase, dar fără putere. Ei schimbaseră ceea ce le dăduse Dumnezeu într-un ritual mort, fără viaţă, fără vitalitate şi fără putere, fără a mai împlini scopul lui Dumnezeu. De aceea cred că Dumnezeu a permis să se întâmple drama dărâmării Templului în anul 70, așa cum prezisese prin Domnul Isus... Şi cred că într-o zi, Dumnezeu va face acelaşi lucru cu bisericile care i-au întors spatele Persoanei lui Isus Hristos... și pe care El n-a obosit să le avertizeze în cuvântul Său, până în Apocalipsa! Vreau să afirm din nou că eu înțeleg blestemarea smochinului ca pe un act simbolic. Domnul a condamnat, cu siguranţă, poporul Israel, iar evreii au suferit o judecată devastatoare, anul 70 d.Hr. fiind doar o bornă pe un lung drum al risipirii și decimării! Ucenicii, cândau văzut acest lucru, s-au mirat şi au zis: „Cum de s-a uscat smochinul acesta într-o clipă?” (Mat. 21:20) Pentru ei, acest lucru era uimitor. Drept răspuns, Isus le-a zis: „Adevărat vă spun că, dacăveţi avea credinţă şi nuvă veţi îndoi, veţi face nu numai ce s-a făcut smochinului acestuia; ci chiar dacă aţi zice muntelui acestuia: „Ridică-te de aici şi aruncă-te în mare”, se va face. Totce veţi cere cu credinţă, prin rugăciune, veţi primi.” (Mat. 21:21–22) Domnul nostru le dă o lecţie de rugăciune, şi anume că în rugăciune trebuie să existe credinţă. Ei se minunează de faptul că smochinul a fost blestemat, iar Isus le spune că problema lor este că nu au credinţa că Dumnezeu poate acţiona într-un mod miraculos. Pe de altă parte, „a avea credință” și „a nu te îndoi deloc/niciodată” sunt mai degrabă expresii sinonime, și nu trepte sau tipuri ale unei credințe extraordinare – dacă vă aduceți aminte, în cap. 17:20 ni se spusese că e de-ajuns și cea mai mică boabă de credință (cât un grăunte de muștar). Iar ideea de mutare a munților trebuie că e un fel plastic, pitoresc de a spune că pentru Dumnezeu nimic nu este imposibil. Sincer, nu cred că treaba noastră este să blestemăm smochini sau să mutăm munţii în mod literal. Mie-mi plac foarte mult munții, și dac-ar fi după mine, pentru cât îmi place să-i privesc – parcă nu arată de două ori la fel – și pentru cât nu mă plictisesc de ei, nu le-aș zice niciodată să se arunce în mare! În Psalmul 121, psalmistul spune: „Îmi ridic (literal: „Să îmi ridic...?) ochii spre munţi, de unde va veni ajutorul meu?” Nu cred că vrea să spună că ajutorul vine de la munţi, pentru că a adăugat: „Ajutorul îmi vine de la Domnul, care a făcut cerurile şi pământul” (Psalmul 121:1-2). Cu siguranţă, nu privesc spre munţii aceia pentru ajutor, ci doar pentru încântare, şi niciodată nu mi-am dorit să îi mut. Cred că este ceva mai mare şi mai important de făcut decât să mutăm munţii şi să blestemăm smochini: și anume – să ne gândim la lucrurile de sus, să-L căutăm pe Dumnezeu, să predicăm Evanghelia lui Hristos, să proclamăm Cuvântul lui Dumnezeu în aşa fel încât Duhul lui Dumnezeu să îl poată folosi – asta, prietene, este o minune! Când aceste buze de lut pot rosti ceva ce Duhul lui Dumnezeu poate folosi pentru a transforma o viaţă, acolo este implicată acea credinţă de calitate, pe care mi-o doresc. Avem nevoie de credinţa că Dumnezeu vrea, poate şi îşi va folosi Cuvântul. Iar credința este mereu, în evanghelia după Matei, nu atât o calitate a celui ce se roagă, cât o relație de încredere practică în Cel căruia îi este adresată rugăciunea! Acțiunile extraordinare ale Mântuitorului, deși puternice, simbolice și binefăcătoare, sunt considerate totuși provocatoare de liderii evrei, care nu se opresc și nu se sfiesc să alimenteze pe orice cale controversele... fapt pt care se lansează într-o serie lungă de dialoguri contradictorii din care fariseii și cărturarii nu vor ieși deloc bine, și desigur că pe cale de consecință nici Mântuitorul, care va fi eliminat ca factor destabilizator! IsusS-a dus în Templu; şi, pe când învăţa norodul, au venit la El preoţii cei mai de seamă şi bătrânii norodului şi I-au zis: „Cu ce putere faci Tu lucrurile acestea şi cine Ţi-a dat puterea aceasta?” (Mat. 21:23) Conducătorii religioşi – în majoritate membri ai Sinedriului – devin tot mai plini de ură în comportamentul lor. Ei nu pun la îndoială ceea ce face Domnul Isus. Aţi observat lucrul acesta? Nu au niciun temei pentru a nega minunile înfăptuite de El; nu pot decât să îi pună la îndoială autoritatea, mai precis pretențiile mesianice care începeau să-I fie recunoscute de mulțimea care-L însoțea sistematic. (Mat. 21:24) Drept răspuns, Isus le-a zis: „Vă voi pune şi Eu o întrebare; şi dacă-Mi veţi răspunde la ea, vă voi spune şi Eu cu ce putere fac aceste lucruri.” Mântuitorul recurge la metoda rabinică devenită deja notorie: a răspunsului prin contra-întrebare. Dar El nu le pune cu abilitate o întrebare-capcană, fără legătură cu problema în discuție, ci una legată de un predecesor. Și iată răspunsul-întrebare pentru ei: Botezul lui Ioan de unde venea? Din cer sau de la oameni?” Dar ei vorbeau între ei şi ziceau: „Dacă vom răspunde: „Din cer”, ne va spune: „Atunci de ce nu l-aţi crezut?” Şi dacă vom răspunde: „De la oameni”, ne temem de norod, pentru cătoţi socotesc pe Ioan drept proroc.” (Mat. 21:25–26) Vedeţi voi, aceşti conducători religioşi încercau să-i întindă o capcană, prinzându-L într-o dilemă, dar imediat El i-a prins pe ei în dilemă. El le-a spus: „Vă voi spune cu ce autoritate lucrez, dacă îmi veţi spune și voi cu ce autoritate şi-a făcut lucrarea Ioan Botezătorul. Cu autoritate din cer sau de la oameni?” Desigur, dacă ar fi spus că este din cer, Domnul nostru ar fi spus: „Şi eu acţionez cu aceeaşi autoritate.” Aşa că nu au vrut să-i răspundă. Nu erau dispuşi să accepte că autoritatea lui Ioan venea din cer, aşa că, desigur, nu voiau să accepte nici autoritatea lui Isus. Atunci au răspuns lui Isus: „Nu ştim!” Şi El, la rândul Lui, le-a zis: „Nici Eu nu vă voi spune cu ce putere fac aceste lucruri.” (Mat. 21:27) Problema lor nu era de reală incertitudine, ci de diplomație și politică religioasă. Dar prin refuzul de a da un verdict oficial și clar referitor la Ioan, a cărui lucrare era în acord cu a lui Isus, acești lideri și-au pierdut dreptul de a mai provoca și/sau chestiona public autoritatea lui Isus. Tensiunea care se dezvoltă în această situaţie este aproape palpabilă. Domnul este pe cale să pronunţe un denunţ usturător împotriva conducătorilor religioşi. Va spune o pildă care îi pune pe vameşi şi pe prostituate deasupra lor, iar acuzaţia lui Isus – conținută în pilda celor doi fii, care urmează – nu poate fi ignorată. Ce credeţi? Un om avea doi feciori; şi s-a dus la cel dintâi şi i-a zis: „Fiule, du-te astăzi de lucrează în via mea!” „Nu vreau”, i-a răspuns el. În urmă, i-a părut rău şi s-a dus. S-a dus şi la celălalt şi i-a spus tot aşa. Şi fiul acesta a răspuns: „Mă duc, doamne!” Şi nu s-a dus. Care din amândoi a făcut voia tatălui său?” „Cel dintâi”, au răspuns ei. Şi Isus le-a zis: „Adevăratvă spun că vameşii şi curvele merg înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu.” (Mat. 21:28–31) Această parabolă a fost o insultă teribilă la adresa conducătorilor religioşi. Isus îi aseamănă cu cel de-al doilea fiu care a spus că va face munca pentru tatăl său, dar nu a făcut-o. Domnul îi pune pe vameşi şi prostituate pe un plan superior acestor conducători religioşi. Dar pilda are aplicabilitate şi astăzi. Mulţi oameni s-au alăturat (instituțional, formal) bisericii şi sunt religioşi... de fapt ei cred că sunt creştini, dar nu sunt. Pot îndeplini ritualuri bisericeşti, pot eventual să recunoască mental doctrinele, dar nu sunt credincioşi autentici, dacă în vieţile lor nu a avut loc o transformare reală . „Căci dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Corinteni 5:17). Vameşii şi prostituatele în schimb, recunoscându-și păcătoşenia, au venit la Hristos pentru a fi mântuiţi. Au venit poate mai târziu – la început i-au spus „nu” lui Dumnezeu – dar s-au pocăit şi au venit la El, iar El i-a primit! Fiindcă Ioana venit la voi umblând în calea neprihănirii, şi nu l-aţi crezut. Darvameşii şi curvele l-au crezut: şi, măcar că aţi văzut lucrul acesta, nu v-aţi căit, în urmă, ca să-l credeţi. (Mat. 21:32) Conducătorii evreilor practicau o religie a decoraţiunilor exterioare, fără să aibă nimic real la interior. De aceea cuvintele, comportamentele, faptele lor erau găunoase și irelevante, sau de-a dreptul în contradicție cu preceptele asumate, pentru că nu aveau suportul unei inimi și minți transformate! Atunci când o persoană îl primeşte pe Isus Hristos ca Mântuitor, schimbarea vine din interior, iar interiorul nu este doar redecorat, ci înnoit! Mai departe, Domnul Isus le spune o altă pildă, înainte ca ei să ajungă la o distanţă de la care să nu-L mai poată auzi: pilda vierilor, sau a gospodarului şi a viei sale... pildă în care gospodarul îl reprezintă pe Dumnezeu-Tatăl, iar fiul este Domnul Isus Hristos. Iar vierii sunt o imagine pentru Israel. (Mat. 21:33–39) Ascultaţi o altă pildă. Era un om, un gospodar carea sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea şi a zidit un turn. Apoi a dat-o unor vieri şi a plecatîn altă ţară. Când a venit vremea roadelor, a trimis pe robii săi la vieri, casă ia partea lui de rod. Vieriiau pus mâna pe robii lui, şi pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. A mai trimis alţi robi, mai mulţi decât cei dintâi; şi vierii i-au primit la fel. La urmă, a trimis la ei pe fiul său, zicând: „Vor primi cu cinste pe fiul meu!” Dar vierii, când au văzut pe fiul, au zis între ei: „Iatămoştenitorul; veniţisă-l omorâm şi să punem stăpânire pe moştenirea lui!” Şiau pus mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au omorât. Aceasta este cea mai directă pildă pe care Domnul nostru a spus-o până acum. Este ultimul său avertisment pentru conducătorii religioşi. Istorisirea lasă impresia de impertinență și ticăloșie strigătoare la cer mai degrabă prin aversiunea și respingerea instinctivă și repetată, și o lăcomie necugetată, decât printr-un raționament prudent asupra legalității și drepturilor de proprietate asupra moștenirii. Respingerea de către Israel a suveranității lui Dumnezeu și prin urmare a Fiului Său este mai degrabă rezultatul unei reacții firești, necugetate, orgolioase, decât rezultatul vreunei strategii înțelepte! Când Isus a spus: „La urmă, a trimis la ei pe fiul său” , Fiul stătea în faţa lor, spunându-le pilda. Ce vor face ei cu Fiul lui Dumnezeu? El le spune chiar acum ce este în inimile lor. Deși n-ar fi trebuit să fie surprinși, pentru oamenii aceştia finalul pare să fi fost neaşteptat! De parcă nu știau ce voiau să-I facă Domnului Însuși! Acum, când va veni stăpânul viei, ce va face el vierilor acelora?” Ei I-au răspuns: „Pe ticăloşii aceia ticălos îi va pierde şivia o va da altor vieri, care-i vor da roadele la vremea lor.” (Mat. 21:40–41) Cine vor fi acei alți vieri aflăm imediat, în vers. 43 – dar și aici și acolo se subliniază ideea valoroasă și pentru noi – ceilalți vieri: dreptul de folosință depinde tot de producerea roadelor cuvenite! Nu există loc pentru formalism și complacere, pt noul popor al lui Dumnezeu! Iar de la fiul respins în parabola precedentă, discuția se prelungește către piatra respinsă (idee preluată din Ps. 118:22-23), și poate că e la mijloc și o exploatare a unui joc de cuvinte în original existând o armonie între cuvintele ben – fiu și eben – piatră. Deci Domnul îi trimite pe specialiștii Torei înapoi la Vechiul Testament, doar-doar vor înțelege analogia „pietrei” cu El Însuşi. Isus le-a zis: „N-aţicitit niciodată în Scripturi că: «Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului; Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri?» De aceea, vă spun căÎmpărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi va fi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite.” (Mat. 21:42–43) Nu este sigur dacă prin expresia „piatra din capul unghiului” trebuie să se înțeleagă piatra principală de temelie (conform semnificației din Efes. 2:20) sau piatra din vârful zidului, care încununează și fixează opera; este vorba în orice caz de o piatră fundamentală de care depinde stabilitatea întregii structuri a clădirii. Apoi, este interesant de observat că Domnul a schimbat expresia „Împărăţia cerurilor” în „Împărăţia lui Dumnezeu”. Cred că El foloseşte termenul mai cuprinzător pentru că se pregăteşte să includă şi neamurile şi pe toţi cei care vor veni la El. „Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi va fi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite” – expresia din vers. 43 la care am făcut referire mai devreme, vorbind despre „alți vieri” – înseamnă că această construcție va fi luată de la evrei şi dată Bisericii... mai precis, poporul ales își lărgește/îmbogățește componența și semnificația – tocmai ceea ce evreii n-au vrut și n-au fost în stare niciodată să admită și să recunoască. „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată” (1 Petru 2:9). Biserica este acest „neam sfânt.” „Cine vacădea peste piatra aceasta vafi zdrobit de ea; iar pe acela peste care va cădea ea, îl va spulbera.” (Mat. 21:44) „Cina va cădea peste piatra aceasta va fi zdrobit de ea” se referă la prima venire a lui Hristos. El este stânca pe care e construită Biserica. „Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă, şi care este Isus Hristos” (1 Corinteni 3:11). A cădea pe stânca aceasta înseamnă să vii la Hristos pentru mântuire în această vreme de har... înseamnă să te prăbușești cu credință și pocăință la picioarele străpunse ale Mântuitorului, și să ceri, și să capeți iertare, îndurare, mântire și har! Dar dacă îl respingi pe Hristos-Stânca, aceea va cădea mai târziu în judecata profeţită de Daniel (vezi Daniel 2:34, 44-45), care se referă la a doua venire a lui Hristos. Și cine va putea sta în picoare la vremea venirii judecății Lui, făcută după dreptatea și sfințenia lui Dumnezeu?! După ce au auzit pildele Lui, preoţii cei mai de seamă şi fariseii au înţeles că Isus vorbeşte despre ei. Şi căutau să-L prindă; dar se temeau de noroade, pentru că eleÎl socoteau drept proroc. (Mat. 21:45-46) Ei ştiau despre ce vorbeşte El. Din păcate, în zilele noastre, foarte mulţi oameni nu văd că şi lor li se aplică această pildă, îndeosebi celor din biserică. Deşi conducătorii religioşi se hotărâseră că Isus trebuia să moară, când vor să-L prindă se tem de mulţimi, care Îl considerau un profet al lui Dumnezeu. Atât Ioan cât și Isus cunoscuseră o cotă de popularitate care le era inaccesibilă și-i ridiculiza pe liderii evrei. Erau enervați, dar și înfricoșați! Până la urmă însă tocmai această tensiune va determina cu necesitate condamnarea lui Isus către care ne îndreptăm! Noi deocamdată ne oprim aici azi.…

1
Matei 21:1-17 | Itinerar Biblic | Episodul 90 23:03

vor 36 weeks23:03

23:03

Dragi ascultători, ne reîntâlnim pe teritoriul Evangheliei, în prima secțiune din NT. După cum cred că știți, partea a doua a Sfintei Scripturi ne dezvoltă o schimbare majoră de paradigmă: extinderea planului de mântuire și-a sintagmei de popor ales – de la evrei către Biserică, pri includerea ne-evreilor între cei numiți poporul lui Dumnezeu, și aceasta doar prin pocăință și credință – pe baza morții ispășitoare și învierii triumfale lui isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu venit pe pământ că mijlocitor prin propria jertfă a noului, supremului legământ între Dumnezeu și oameni. Toată povestea exemplară a vieții, învățăturii și lucrării lui Isus Hristos are ca scop și finalitate jertfa Lui: patimile și moartea Lui constituie punctul culminant al Evangheliei, în fiecare dintre cele patru variante cuprinse în NT. Suntem și noi pe punctul de a intra împreună în partea finală – ultima pătrime – a evangheliei lui Matei, care din acest capitol 21 la startul căruia ne aflăm se va concentra pe evenimentele din ultima săptămână de viață a Mântuitorului care-L va trece prin chinuri greu imaginabile, batjocuri și suferințe crude și nedrepte, dar care va avea ca punct culminant nu moartea, ci Învierea Domnului Isus, punctul cel mai înalt al lucrării divine de mântuire și temelia indestructibilă a creștinismului. Deci putem afirma că toată această amplă mișcare hristică, urmărită de Matei în toate fazele sale, se apropie de apogeu – Domnul Isus Se întoarce în Ierusalimul ce se știa de la bun început că-I va găzdui execuția, și de data vine într-un nou rol. Până acum intrase în cetate mai dergabă incognito , în „vizite de lucru” am putea spune... dar acum El îşi va prezenta și va primi un soi de recunoaștere a autorității Sale de Rege al unei Împărății veșnice, în care Ierusalimul va juca un rol de seamă – chiar dacă nu în forma din sec. I. Vom fi martorii acțiunilor energice și ai ultimelor cuvântări curajoase ale Domnului Isus... care, de exemplu, va proceda încă o dată la o curăţare a Templului, o debarasare de adaosurile desacralizatoare care banalizau și ridiculizau statura și prestanța spirituală a locului de închinare – faptul în sine putând fi privit ca o infatuare de prim rang, dacă Isus Hristos nu ar fi fost Cel ce pretindea a fi. Apoi Domnul blestemă smochinul, ceea ce-ar fi rămas poate doar o acţiune simbolică dacă blestemul nu s-ar fi și materializat, apoi răspunde provocării conducătorilor religioşi şi îi acuză de faptul că ei complotează moartea Sa. Veţi observa tonul ferm, decisiv şi deliberat atât al metodei, cât și al gesturilor și cuvintelor Domnului Isus. El este Cel care inițiază și dictează ritmul acțiunilor acum, și-i va determina pe toți ceilalți să fie doar niște executanți ai deciziilor și mișcărilor pe care le inițiază Mântuitorul. El deține controlul deplin al întregii situaţii și parcă niciodată nu are o atitudine mai regală decât acum când se apropie de cruce. Repet: motivul pentru care Domnul Isus intră și rămâne în Ierusalim (pe timpul zilei, pentru că noaptea Se retrăgea totuși afară din cetate), şi care este evenimentul care va încheia această Săptămână a patimilor, numită şi Săptămâna Mare, este răstignirea. Jertfa de pe Golgota este evenimentul central, nu doar pentru atunci și-acolo, ci este evenimentul care a schimbat istoria întregii omeniri pentru toate veacurile şi pentru veşnicie. De aceea, acest eveniment trebuie să rămână mereu viu în mintea tuturor celor ce-și zic creștini. Spre deosebire de Ioan, care ne spune și ce s-a întâmplat „cu șase zile înainte de Paști” (adică în Sabatul premergător, adică sâmbăta dinaintea a ceea ce în popor se numește Floriile, sărbătoarea intrării lui Isus în Ierusalim) Matei începe descrierea evenimentelor acestei săptămâni cu redarea unor mișcări pregătitoare ce țin de intimitatea grupului ucenicilor (Mat. 21:1–3) Cânds-au apropiat de Ierusalim şi au ajuns la Betfaghe, înspre muntelemăslinilor, Isus a trimis doi ucenici și le-a zis: „Duceţi-vă în satul dinaintea voastră: în el veţi găsi îndată o măgăriţă legată şi un măgăruş împreună cu ea; dezlegaţi-i şi aduceţi-i la Mine. Dacă vă va zice cineva ceva, să spuneţi că Domnul are trebuinţă de ei. Şi îndată îi va trimite.” Nu văd niciun motiv pentru care acest incident ar putea fi considerat miraculos, deşi mulţi oameni îl consideră o minune. Cred că aceasta este o situaţie normală, naturală. Probabil că ultima dată când Domnul nostru fusese în Ierusalim aranjase cu nişte prieteni să folosească aceste animale de povară, data viitoare când avea să vină în cetate. Poate că le dezvăluise ce urma să facă, iar ei fuseseră de acord să pună la dispoziția Domnului aceste animale, la sărbătoarea Paştelui. Cred că Isus le va fi spus și că va trimite pe doi dintre ucenicii Săi să ia animalele, indicându-le un soi de parolă ce avea să fie folosită, săre recunoaștere: „Domnul are trebuinţă de ele.” Consider că această întâmplare este și mai extraordinară dacă o privim astfel, ca pe o mostră de prevedere plină de răbdare a Domnului Isus în vederea ultimei turnante a lucrării Sale mântuitoare. Dar toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească ce fusese vestit prin prorocul care zice: „Spuneţifiicei Sionului: „Iată, Împăratul tău vine la tine, blând şi călare pe un măgar, pe un măgăruş, mânzul unei măgăriţe!” (Mat. 21:4–5) Avem aici parafraza prescurtată a unui citat din Zaharia 9:9 – „Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar, pe un mânz, mânzul unei măgăriţe. ” În citatul din Matei există câteva omisiuni importante care vor fi descoperite printr-o comparaţie atentă. „Saltă de veselie, fiica Sionului, strigă de bucurie fiica Ierusalimului” este omis. De ce? Pentru că Domnul nostru nu vine în Ierusalim pentru un timp de bucurie. Asta va avea loc la a doua Sa venire! De asemenea, se omit cuvintele „El este neprihănit şi biruitor” – aceste cuvinte se referă la victoria care va fi împlinită la a doua Sa venire. Concluzia pe care trebuie să o tragem de aici este că la a doua venire a Domnului va exista o intrare triumfală – și de aceea am rețineri în a numi „triumfală” intrarea aceasta a Domnului în Ierusalim. Uceniciis-au dus şi au făcut cum le poruncise Isus. Au adus măgăriţa şi măgăruşul, şi-aupus hainele peste ei, şi El a şezut deasupra. (Matei 21:6-7) Impresionant mi se pare însă faptul că fiecare detaliu a fost trecut în planul lui Dumnezeu. Nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării. Ar mai fi de remarcat ceva care ne arată că Domnul Isus comunică prin acest act ceva. Sunteți de acord cred că există destule alte forme de comunicare, pe lângă cea verbală. Mai cu seamă în orient, se foloseau anumite obiecte, gesture, acţiuni pentru a comunica anumite lucruri. Vom vedea la timpul potrivit acţiunile anumitor profeţi prin care aceștia făceau cunoscută voia lui Dumnezeu. Ei bine, și Domnul Isus comunica acum ceva... Până acum le vorbise în diferite feluri, atât prin vorbire directă, cât şi prin pilde, ca să nu mai spun de semen, minuni, vindecări, exorcizări. Acum alege această cale: pe spinarea unui măgăruș, ca să afirme încă o dată cine este El, care este misiunea Lui. S-a afirmat că Domnul nostru îşi arăta smerenia călărind acest măgăruş. Acest lucru nu este cu totul corect. Măgăruşul avea o anumită simbolistică în societatea acelor zile. El nu era animalul desconsiderat din societatea occidentală. Nici măcar nu era un animal de rând, animalul de povară folosit de cei săraci. Cei săraci nu aveau nici măcar acest măgar de povară. Dacă privim în istoria poporului evreu, vedem că mânzul măgăriței era folosit de nobili sau regi. În Scriptură, îi întâlnim pe Avraam, David, Ahitofel, Balaam, Saul, toţi călărind pe măgari. De fapt, măgăruşul era vehicolul regilor, sau oamenilor de vază pe timp de pace. Nu era un simbol al umilinţei, ci unul al păcii. Calul era folosit pe timp de război, iar măgăruşul pe timp de pace. Când Isus a intrat în Ierusalim călărind pe acest animal de pace, El se prezenta ca Rege și în ciuda faptul că făcea asta, profetul spune că El era smerit. Deci Domnul Isus venea ca un Domn al Păcii. Acesta era mesajul pe care îl aducea El. Ei aşteptau un războinic, un eliberator, iar El venea ca prinţ al păcii. Este foarte important să observăm lucrul acesta. Chiar dacă nu toți înțelegeau ce trebuie, intrarea Domnului Isus în Ierusalim se transformă subit în manifestare populară. Nu era prima oară când venea în Ierusalim, dar niciodată apariția Sa nu fusese atât de observabilă și de aclamată. (Mat. 21:8–9) Cei mai mulţi din norod îşi aşterneau hainele pe drum; alţiităiau ramuri din copaci şi le presărau pe drum. Noroadele care mergeau înaintea lui Isus şi cele ce veneau în urmă, strigau: „Osana, Fiul lui David! Binecuvântateste Cel ce vine în Numele Domnului! Osana în cerurile preaînalte!” Este posibil ca înainte El să nu mai fi venit niciodată în Ierusalim pe drumul acesta – vom vedea poate mai clar acest lucru când vom ajunge în Evanghelia după Ioan. Se pare că, de obicei, El intra prin Poarta Oilor, într-un mod cât se poate de nebăgat în seamă, poarta prin care erau aduse animalele pentru jertfe. Dar nu de data aceasta! Acum El intră călare, ca un Rege, iar cei care sunt cu El îl recunosc ca Rege. Au ocazia de a-L primi sau respinge. Cânda intrat în Ierusalim, toată cetatea s-a pus în mişcare, şi fiecare zicea: „Cine este Acesta?” „Este Isus, Proroculdin Nazaretul Galileii”, răspundeau noroadele. (Mat. 21:10–11) Domnul nostru obligă Ierusalimul să analizeze încă o dată – pentru ultima oară! – afirmațiile și pretenţiile Sale. Dar degeaba! Oricum, Mântuitorul deplânsese înainte de intrarea a în cetate insensibilitatea Ierusalimului la momentul cercetării sale... clar este că nimeni nu înțelegea rostul venirii Sale, și rațiunea și deznodământul episodului ce se consuma... Poate că unii se aşteptau ca Isus să înceapă acum o insurecţie care să scuture jugul roman şi să aducă eliberare. O, da! Domnul Isus aducea eliberare, dar una mult mai importantă decât cea de sub puterea romană. Cineva spunea că nu este o temniţă mai grea decât temniţa sufletului. Nimic nu se poate compara cu ea. Din această închisoare venise Domnul Isus să aducă eliberarea. El venise să scoată mizeria din sufletul oamenilor… și la asta continua să Se gândească, și către asta continua să arate și când face următorul gest, prin care scoate stricăciunea umană şi din templul lui Dumnezeu… gest care poate părea teatral – dar care era spontan, și generat de iritarea Fiului lui Dumnezeu la vederea stării deplorabile în care ajunsese locașul central de închinare al lui Israel: Isus a intratîn Templul lui Dumnezeu. A dat afară pe toţi cei ce vindeau şi cumpărau în templu, a răsturnat mesele schimbătorilorde bani şi scaunele celor ce vindeau porumbei și le-a zis: „Este scris: „CasaMea se va chema o casă de rugăciune.” Darvoi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari.” (Mat. 21:12–13) Acesta este un limbaj foarte dur, nu-i aşa? Dar realitatea cred că era și mai revoltătoare. Dacă vă întrebaţi ce căutau acei comercianți – vânzători de porumbei, de animale, schimbători de bani etc. – în curtea Templului, ei bine nu este foarte greu de explicat. La acea dată, poporul evreu era încă sub incidenţa exclusivă a legii Mozaice; o parte însemnată a acesteia este legată de jertfe. Erau acolo date prevederi legate de forma, conținutul și detaliile sacrificiilor ce trebuiau aduse, modul în care se aduceau ele, condiţiile pe care trebuia să le îndeplinească animalele – tot ce era legat de jertfe. Printre prevederile exprese ale legii era cea legată de calitatea animalelor aduse ca jertfă. Ele trebuia să fie fără cusur. Pe de altă parte erau mulţi cei care doreau să aducă o jertfă la templu şi veneau de la mari distanţe aducând cu ei animalul pentru jertfă. Însă odată ajunşi la templu, aici erau întâmpinaţi de cei care controlau calitatea animalului. De fiecare dată se găsea câte un cusur care zădărnicea efortul celui care l-a adus până acolo. Însă… se găseau soluţii! Dacă respectivul era de accord, putea să vândă animalul respectiv pentru hrană. Cu bani primiţi, putea să cumpere un altul de la vânzătorii acreditaţi pe lângă templu. Numai că era o problemă. În curtea templului nu se permiteau bani care aveau pe ei chipul cezarului. Aceasta contravenea unei alte prevederi legale referitoare la chipul cioplit. Dar şi pentru aceasta se găsea o soluţie. Exista o monedă a templului. Aşa se justifică prezenţa schimbătorilor de bani acolo. După cum se poate vedea religia oferea bune oportunităţi de afaceri. Pentru mulţi chiar, ea nu mai însemna decât atât! Dragii mei dacă suntem ispitiţi să îi condamnăm, trebuie să fim atenţi şi să ne examinăm cu atenţie pe noi înşine. Adesea, religia devine pentru unii o afacere. Nu se sfiiesc să facă comerţ chiar cu Dumnezeu. Am cunoscut persoane care încercau să cumpere binecuvântări de la Dumnezeu. „Doamne, spuneau ei, dacă mă ajuţi de această dată, eu o să fac cutare şi cutare lucru!” Dragi prieteni acesta este un târg. Este o afacere. Dumnezeu nu face aşa ceva. El nu face afaceri cu noi. El oferă tot ce are de oferit din dragoste şi nu ca afacere. Deci să nu-I promitem ce oricum Îi aparține, sau ce oricum n-avem de gând sau nu putem să împlinim/dăruim! Mai degrabă atragem mânia lui Dumnezeu, în felul acesta! Nu este deci de mirare că Domnul Isus Se înfurie. Cât de departe erau oamenii aceștia de ceea ce le spusese Dumnezeu. Cât de departe ajunseseră faţă de ceea ce intenţionase Dumnezeu pentru ei. Și cât de orbiți erau mulți, crezând că fac bine ce făceau, dar fiind atât de departe de voia lui Dumnezeu! Atitudinea lor mă face să mă întreb, Cum suntem noi? Oare ce-ar face Domnul Isus dacă ar pătrunde în templul sufletului nostru? Ar lua oare biciul? Mă tem că multe lucruri murdare și nepotrivite ar avea de scos de-acolo! Oricât ar fi de neplăcută această realitate, s-o confruntăm acum, cât se mai poate face ceva înspre/pentru curățare! Însă observaţi ce ne spune Matei imediat după acest incident: după ce Domnul a curăţat Templul, au continuat ca până acum să vină mulți neputincioși la El pentru a fi ajutaţi: Nişte orbi şi şchiopi au venit la El în Templu, şi El i-a vindecat. (Mat. 21:14) Dar preoţii cei mai de seamă şi cărturarii, când au văzut minunile pe care le făcea, şi pe copii strigând în Templu şi zicând: „Osana, Fiul lui David!”, s-au umplut de mânie. (Mat. 21:14-15) Oamenilor aceștia – așa zis lideri religioși – oricum nu le plăcea de Domnul sau ce făcea El – le-a displăcut deci și că alte mulţimi de oameni fuseseră vindecaţi în preajma Templului, dar și că pruncii și mulțimile strigau „Mântuiește-ne, Fiul lui David!”... și pentru că oricum lucrurile se coceau în vederea crucificării, și-au mai exprimat o dată nemulțumirea Şi I-au zis: „Auzi ce zic aceştia?” „Da”, le-a răspuns Isus. „Oare n-aţi citit niciodată cuvintele acestea: „Tu ai scos laude dingura pruncilor şi din gura celor ce sug”?” Şi, lăsându-i, a ieşit afară din cetate şi S-a îndreptat spre Betaniaşi a mas acolo. (Mat. 21:16–17) Acum vreau să vă atrag atenţia la câteva fapte referitoare la această aşa-numită intrare triumfală. În primul rând, cum am spus, nu cred că „triumfală” este adjectivul potrivit pentru acest eveniment deoarece, aşa cum am văzut, doar anumite părţi ale profeţiei lui Zaharia (invocată de Însuși Domnul!) s-au împlinit în legătură cu această intrare a lui Isus în cetatea Ierusalimului, pentru ca aici să se împlinească ce va justifica apoi apelarea Sa cu supranumele de Mântuitorul. Practic, acum și aici El Se înfățișa pentru ultima oară în mod public și-n stare de libertate. Dacă analizezi relatările celor patru Evanghelii împreună, ele prezintă o imagine complexă. O concluzie care mie mi se pare evidentă – scrie John Vernon McGee – este că Domnul a intrat în cetate în trei rânduri diferite. Prima dată a fost sâmbăta, într-o zi de Sabat. În ziua aceea nu erau prezenți schimbătorii de bani și comercianții, așa că El S-a uitat în jur şi a plecat: „Isus a intrat în Ierusalim şi S-a dus în Templu. După ce S-a uitat la toate lucrurile de jur împrejur, fiindcă era pe înserate, a plecat la Betania cu cei doisprezece” (Marcu 11:11). Am putea spune că această intrare a avut-o în ipostaza Sa de Preot. A doua zi când a intrat în Ierusalim a fost duminică, prima zi după sabat (ceea ce este pentru noi acum prima zi a săptămânii). Schimbătorii de bani erau acolo, iar El a curăţat Templul (vv.12-13), și despre asta mărturisesc și ceilalți autori de evanghelii. În această zi, Isus a intrat ca Rege. A treia oară când a intrat în Ierusalim era luni, a doua zi după sabat (sau a doua zi a săptămânii, pentru noi azi). În acel moment, El a plâns pentru Ierusalim, apoi a intrat în Templu, şi a învăţat şi a vindecat (vezi Luca 19:41-44; 47-48). În ziua aceasta putem spune că a intrat ca Profet. Comparând cele trei relatări ale evangheliștilor sinoptici (Matei, Marcu şi Luca) devine evident faptul că ele descriu trei intrări diferite şi cred că Domnul nostru a intrat în Ierusalim în trei zile consecutive şi în trei roluri consecutive – ca Preot, ca Rege şi ca Profet. Și se pare că la sfârșitul fiecărei zile El Se retrăgea în Betania. Din precauție, ca să nu se precipite lucrurile înainte de vreme, se pare că Domnul Isus nu a petrecut nicio noapte în cetate până la arestarea Sa. Și apropo de adjectivul față de care am spus că am rețineri: amintiţi-vă că aşa-numita „intrare triumfală” s-a sfârşit... pe cruce. Dar El va veni a doua oară, și-atunci chiar că în mod triumfător. Autorul epistolei către Evrei formulează lucrul acesta într-un mod minunat: „Tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă (Evrei 9:8). În Zaharia 14:4 ni se spune că atunci când El va veni din nou pe pământul acesta, picioarele Lui vor sta pe Muntele Măslinilor – acolo va atinge El pământul! Apoi, când va intra în Ierusalim, aceasta va fi o intrare triumfală! Deci nu pot numi aceste trei intrări în Ierusalim despre care-am vorbit mai devreme ca fiind „triumfale”, din cauză că Mântuitorul era pe drum spre crucea pe care va muri pentru păcatul tău şi al meu! Și nu putem numi triumf ovațiile câtorva zeci de sărmani, săraci și bolnavi – entuziaști, poate sinceri dar clar confuzi, și care vor fi cam aceiași care peste câteva zile vor striga la fel de triumfal: „La moarte cu El! Răstigniți-L!” „Şi, lăsându-i” indică faptul că El n-a mai socotit potrivit să îi combată sau să le mai predice conducătorilor religioşi, care nu urmăreau decât să-L prindă cu vorba, să-I reproșeze vorbe și fapte, sau să_ ceară socoteală... Un fel de-a spune: „i-a lăsat vorbind singuri”... „A ieşit din cetate şi S-a îndreptat spre Betania.” Aşa cum am arătat, Domnul nostru nu şi-a petrecut noaptea în Ierusalim până în noaptea arestării Sale. Dar în ziua următoare, și-n fiecare din zilele următoare, Domnul Isus revine în cetate... ca și cum „o căuta cu lumânarea” – cum ar spune românul... Dar Isus Hristos fiind Dumnezeu și în acord cu Dumnezeirea știa că se apropie clipa, și că nu mai erau multe ore până când va trece prin chinuri grele – sufletești, fizice, psihice... care nu se vor sfârși decât după sfîșietorul „S-a isprăvit!” Lucrurile nu trebuiau nici precipitate, nici tergiversate... Nu mai era mult, dar mai trebuiau să se petreacă niște lucruri, să se mai spună niște cuvinte, de care vom lua și noi act în următoarele întâlniri. Era Dumnezeu în controlul Domnului Isus, și-n controlul lucrurilor, de o manieră pe care noi n-o putem nici bănui, nici pricepe... Așa este El și astăzi în controlul a tot ce ni se pertece, și care cu nimic nu-i în afara controlului suveran al lui Dumnezeu. Să nu uităm și să nu obosim să ne rugăm să fim în toate de acord cu voia Sa, și nimic să nu se interpună între noi și El. Voia Ta, nu voia mea să se facă Doamne-n viața mea! Vă las cu bine, să ne întâlnim sănătoși data viitoare!…

1
Matei 19:27-20:34 | Itinerar Biblic | Episodul 89 22:57

vor 36 weeks22:57

22:57

Dragi ascultători, vă salut cu prețuire, la reîntâlnirea noastră cu și în prezența Cuvântului lui Dumnezeu; sper că sunteți de acord că Scriptura ne aduce, de fiecare dată când o invocăm sau o deschidem, în prezenţa lui Dumnezeu. Sigur, Dumnezeu nu e de față doar dacă e și-o Biblie prin preajmă – aceasta e doar instrumentul suplimentar prin care Dumnezeu se adresează minții și inimii noastre... și care ne clarifică voia lui Dumnezeu, promisiunile pe care El ni le face, planul Său pentru salvarea omenirii. Și totul devenind mai clar în ce privește Persoana, manifestările, voia și planurile lui Dumnezeu, ne apropie de Însuși Dumnezeu – și cred că sunteți de acord că aceasta este cea mai mare binecuvântare și recompensă de care poate beneficia un om: relația cu Atotputernicul Creator și Suveran Sfânt și Veșnic, ce vrea să ne facă părtași atributelor și firii Sale perfecte! Fiți convinși că nici de această dată Dumnezeu nu face excepţie, Duhul lui cel Sfânt fiind acela care fixează și evocă ceea Dumnezeu vrea să aflăm şi ceea ce inima și viața noastră au nevoie. În plus, același Duh Sfânt plantează, îngrijește și face să rodească în inima și viața noastră semințele credinței și-ale Cuvântului, asigurându-ne continuu accesul la tronul de unde este condusă creația... Poate fi ceva mai de dorit decât asta? Avem uneori senzația că noi facem o favoare lui Dumnezeu încercând să ne îndeletnicim cu cele sfinte, punându-ne probleme spirituale sau făcând fapte bune – lucruri pt care probabil așteptăm și recompense suplimentare, de amploare... când de fapt astea ar trebui să ne fie manifestările normale, căutarea lui Dumnezeu, accesul la El și umblarea cu El fiind răsplătirea supremă la care putem aspira! Pt că El ne face favoarea să ne ierte, să ne aștepte, să investească, să dăruiască – necurmat și abundent, și-n ciuda limitelor, greșelilor și sterilității noastre. El Însuși e răsplata noastră cea mai mare – când vom înțelege și ne va fi de ajuns asta, vom fi ce trebuie! Vedeți, problema asta a recompenselor e de când lumea – și asemenea gânduri le-au trecut prin cap și ucenicilor. Finalul cap. 19 din ev. după Matei, de unde reluăm lectura și comentariile, ne pune înainte răspunsul Domnului Isus la o întrebare cât se poate de omenească, pusă la finalul episodului cu tânărul care avea inima lipită de bogățiile sale: AtunciPetru a luat cuvântul şi I-a zis: „Iată că noiam lăsat tot şi Te-am urmat; ce răsplată vom avea?” (Mat. 19:27) Am spune că Simon Petru dă dovadă de materialism, de egoism sau infantilism... Era însă și el dintre evrei, asistase la episodul cu tânărul bogat, și cred că se face ecoul întrebărilor sau poate discuțiilor pe care le nutriseră în cercul intimilor Domnului, dar pe care încă nu îndrăzniseră să le pună în acest fel și până-n acest moment... Decât să ne dăm cu presupusul, mai bine să nu ne grăbim să judecăm, ci să reținem ce urmează: Isus le-a răspuns: „Adevărat vă spun că atunci când va sta Fiul omului pe scaunul de domnie al măririi Sale, la înnoirea tuturor lucrurilor, voi, care M-aţi urmat, veţişedea şi voi pe douăsprezece scaune de domnie şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.” (Mat. 19:28) Domnul nu l-a mustrat pe Petru, ci dimpotrivă, i-a spus că îl aşteaptă o mare răsplată. Tot aşa, cred că noi, creştinii de astăzi, ar trebui să lucrăm pentru o răsplată – care nu va fi nici limitată, nici temporară, nici posibil de obținut pe alte căi... Auziți despre ce e vorba: Şi oricinea lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau feciori, sau holde, pentru Numele Meu, va primi însutit şi va moşteni viaţa veşnică. Darmulţi din cei dintâi vor fi cei din urmă, şi mulţi din cei din urmă vor fi cei dintâi. (Mat. 19:29–30) Există o răsplată pentru cei care au sacrificat ceva de dragul lui Isus, urmându-L. Mulţi sfinţi necunoscuţi, despre care lumea nu a auzit, vor primi un loc de cinste în prezenţa Lui, cândva... Cred că, în ziua aceea, mulţi lideri creştini extraordinari care au avut parte de aplauze în lumea aceasta vor fi ignoraţi, în timp ce mulţi sfinţi ai lui Dumnezeu necunoscuţi de oameni vor fi grandios răsplătiţi. O atenționare și-o rectificare de natură să ne pună pe gânduri, să ne încurajeze, să ne repoziționeze în ce privește modul în care Îl urmăm, slujim, proclamă pe Domnul nostru, Evanghelia și Împărăția Lui! Trecem acum în capitolul următor, 20… care practic continuă precizările Mântuitorului despre ce înseamnă ascultarea și slujirea din perspectiva lui Dumnezeu, și despre maniera absolut unică, neomenească a Stăpânului de a-Și motiva și recompensa lucrătorii. Pilda lucrătorilor viei, care urmează, este importantă pentru a înțelege modul în care Dumnezeu vede viaţa și lucrarea noastră, eforturile pe care le facem, şi dă explicații privind răsplata pe care El ne-o pregătește și criteriile după care ne-o acordă. Per ansamblu, acest capitol finalizează o secţiune care a redat progresiv amploarea lucrării și învățăturilor hristice dinaintea fazei finale a vieții Sale terestre, care se va încheia peste puțină vreme la Golgota. Încă din acest capitol, tempo-ul relatării lui Matei creşte, iar Domnul se îndreaptă direct și lămurit către cruce. De asemenea, acest capitol contribuie la clarificarea altor lucruri referitoare la Împărăţia cerurilor. Repet: capitolul debutează cu pilda lucrătorilor viei, în care este enunțat atât principiul, cât și criteriile răsplătirii. Poate vom fi, poate nu vom fi surprinși să aflăm că înaintea lui Dumnezeu credincioşia faţă de sarcina încredinţată reprezintă criteriul de bază al răsplătirii, și nu volumul de muncă depus sau natura poate spectaculoasă a lucrării. Fiindcă Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un gospodar care a ieşit dis-de-dimineaţă să-şi tocmească lucrători la vie. (Mat. 20:1) Cum am spus, această pildă continuă subiectul din capitolul anterior. Matei 19 se încheie cu vers. 30 unde scrie: „ Dar mulţi din cei dintâi vor fi cei din urmă, şi mulţi din cei din urmă vor fi cei dintâi” , iar pasajul alocat acestei parabole din cap. 20 se încheie cu vers. 16, unde Domnul reformulează aceeași idee: „Tot aşa, cei din urmă vor fi cei dintâi, şi cei dintâi vor fi cei din urmă; pentru că mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.” Aşadar, observați, vă rog, că atât la începutul, cât şi la sfârşitul pildei avem conceptul conform căruia cei de pe urmă vor fi cei dintâi, şi cei dintâi vor fi cei de pe urmă! Poate că ne-am obișnuit cu această formulare, și nu ne mai surprinde, dar trebuie să recunoaștem că nu sună foarte normal... de fapt e chiar deconcertant, având în vedere că majoritatea ne dorim să fim primii, nu ultimii! Ei bine, acest gospodar din parabola noastră, (Mat. 20:2–5) S-a învoit cu lucrătorii cu câte un leu pe zi şi i-a trimis la vie. A ieşit pe la ceasul al treilea şi a văzut pe alţii stând în piaţă fără lucru. „Duceţi-vă şi voi în via mea”, le-a zis el, „şi vă voi da ce va fi cu dreptul.” Şi s-au dus. A ieşit iarăşi pe la ceasul al şaselea şi al nouălea şi a făcut la fel. Deci, ca să fie clar pentru toți: omul nostru avea de lucru, și pentru că avea nevoie de muncitori, a ieșit la recrutare în câteva rânduri: dis-de-dimineață, poate însemna chiar ora 6 dimineața, apoi la ceasul al treilea – ora 9 dim. – apoi la „al şaselea” ceas – adică la amiază, ora 12, iar al „nouălea” ceas era ora trei după-amiaza. Dar se vede treaba că tot nu eru suficienți, astfel încât și aprope de sfârșitul zilei – pe la 5 după amiază – a mai dat o tură după forță de muncă... (Mat. 20:6–7) Când a ieşit pe la ceasul al unsprezecelea, a găsit pe alţii stând în piaţă şi le-a zis: „De ce staţi aici toată ziua fără lucru?” Ei i-au răspuns: „Pentru că nu ne-a tocmit nimeni.” „Duceţi-vă şi voi în via mea”, le-a zis el, „şi veţi primi ce va fi cu dreptul.” Nu pot să nu mă gândesc cât de simple, inteligibile, naturale erau ilustrațiile pe care le folosea Domnul Isus... nimic forțat, nimic prețios, nimic livresc sau ambiguu în ele... Dar asta a fost doar prima parte... citim până la vers. 15 ce-i mai interesant, plus deznodământul pildei lucrătorilor viei: Seara, stăpânul viei a zis ispravnicului său: „Cheamă pe lucrători şi dă-le plata, începând de la cei de pe urmă, până la cei dintâi.” Cei din ceasul al unsprezecelea au venit şi au luat fiecare câte un leu. Când au venit cei dintâi, socoteau că vor primi mai mult; dar au primit şi ei tot câte un leu de fiecare. După ce au primit banii, cârteau împotriva gospodarului şi ziceau: „Aceştia de pe urmă n-au lucrat decât un ceas, şi la plată i-ai făcut deopotrivă cu noi, care am suferit greul şi zăduful zilei.” Drept răspuns, el a zis unuia dintre ei: „Prietene, ţie nu-ţi fac nicio nedreptate; nu te-ai tocmit cu mine cu un leu? Ia-ţi ce ţi se cuvine şi pleacă. Eu vreau să plătesc şi acestuia din urmă ca şi ţie. Nu potsă fac ce vreau cu ce-i al meu? Orieste ochiul tău rău, fiindcă eu sunt bun?” (Mat. 20:8–15) Aceasta parabolă magistrală a fost folosită pentru a ne transmite un adevăr important: răsplata primită nu este determinată nici de durata şi nici de importanţa slujirii tale. Mai degrabă, vei fi răsplătit pentru credincioşia ta faţă de sarcina pe care Dumnezeu ţi-a încredinţat-o, indiferent de amploarea sau durata sa, ori cât de semnificativă a părut! Întotdeauna am crezut că într-o bună zi între cei răsplătiți de Domnul va fi și o doamnă drăguţă, care se poate să fi fost chiar membră a bisericii mele. Eu mă voi întoarce spre membrii echipei mele şi-i voi întreba: „O cunoaşteţi?” Răspunsul va fi: „N-am auzit niciodată de ea. N-a cântat în cor... n-a predat niciodată la o clasă de şcoală duminicală... Nu a fost preşedintele vreuneia dintre organizaţiile noastre!... Femeia aceasta nu știm să fi făcut vreodată ceva remarcabil... şi ia uite cum o răsplăteşte Domnul!” Probabil vom afla că femeia aceea era o văduvă și avea un fiu tânăr. Ea nu a vorbit niciodată în faţa a mii de oameni, ca unii predicatori sau evanghelişti, nu a dăruit sume impresionante, nu a scris cărți... ci doar şi-a crescut singurul băiat cu credincioşie, iar el a devenit misionar, proclamând Evanghelia în locuri dificile. Văduva aceea va fi fost credincioasă în sarcina pe care Dumnezeu i-a încredinţat-o. Poate că cineva va protesta: „Cu siguranţă slujirea ei nu a fost așa de grea ca a mea!” Se prea poate să fie adevărat, însă pilda lucrătorilor viei tocmai ne-a-nvătat că Dumnezeu nu ne răsplătește după cantitatea de muncă depusă, ci după credincioşia faţă de slujba la care El te-a chemat. Dragul meu, poate că Dumnezeu nu te-a chemat să faci ceva măreţ pentru El, însă eşti tu credincios în ce ţi-a încredinţat El? Tot aşa , cei din urmă vor fi cei dintâi, şi cei dintâi vor fi cei din urmă; pentru că mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.” (Matei 20:16) Cum am spus, refrenul acesta străjuiește pilda lucrătorilor viei! În continuare, Domnul trece în starea de mișcare, dar nu-Și întrerupe propovăduirea și învățătura înțeleaptă: Pe cândse suia Isus la Ierusalim, pe drum, a luat deoparte pe cei doisprezece ucenici şi le-a zis: (Mat. 20:17) Mişcarea fizică dedusă implică și modificarea parametrilor geografici ai pasajului. Isus şi ucenicii Lui se deplasează înspre Ierusalim, unde Domnul urmează să moară pe cruce. „Iatăcă ne suim la Ierusalim, şi Fiul omului va fi dat în mâinile preoţilor celor mai de seamă şi cărturarilor. Ei Îl vor osândi la moarte şi-Lvor da în mâinile Neamurilor, ca să-L batjocorească, să-L bată şi să-L răstignească; dar a treia zi va învia.” (Mat. 20:18–19) Domnul Isus nostru n-ar fi putut formula mai clar acest adevăr. Era a patra oară când le spunea ucenicilor – și chiar în detaliu de data aceasta – ce I se va întâmpla. Ei însă n-au reuşit să înţeleagă ce li se spunea, pentru că pur şi simplu așa ceva nu se potrivea cu gândurile și planurile lor. Dar noi, care citim lucrul acesta acum, știm clar ce urma să se întâmple, și că planul divin era ca Hristos să meargă la Ierusalim pentru a muri. Să ne gândim puţin la importanţa acestui adevăr: El S-a îndreptat hotărât și deliberat spre Golgota, să moară pentru tine şi pentru mine. Iată adevărul fundamental la care trebuie să medităm. Pare simplu, dar nu e! Ucenicii lui Isus pur şi simplu n-au putut crede așa ceva! Și tocmai în momentul în care Isus făcea anunţul important al morţii ce Îl aştepta, mama lui Iacov şi Ioan vine la Isus pentru a-I cere... o favoare. Atuncimama fiilorlui Zebedei s-a apropiat de Isus împreună cu fiii ei şi I s-a închinat, vrând să-I facă o cerere. (Mat. 20:20) Mulţi dintre noi I se închină cu aceeaşi motivaţie... câtă lipsă de sensibilitate! El a întrebat-o: „Ce vrei?” „Porunceşte”, I-a zis ea, „ca, în Împărăţia Ta, aceşti doi fii ai mei să şadăunul la dreapta şi altul la stânga Ta.” (Mat. 20:21) În orice altă ocazie şi în orice alt moment, această cerere ar fi fost ceva natural pentru o mamă care își dorea ce era mai bun pentru copiii ei. Însă, în cazul acesta, ea nu a simţit atmosfera şi nici nu a înţeles ce se întâmpla de fapt în momentul acela. Domnul îi va răspunde şi, citând Scriptura, voi lăsa deoparte o porţiune care nu se regăseşte în cele mai bune manuscrise de care dispunem astăzi. Drept răspuns Isus a zis: „Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi voi să beţi paharulpe care am să-l beau Eu...?” „Putem”, I-au zis ei. Şi El le-a răspuns: „Este adevăratcă veţi bea paharul Meu... dar a şedea la dreapta şi la stânga Mea nu atârnă de Mine s-odau, ci este păstrată pentru aceia pentru care a fost pregătită de Tatăl Meu.” (Mat. 20:22–23) Dacă citim aceste două versete, chiar și lăsând porţiunile respective deoparte, sensul devine limpede. Dragul meu, ai grijă să nu-ți scape înţelesul acestor cuvinte, pentru că el e de maximă importanță pentru creştinii de astăzi! Domnul nostru nu spune aici că nimeni nu va avea locurile de la dreapta sau de la stânga Sa. Ceea ce spune El este că nu va acorda în mod arbitrar acele locuri lui Iacov și lui Ioan, sau cuiva anume... Mai degrabă, acele locuri sunt pentru cei desemnați de Dumnezeu. Observaţi cu atenţie: în cer se intră pe bază de pocăință și credință, și nu pe bază de cerere! Nu poți să faci nimic, nimic, pentru mântuire. Eşti mântuit prin credinţa în Hristos, prin harul Său minunat. Iar poziţia ta viitoare, răsplata ta din cer este determinată de ce și cum faci aici jos pe pământ. Acest lucru este foarte important, şi se pare că mulţi creştini au pierdut din vedere acest lucru. Pentru ce fel de loc te pregăteşti? Personal, nu am nicio ambiţie și nu aspir la locurile de la dreapta sau de la stânga lui Hristos – sunt sigur că pe acelea le-am pierdut deja! – dar lucrez pentru un loc, și noi toţi ar trebui să facem lucrul acesta. În Filipeni 3:14 Pavel a spus: „Alerg, dar, spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus.” Problema creştinilor de astăzi este că prea puţini mai încearcă să câştige ceva. Trebuie să recunoaştem că mântuirea este un dar fără plată, însă trebuie să intrăm în cursă pentru a primi o răsplată. Cei zece, cândau auzit, s-au mâniat pe cei doi fraţi. (Mat. 20:24) Ştiţi de ce s-au mâniat cei zece? Pentru că şi ei îşi doreau locurile de la dreapta şi de la stânga lui Hristos, și pentru că aceștia le-o luaseră înainte cu solicitarea! Isus i-a chemat şi le-a zis: „Ştiţi că domnitorii Neamurilor domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. Întrevoi să nu fie aşa. Ci oricareva vrea să fie mare între voi să fie slujitorul vostru; şioricare va vrea să fie cel dintâi între voi să vă fie rob.” (Mat. 20:25–27) Această este o nouă abordare a slujirii, care ar trebui să fie foarte limpede în mintea tuturor celor implicați în lucrarea creştină. Dragul meu, dacă vei cânta pentru Domnul, te rog, nu încerca să calci peste toţi ceilalţi solişti. Dacă vrei să fii predicator al Evangheliei, nu încerca să dai deoparte vreun alt slujitor. Dacă vrei să fii vreun responsabil, poate chiar lider al bisericii, nu o face în detrimentul altcuiva. Domnul nostru afirmă foarte clar că, dacă vrei să fii mare şi dacă vrei să-L slujești, trebuie să îţi asumi cea mai de jos poziţie. Acum, când Isus şi ucenicii Lui sunt foarte aproape de cetatea Ierusalimului, El le spune pentru a cincea oare despre apropiata Sa moarte. „Pentrucă nici Fiulomului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentrumulţi.” (Mat. 20:28) Acesta este un verset uimitor şi orice creştin ar trebui să îl memoreze, ca să îi fie la îndemână atunci când se iveşte ocazia să depună mărturie. Astfel, vom putea spune de ce a venit Isus Hristos în lume şi care a fost misiunea Lui... pentru că în prezent, încă există multă indiferență, și destulă confuzie în legătură cu acest subiect. Cândau ieşit din Ierihon, o mare gloată a mers după Isus. (Mat. 20:29) Isus şi ucenicii Lui se îndreaptă dinspre Ierihon spre Ierusalim, adică în sens invers faţă de omul din parbola biunului samaritean (Luca 10) care coborând de la Ierusalim la Ierihon a căzut între tâlhari. Domnul merge în sus de la Ierihon la Ierusalim ca să moară alături de tâlhari. Drumul lui Hristos este diferit, un drum pe care tu şi cu mine nu putem merge niciodată. Nu putem decât să venim la El cu credinţă, ştiind că El a murit în locul nostru. Și nu uita: cu Domnul urci spre Ierusalim – spre suferință și spre răsplătire! Ca o paranteză, unii oameni cred că dacă Domnul Isus nu s-a apărat în timpul procesului Său, El nu a făcut acest lucru niciodată și, prin urmare, creştinii ar trebui să îi urmeze exemplul. Însă, în alte ocazii Domnul s-a apărat. Când a mers la Ierusalim să moară, nu a făcut aceasta deoarece El pentru aceasta venise, și pentru că o făcea în locul meu, care sunt vinovat. Acesta este motivul pentru care Mântuitorul nu Și-a deschis gura în momentul acela. Era ceasul când purta păcatul meu și al tău, ceasul pentru care venise! Şi doiorbi şedeau lângă drum. Ei au auzit că trece Isus şi au început să strige: „Ai milă de noi, Doamne, Fiul lui David!” (Mat. 20:30) Îmi plac aceşti doi oameni – nimeni nu i-a putut face să tacă! Gloata îi certa să tacă. Dar ei mai tare strigau: „Ai milă de noi, Doamne, Fiul lui David!” (Mat. 20:31) Observaţi și că ei I s-au adresat corect – „Doamne, Fiul lui David.” Ei I-au recunoscut descendența și autoritatea. La fel și femeia siro-feniciană, Îl numise la început „fiul lui David”, dar Domnul i-a reamintit că ea nu putea emite niciun fel de pretenţie și nu-L putea invoca în felul acesta. Oamenii despre care e vorba în aceste versete erau însă evrei, şi puteau să se apropie de Isus în calitatea Sa de „Fiu al lui David”. Isus S-a oprit, i-a chemat şi le-a zis: „Ce vreţi să vă fac?” „Doamne”, I-au zis ei, „să ni se deschidă ochii!” (Mat. 20:32–33) Problema acestor oameni părea evidentă, de ce i-o mai fi întrebat Domnul ce poate face pentru ei? Prietene, când vii la Domnul Isus Hristos trebuie să-I spui clar care este nevoia ta. Nu pentru că El n-o știe, ci pentru ca tu s-o știi! Dacă vii la El pentru mântuire este necesar să-I spui că eşti un păcătos şi că ai nevoie de salvarea Lui. Dacă nu faci așa, nu vei fi mântuit. Aceasta este ofensa crucii. Toţi ar vrea să vină la cruce, dacă ar putea să îşi aducă şi mireasma propriei lor neprihăniri şi a faptelor bune. Dar tu şi cu mine nu avem nimic bun, absolut deloc și nimic de adus Domnului! A îndulci caracterul omenesc cu pregătire, psihologie şi educaţie, este echivalent cu încercarea de a elimina mirosul unui maldăr de gunoi de grajd turnând peste el o sticluță de Chanel! Trebuie să venim la El ca păcătoşi şi să Îl primim pe Isus ca Mântuitor. Orbii aceştia au venit la Domnul Isus cu nevoia lor: „Doamne, să ni se deschidă ochii”! Spune-I-o și tu la fel de clar, disperat și încrezător! Lui Isus I s-a făcut milă de ei, S-a atins de ochii lor, şi îndată orbii şi-au căpătat vederea, şi au mers după El. (Mat. 20:34) Domnul nostru i-a vindecat, iar ei L-au urmat. Amintiţi-vă încotro se îndrepta – era pe drumul spre cruce. Lasă-te și tu vindecat de El, ia-ți crucea – și urmează-L până la capăt!…

1
Matei 19:1-26 | Itinerar Biblic | Episodul 88 22:41

vor 36 weeks22:41

22:41

Suntem din nou împreună și ne grăbim să intrăm în ritmul pe care ni-l dictează deja dinamica acestui pasaj din Evanghelia lui Matei; după evenimentele din Galileea, Domnul Isus împreună cu ucenicii pleacă din nou în Iudeea pentru că planul divin se apropia de punctul culminant – răstignirea din Ierusalim. Există o determinare și-o călăuzire fermă în tot ceea ce face şi spune El – vizibile din chiar primul verset al capitolului 19 Dupăce a sfârşit Isus cuvântările acestea, a plecat din Galileea şi a venit în ţinutul Iudeii, dincolo de Iordan. (Mat. 19:1) Observator atent și lapidar al cuvintelor și mișcărilor Mântuitorului, Matei se referă la cuvântările din Capernaum, din finalul cap. 17 și cuprinsul capitolului precedent, 18... după care Domnul și-ai Săi au coborât mult în sud, până la graniţa cu Iudeea... Mişcarea capătă profunzime și continuitate și în sens geografic: în Cezareea lui Filip, Isus anunţase că urmează să meargă la Ierusalim pentru a muri. Apoi, a coborât în Galileea şi a petrecut o perioadă de timp în zona aceea şi în jurul Mării Galileii. Reşedinţa sa era Capernaum şi a traversat chiar şi în Gadara. Acum Domnul se afla la graniţa cu Iudeea... unde ca de obicei După El au mers multe gloate; şi acolo a vindecat pe cei bolnavi. (Mat. 19:2) Nu obosesc să subliniez două cuvinte; găsite sub diverse forme, ele arată spre „ mulţimi ”, care capătă (celălalt cuvânt) „ vindecare ” . Nu e vorba doar despre câţiva oameni care au fost vindecaţi, ci despre mulţimi întregi. Pe măsură ce trece timpul sunt tot mai impresionat de lucrul acesta. Pe unde trecea, Domnul nostru elibera oamenii din lanțurile neputinței și durerii; cine dorea, putea fi vindecat. Și mulţi-mulți oameni au fost vindecați! Acum, cazuistica se diversifică, pentru că vin iar la El așa-zișii lideri religioşi, cu o chestiune delicată – prilej cu care Isus afirmă din nou modelul și scopul lui Dumnezeu în ce privește căsătoria. Fariseii au venit la El şi, ca să-L ispitească, I-au zis: „Oare este îngăduit unui bărbat să-şi lase nevasta pentru orice pricină?” (Mat. 19:3) Fariseii au venit să-L ispitească, să-L încerce (ca să-L prindă) pe Isus. Îl urmăreau, încercând să-L surprindă în opoziţie cu sistemul mozaic. Și vina cum cu o problemă care este la fel de dificilă astăzi, ca atunci. „Oare este îngăduit unui bărbat să-şi lase nevasta [să divorţeze] pentru orice pricină?” Chestiunea aceasta este la fel de stringentă şi între creştinii de astăzi – dar asta nu pentru că s-ar fi modificat voia sau Cuvântul lui Dumnezeu! Vreau să prefaţez această explicaţie spunând că Dumnezeu a acordat omenirii diverse privilegii, pentru binele și fericirea noastră. De exemplu, El a inițiat căsnicia pentru protecţia căminului. Căsnicia este ideea lui Dumnezeu spre sănătatea, stabilitatea și rodnicia familiei, fie ei oameni mântuiţi sau nemântuiţi. Un alt exemplu este pedeapsa capitală, pe care Dumnezeu a dat-o pentru apărarea unei naţiuni, pentru a proteja vieţile cetăţenilor ei. De asemenea, a stabilit legea zilei de odihnă, pentru protejarea omului. Dumnezeu a dat aceste legi pentru protecţia persoanei, a familiei şi a naţiunii. Ele au fost legi generale pe care Dumnezeu le-a dat întregii omeniri. De ce oare sunt ele atât de combătute astăzi?! Revenim la chestiunea referitoare la căsătorie. Nu știm cât de problematică era în contextul poporului Israel, de aceea vom analiza mai degrabă prin prisma creștinismului contemporan întrebarea pusă lui Isus: „îi este îngăduit unui bărbat să-şi lase nevasta...?” Drept răspuns, El le-a zis: „Oare n-aţi citit căZiditorul, de la început i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască. (Mat. 19:4) Domnul Isus i-a dus înapoi până la începuturi, înapoi la idealul lui Dumnezeu pentru căsătorie. Legea mozaică permitea divorţul pentru o gamă întreagă de motive: „Când cineva îşi va lua o nevastă şi se va însura cu ea şi s-ar întâmpla ca ea să nu mai aibă trecere înaintea lui, pentru că a descoperit ceva ruşinos în ea, să-i scrie o carte de despărţire, şi, după ce-i va da-o în mână, să-i dea drumul din casa lui.” (Deut. 24:1). În ceea ce priveşte Legea mozaică, divorţul nu era la fel de rău cum era căsătoria cu un străin. De exemplu, dacă fiica preotului se căsătorea cu un străin, ea era exclusă din poporul Israel. Cu toate acestea, pe măsură trecerii timpului, practica a ajuns să eludeze Legea mozaică, divorţul fiind acordat pentru cele mai ridicole pretexte, cum ar fi mâncarea sau pâinea prea arse! Exista deci o dezbatere aprinsă referitoare la despărțire și-n acele zile Şi a zis: „De aceeava lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevasta sa, şi cei doi vorfi un singur trup”? Aşa că nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă.” (Mat. 19:5–6) Divorţul nu exista în planul iniţial al lui Dumnezeu. De ce? Pentru că nici păcatul nu exista în planul iniţial al lui Dumnezeu, iar divorţul este întotdeauna rezultatul păcatului. Indiferent de ce aţi spune, undeva în relaţie există păcat, iar acesta cauzează divorţul. Aşadar, Domnul nostru i-a dus înapoi la proiectul iniţial al lui Dumnezeu. „Pentruce, dar”, I-au zis ei, „a poruncit Moise ca bărbatul să dea nevestei o carte de despărţire şi s-o lase?” (Mat. 19:7) Ar trebui să citiţi Deuteronom 24:1-4, pentru a afla contextul întrebării lor. De ce îngăduise Moise divorţul? Isus le-a răspuns: „Din pricina împietririi inimilor voastre a îngăduit Moise să vă lăsaţi nevestele; dar de la început n-a fost aşa.” (Mat. 19:8) Câtă deosebire între intenția și designul divin – care dăruiseră căsătoria ca forma cea mai satisfăcătoare și plăcută a relaţiei bărbat-femeie – și ce ajunsese ea să fie în timp, prin împietrirea inimilor oamenior, ale căror practici îl siliseră pe Moise să ia în calcul și varianta (rea, urâtă) despărțirii. Nu există nimic asemănător căsătoriei și, de fapt, căsătoria era menită să arate peste timp către relaţia dintre Hristos şi Biserică. Prin urmare, doar credincioşii pot cunoaște această relaţie înaltă şi sfântă. Totuși, când ei falimentează şi îşi face loc amărăciunea şi împietrirea inimii, căsătoria devine o făţărnicie fără substanţă, nefiind decât o caricatură a ceea ce desemnase Creatorul și-a ceea ce este relația Hristos-Biserică. Prietene, unii pășesc în căsnicie fie în iad, fie în rai – nu există un al treilea loc. Atunci când căsătoria este inițiată și realizată pe tărâmul și în locul greşit, ea este în pericol încă de la început. Chiar şi creştinii descoperă că mariajul devine o chestiune nesigură. Dumnezeu a îngăduit divorţul din pricina împietririi inimii omeneşti. El este plin de milă faţă de noi, dar idealul Său nu a fost niciodată divorţul. Îmi dau seama că trăim într-o cultură foarte permisivă în acest domeniu. Există o mulţime de oameni divorţaţi care au Biblia în casă, care au citit-o, sau care ascultă acest program. Vreau să repet că întotdeauna contextul divorţului este păcatul. Sigur, în cele din urmă, toţi suntem păcătoşi. De vreme ce Dumnezeu îi poate ierta ucigaşi, El îi poate ierta şi pe cei divorţaţi. (Iar în acest sens, problema reală este nu atât divorțul, cât recăsătorirea! Dar Domnul n-o menționează în context, deci n-o pomenim nici noi). Dar adaugă altceva: „Eu, însă, vă spun că oricine îşi lasă nevasta, afară de pricină de curvie, şi ia pe alta de nevastă preacurveşte; şi cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbat preacurveşte.” (Mat. 19:9) Adulterul întrerupe relaţia de căsătorie şi oferă singurul motiv pentru divorţ. Poate că cineva îmi va spune: „Da, dar iată această biată creştină măritată cu un beţiv!” Sau poate că un creştin devotat este căsătorit cu o femeie neevlavioasă. Ce se întâmplă atunci? Ei bine, credincioşii se pot separa şi din alte motive, aceasta pare să fie ideea din 1 Corinteni 7, dar divorţul nu este îngăduit decât dintr-un singur motiv menționat de Domnul: adulterul. Sigur, această regulă este aplicabilă doar credincioşilor; Dumnezeu nu reglementează vieţile necredincioşilor, ci mai întâi îi consideră responsabili faţă de mesajul crucii. Dumnezeu vrea ca necredinciosul să vină la Hristos. El este pierdut, indiferent dacă este căsătorit, divorţat sau celibatar. Starea lui civilă nu contează dacă nu îl acceptă pe Hristos. Lucrul important pe care creştinii trebuie să îl observe este că Dumnezeu oferă singurul motiv pentru divorţ, în cazul celor credincioşi : adulterul. Să presupunem că avem un credincios, iar soţia lui a divorţat dintr-un anumit motiv. Ce se poate spune despre partea nevinovată? Ei bine, dacă a existat adulter, şi în cele mai multe cazuri aşa stau lucrurile, partea nevinovată se poate recăsători. Cred că acesta este raţionamentul în acest caz specific???? Ucenicii Lui I-au zis: „Dacăastfel stă lucrul cu bărbatul şi nevasta lui, nu este de folos să se însoare.” (Mat. 19:10) Ucenicii spun: „Ei bine, în cazul acesta, cred că cel mai bine e să rămâi necăsătorit.” Desigur, te-ai scuti de multe necazuri – acest lucru este indiscutabil. El le-a răspuns: „Nutoţi pot primi cuvântul acesta, ci numai aceia cărora le este dat.” (Mat. 19:11) Găsim aici un lucru atât de important, îndeosebi în zilele noastre. În versetul care urmează, Domnul nostru enunţă un principiu extraordinar. Chiar şi acum, Biserica Romano-Catolică se luptă cu această problemă. „Fiindcă sunt fameni, care s-au născut aşa din pântecele maicii lor; sunt fameni, care au fost făcuţi famenide oameni; şi sunt fameni, care singuri s-au făcut fameni pentru Împărăţia cerurilor. Cine poate să primească lucrul acesta, să-l primească.” (Mat. 19:12) „Sunt fameni, care s-au născut aşa din pântecele maicii lor.” Există oameni, bărbaţi şi femei care nu au nevoie să se căsătorească. Se descurcă foarte bine singuri, dar așa ceva nu este pentru oricine. „Şi sunt fameni care au fost făcuţi fameni de oameni.” Unele biserici au stabilit regula celibatului – oamenii din anumite poziţii nu se pot căsători. Nu există prescripție biblică pentru aș ceva! „Şi sunt fameni, care singuri s-au făcut fameni pentru Împărăţia cerurilor.” Cunosc o persoană care a plecat pe câmpul de misiune şi, înainte de a pleca, am stat de vorbă cu ea. I-am spus: „Să ştii că şansele tale de a te mărita sunt nule acolo.” Ea mi-a spus: „M-am gândit la lucrul acesta şi sunt dispusă să fac un astfel de sacrificiu.” L-a făcut de bună voie. Cineva ar putea spune: „Crezi că predicatorul ar trebui să se căsătorească? Sau crezi că preotul ar trebui să se căsătorească?” Vreau să vă spun că Dumnezeu enunţă aici un principiu, El spune că acest lucru depinde de persoana în cauză. Noi trebuie să luăm singuri această decizie, în funcție de planul Domnului pentru viața mea. Și iată ce urmează: Atuncii-au adus nişte copilaşi, ca să-Și pună mâinile peste ei şi să se roage pentru ei. Dar ucenicii îi certau. Şi Isus le-a zis: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci Împărăţia cerurilor este acelor ca ei.” După ce Şi-a pus mâinile peste ei, a plecat de acolo. (Mat. 19:13–15) Acest pasaj reprezintă un fundament solid pentru a susține mântuirea copiilor care mor în pruncie. Este cunoscut faptul că, în general, copiii nu-l resping pe Isus Hristos, atunci când le este prezentat în mod biblic. Acesta este motivul cel mai de seamă pentru care ar trebui să le prezentăm mesajul Evangheliei. Cineva ar putea spune: „Stai puţin – atunci toţi pot fi mântuiţi dacă sunt câştigaţi în copilărie.” Nu, acest lucru nu este adevărat, pentru că ei ajung mai târziu la vârsta responsabilităţii. Motivul pentru care trebuie să încercăm să punem Evanghelia în inimile copiilor este ca atunci când ajung la vârsta responsabilităţii, ei să ia o decizie pentru Hristos. Este important să se continue o astfel de lucrare. Nu te baza pe faptul că fiul sau fiica ta a luat o decizie când avea doi, trei, patru, cinci, şase, şapte ani etc. Fiica mea a luat decizia de a-L primi pe Hristos la vârsta de şapte ani. De atunci, am întrebat-o de multe ori dacă s-a încrezut cu adevărat în Domnul ca Mântuitor. Într-o zi mi-a spus: „Tati, de ce mă întrebi mereu lucrul acesta?” I-am spus că doream să fiu sigur. De fapt, decizia va fi luată la vârsta responsabilităţii. Mă veţi întreba: „Care este acea vârstă?” Nu ştiu. Ştiu doar că este important să le dăm copiilor Evanghelia. În loc să stăm la colţul străzii şi să dezbatem probleme, asta sau altele, mai bine să le ducem Evanghelia şi să ne asigurăm că atunci când ajung la vârsta responsabilităţii, ei îşi vor asuma această decizie, făcând tot cea ce ne stă în putere ca ei să se încreadă în Hristos. Este interesant că imediat după ce a vorbit despre chestiunea divorţului, Domnul nostru începe să discute despre copii. Copiii sunt cei mai importanţi în cazul unui divorţ. Într-o zi a venit la mine o femeie care îşi dorea divorţul pentru că nu îl mai iubea pe soţul ei. Mi-a spus: „Din cauza tuturor lucrurilor pe care le face, nu îl mai iubesc, şi v-am auzit spunând că dacă nu există dragoste, nu există relaţie. Aşa că vreau să divorţez.” Este adevărat că dacă nu există dragoste, nu există relaţie, iar acest lucru este tragic, dar acesta nu este un motiv pentru divorţ. I-am spus acestei femei: „Îmi spui că nu îţi iubeşti soţul, dar pe copiii tăi îi iubeşti?” Ea mi-a răspuns: „Desigur că îi iubesc, dar ce are asta a face?” Atunci i-am spus: „Totul! Trebuie să rămâi alături de el cât poţi de mult, dacă îți iubeşti copiii.” Prietene, faptul că Domnul nostru a spus: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine” ar trebui să determine orice familie, îndeosebi o familie creştină, să depună toate eforturile pentru a-şi păstra căsnicia. Un mare procent de copii şi tineri care au probleme cu legea provin din cămine destrămate. Aţi fi surprinşi să aflaţi numărul de micuţi care s-au îndepărtat de Hristos din pricina divorţului părinţilor lor. Este foarte important că Isus leagă acest subiect al divorţului de dragostea şi preocuparea Lui pentru copilaşi. (Mat. 19:16–17) Atuncis-a apropiat de Isus un om şi I-a zis: „Învăţătorule, ce bine să fac ca să am viaţa veşnică?” El i-a răspuns: „De ce mă întrebi: „Ce bine?” Binele este Unul singur. Dar dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile.” Ne-ntâlnim acum cu unul dintre personajele binecunoscute ale NT: tânărul bogat. În pasajul paralel din evanghelia după Luca cap. 18, Îl numeşte pe Domnul „Bunule Învăţător”. E dispus să admită că El este bun, ceea ce, foarte probabil, duşmanii lui Isus nu ar fi fost dispuşi să facă. Aici în Matei tânărul pleacă de la premiza că pt a avea viață veșnică trebuie să faci un anume bine... La care Domnul îi răspunde: „Binele este Unul singur...” (adică, Dumnezeu) Deci îi spune de fapt: „Dacă tu vezi că Eu sunt bun, și fac binele, asta înseamnă că sunt Dumnezeu. Iar binele pe care trebuie să-l faci este să Îi aparții Lui!” Isus călăuzeşte gândirea tânărului, astfel încât să îl accepte ca autoritate pe Dumnezeu, și să-I împlinească poruncile! „Care?”, I-a zis el. Şi Isus i-a răspuns: „Sănu ucizi; să nu preacurveşti; să nu furi; să nu faci o mărturisire mincinoasă; să cinsteştipe tatăl tău şi pe mama ta”; şi: „Săiubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Tânărul I-a zis: „Toate aceste porunci le-am păzit cu grijă din tinereţea mea; ce-mi mai lipseşte?” (Mat. 19:18–20) Tânărul acesta era îndrăzneț sau foarte sigur pe el afirmând că păzise acele porunci! Și cu toate acestea, recunoştea că ceva lipsea din viaţa lui. Poruncile amintite de Domnul nostru formează ultima parte a Decalogului și au de-a face cu relaţia omului cu semenii săi. (Primele patru dintre cele zece poruncii au de-a face cu relaţia omului cu Dumnezeu.) Interesant e că Domnul nu-l contrazice, nu-i demonstrează că nu are dreptate, nu-l mustră, ci direcţionează gândirea tânărului spre relaţia lui cu Dumnezeu. „Dacă vrei să fii desăvârşit”, i-a zis Isus, „du-tede vinde ce ai, dă la săraci şi vei avea o comoară în cer! Apoi vino şi urmează-Mă.” (Mat. 19:21) „Dacă vrei să fii desăvârşit”, adică complet. Dacă l-ar fi urmat pe Isus, tânărul acesta ar fi ajuns să vadă că nu îndeplinea cum se cuvine acele porunci, care au de-a face cu relaţia omului cu Dumnezeu. Domnul Isus se îndrepta spre cruce, și dacă acest om l-ar fi urmat pe Isus, ar fi ajuns la piciorul unei cruci. Vedem însă că ceva îl împiedica să meargă după Domnul, bogăţiile lui erau o piatră de poticnire. Când a auzit tânărul vorba aceasta, a plecat foarte întristat; pentru că avea multe avuţii. (Mat. 19:22) Posesiunile lui reprezentau motivul care l-a îndepărtat de Domnul Isus Hristos. În zilele noastre există multe alte lucruri care îi ţin pe oameni departe de Dumnezeu. Pentru tine şi pentru mine ar putea fi vorba de cu totul altceva. Bogăţiile reprezintă doar unul dintre motive, există o sumedenie de alte lucruri. Practic, și membralitatea într-o biserică îi poate ţine pe mulţi oameni departe de Hristos, gândindu-se că această apartenență le este de ajuns, și că nu sunt și nu vor fi confruntaţi cu păcatele lor. Se simt în siguranţă deoarece au trecut prin diverse ritualuri/procesiuni, au făcut o mărturisire, au îndeplinit niște cerințe... însă cu toate acestea sunt neconvertiţi la fel ca orice păgân de pe faţa pământului. Ai idee dacă există ceva care te separă pe tine de Hristos? Este vreun lucru în calea ta care te împiedică să mergi la/după El? Bogăţiile erau piedica ce stătea în calea tânărului acestuia. Isus a zis ucenicilor Săi: „Adevărat vă spun că greuva intra un bogat în Împărăţia cerurilor.” (Mat. 19:23) Acest lucru este adevărat şi în zilele noastre – nu mulţi bogaţi, nu mulţi nobili, nu mulţi dintre oamenii mari ai pământului sunt creştini gata să plătească prețul (nu în bani!) „Vă mai spun iarăşi că este mai uşor să treacă o cămilă prin urechea acului, decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu.” (Mat. 19:24) Mulţii oameni nu văd umorul pe care Domnul nostru îl folosea uneori, iar acest pasaj este un astfel de exemplu. Există unii oameni care oferă explicaţia ridicolă că în Ierusalim exista o poartă numită „Urechea Acului”, iar o cămilă trebuie să îngenuncheze pentru a trece prin ea, prin urmare, Domnul spunea că un om trebuie să se smerească pentru a intra în Împărăţia cerurilor. Însă această explicaţie nu surprinde deloc ideea la care face Domnul referire aici. Domnul nostru vorbeşte despre o cămilă adevărată şi despre o ureche a acului cât se poate de reală. Prietene, vreau să îţi pun o întrebare simplă: Poate o cămilă să treacă prin urechea unui ac? Cred că ştii care este răspunsul: nu se poate! Este imposibil aşa ceva. Dar ar fi posibil ca Dumnezeu să treacă o cămilă prin urechea unui ac? Ei bine, nu cu asta se ocupă Dumnezeu, dar o poate face. Şi doar Dumnezeu poate regenera un om. Asta vrea să spună Domnul aici. Este mai uşor pentru o cămilă să treacă prin urechea unui ac decât pentru un bogat să coboare din aroganța și siguranța sa, să se smerească și să se lase condus/supus ca membru de rând al Împărăţiei lui Dumnezeu, care nu se uită la fața omului. Mulţi oameni din zilele noastre cred că ei vor fi mântuiţi pentru ceea ce sunt sau pentru ceea ce au. Însă eşti cu adevărat mântuit atunci când descoperi că eşti un păcătos, un cerşetor în ochii lui Dumnezeu şi că nu ai nimic ce să îi oferi pentru mântuirea ta. Atâta timp cât o persoană simte că poate face ceva sau Îi poate plăti lui Dumnezeu pentru mântuire, omul acela nu poate fi mântuit, tot aşa cum nicio cămilă nu poate trece prin urechea unui ac. Ucenicii, când au auzit lucrul acesta, au rămas uimiţi de tot şi au zis: „Cine poate, atunci, să fie mântuit?” (Mat. 19:25) Rețineţi, vă rog, răspunsul Domnului Isus: Isus S-a uitat ţintă la ei şi le-a zis: „La oameni lucrul acesta este cu neputinţă, dar laDumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă.” (Mat. 19:26) Aceasta este explicaţia. Oricine ai fi, eşti candidat la mântuire dacă recunoşti că nu ai nimic ce să îi oferi lui Dumnezeu, ci vii la El ca un cerşetor cu mâinile goale. Când vii la El în felul acesta, El te poate mântui. La Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă. Și vei descoperi că acesta este un adevăr care te va însoți în toată umblarea ta cu Dumnezeu!…

vor 36 weeks22:30

22:30

Dragi prieteni, ascultați un program care ne oferă ocazia să ne reîntâlnim regulat – și sper cu interes, nu în virtutea obișnuinței! Suntem recunoscători providenței divine, care ne păstrează sub autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu, vreau să cred mereu deschis înaintea noastră, și mereu de folos ca să ne îndrepte mintea, inima și viața către lucrurile cu adevărat valoroase și perspectivele cu adevărat importante. Cred că suntem conştienţi că, atunci când ne apropiem de Cuvântul lui Dumnezeu, avem nevoie de călăuzirea specială a Duhului Sfânt, pentru a înţelege atât ce ne relatează Scriptura, cât și mesajul real și personal pe care textul respectiv îl transmite inimii noastre. Să nu uităm deci niciodată să-L rugăm pe Dumnezeul nostru să comunice cu noi prin Cuvânt și prin Duhul Sfânt. Poate că suntem uneori ispitiţi să citim cuvântul lui Dumnezeu în grabă sau superficial, limitându-ne la o simplă parcurgere a textului. E drept că multe pasaje sunt deosebite, cu informaţii istorice, cu principii minunate sau personaje exemplare în acțiune... Dar dincolo de toate acestea, Dumnezeu folosește toate astea pentru a ajunge nu numai la mintea noastră, ci şi la inima noastră. Așa spre pildă, multele pasaje și formulări absolut antologice din discursul magistral al Mântuitorului cunosct sub numele de Predica de pe munte, prin care am trecut în întâlnirile precedente, cred că v-au mers la suflet – rămâne să le vedem efectul și-n viață, pentru că altfel nu sunt decât literatură. Cuvintele Domnului Isus au avut și au putere… evanghelistul Matei însuși încheie secţiunea în care a inclus Predica de pe munte – resp. cap. 5-7 – afirmând (Mat.7:28–29) După ce a sfârşit Isus cuvântările acestea, noroadele au rămas uimite de învăţătura Lui; căci El îi învăţa ca unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor. Isus Hristos a fost un învăţător care emana forță duhovnicească și autoritate; chiar dacă nu avea pregătire rabinică formală, prestanța, înțelepciunea, originalitatea, căldura discursului său (pe înțelesul, pe gustul și răspunzând nevoilor oamenilor simpli; însoțit nu doar de patos, ci și de semnele puterii și autorității Sale spirituale) L-au făcut iubit de audiență. El nu repeta ceva ce auzise și învățase pe dinafară. Cuvintele și învățăturile Lui veneau parcă din cer, iar semnele și minunile care le însoțeau desăvârșeau impresia puternică... care arunca în desuetitudine așa-zisele autorități dpirituale ale vremii și locului, respectiv cărturarii și fariseii, care excelau în formalism, teatralitate, autoîndreptățire, literă fără duh, liturghie dacă vreți în detrimentul vieții! De aici și noi trebuie să învățăm că nu avem nimic care să merite să fie spus dacă nu derivă din autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu, şi dacă nu comunicăm prin puterea Duhului lui Dumnezeu, care a insuflat și susține atât Cuvântul cât și poporul lui Dumnezeu. N-am nevoie – și nu cred că sunt prea mulți interesați – de vreunul care îmi înşiră tot felul de teorii, pe care el însuşi nu le-a încercat niciodată şi despre care nu ştie, de fapt, nimic. Cea mai importantă ștafetă pe care o avem de predat azi este Evanghelia, și mesajul ei de mântuire, pentru că știm că e valabil și eficient, pentru că a funcţionat și în cazul nostru. Şi l-am văzut la lucru în vieţile atâtor altora care au venit la Hristos, și au trecut de la moarte la viață – fiind făpturi realmente și în mod evident noi ! Așadar, am ajuns (într-o prezentare totuși sumară, sintetică, incompletă) la capătul acestui prime cuvântări de referință a Învățătorului Isus Hristos, de la debutul lucrării Sale mesianice. Predica de pe Munte este un pasaj glorios al Scripturii. Tratează-l cu atenție și responsabilitate, ci discernământ și ehilibru – nu-l ignora, nu-l venera! Dac-o vei citi corect, te va conduce la persoana lui Isus Hristos, Îi vei cunoaște și înțelege caracterul, lucrarea, moștenirea... îți vei înțelege chemarea și menirea... Îţi vei da seama desigur că nu vei reuşi să te ridici la nivelul preceptelor hristice, dar nu vei suspina abandonat în neputință și disperare! Îţi va arăta că eşti slab şi vinovat, te va face să plângi după milă... dar te va conduce la persoana Domnului Isus Hristos. Dacă-L vei primeşti pe Hristos ca Mântuitor, El îţi va da Duhul Sfânt, și astfel nu-ți vor lipsi nici dorința, nici călăuzirea, nici resursele de a viețui conform standardului înalt la care ne îmbie. Am o propunere: acum, că am încheiat Predica de pe Munte, ce-ar fi să ne dăm un pas înapoi şi să avem o imagine de ansamblu a ei?! Pentru că probabil multe din ce-am spus la un moment dat pe parcursul celor trei capitole din Evanghelia lui Matei vor fi fost noi şi poate ciudate pentru unii oameni. Foarte mulţi consideră că Predica de pe Munte prefigurează modul în care trebuie să arate și să trăiască credincioşii în societatea noastră contemporană, că ea este dată bisericii. Dacă facem pasul înapoi despre care vorbeam, şi încercăm să privim panoramic Cuvântul lui Dumnezeu, ca întreg, vom observa că Dumnezeu a dat trei sisteme extraordinare prin care El conduce şi guvernează omenirea. Primul este sistemul mozaic, adică Legea vechi-testamentară. După cum ştiţi, încă din prima carte a Bibliei – Geneza capitolul 7 – ni se relatează faptul că Dumnezeu a trebuit să distrugă întreaga rasă umană (cu excepţia unui om neprihănit şi a familiei lui), din cauza violenţei lor şi pentru că „toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Gen. 6:5). Deci nu a durat foarte mult, după alungarea din grădina Edenului din cauza neascultării primilor oameni, până când familia umană s-a depărtat cu totul de Dumnezeu – şi El a fost nevoit să-i judece. Dintre toți oamenii de pe pământ, El nu a putut salva decât familia lui Noe... şi din aceştia, Dumnezeu a început să urchestreze evenimente, oameni, lucruri și condiții pentru a ridica din această nouă populaţie un om care avea să devină strămoşul unui popor, rânduit/ales să fie o mărturie pentru Dumnezeu. De fapt, El avea să le dea o țară şi să-i facă o naţiune numeroasă și importantă, şi care să fie o binecuvântare pentru lume. Prin ei, Dumnezeu voia să atingă lumea și să elibereze/mântuiască omenirea. Prin Moise, El a scos la iveală sistemul mozaic, un sistem sacrificial grozav. Cartea Exod ne oferă detaliile acestui sistem (Legea poruncilor și rânduirile ei) şi ne dezvăluie faptul că în centrul lui era altarul arderii de tot, unde se aduceau jertfele. Altarul vorbeşte despre crucea Domnului Isus Hristos, condiția ispășirii și răscumpărării tuturor oamenilor – activate însă exclusiv prin pocăință și credință. Dumnezeu nu a iertat niciodată un păcat decât dacă se aducea o jertfă, dar Legea nu îl mântuia pe om! Ea doar îi dezvăluia omului faptul că este păcătos... și promitea o acoperire – neținere în seamă – a păcatelor în intervalul dintre jertfe. Acesta a devenit cu timpul mai degrabă un sistem de condamnare, și nu unul de mântuire. Prin urmare, în economia planului de mântuire al lui Dumnezeu, pe parcursul Vechiului Testament arderile de tot au avut menirea să arate spre (să anunțe) venirea unui Mântuitor, Mesia – nimeni altul decât Domnul Isus Hristos. La însumarea condițiilor, la momentul optim (la „împlinirea vremii” cum scrie în Galateni 4:4), Isus a venit – născându-Se și trăind în condiții dintre cele mai umile, trăind intens și vestind Evanghelia, săvârșind minuni și pregătindu-Și câțiva discipoli, în ultimii trei ani și jumătate de viață... însă poporul Său L-a respins! – şi apoi S-a dăruit pe Sine Însuşi, pentru a împlini profeţiile Vechiului Testament. Evanghelia după Matei Îl prezintă pe Isus ca Rege – un lucru important și greu, având în vedere că audiența principală au fost evreii, adică Israelul care aștepta un rege izbăvitor, care să le redea libertatea și măreția. Convingerea mea personală este că toată această evanghelie trebuie înţeleasă în lumina faptului că El este Regele. Aşa cum am mai arătat, în Evanghelia după Matei, El s-a născut ca Rege (chiar dacă în condiții precare și obscure), a trăit ca Rege, a murit ca Rege, a înviat din morţi ca Rege şi va veni din nou pe acest pământ ca Rege al regilor! Unul dintre lucrurile pe care El le-a făcut pe când era aici pe pământ a fost să enunţe o lege, care era diferită de Legea lui Moise. Este aşa-numita Predică de pe Munte, relatată în Matei 5-7 – un fel de constituție, valabilă în forma de guvernământ care în Evanghelia după Matei și-n învățătura Mântuitorului transpare cu vigoare: Împărăția cerurilor. Extrase din această cuvântare se regăsesc şi în celelalte evanghelii, dar în Matei ea este prezentată cel mai pe larg și coerent. Cu toate acestea, cum am mai spus, cred că și în această formă putem vorbi tot de o ediţie restrânsă, iar dovada pentru aceasta este în faptul că El a luat numai două dintre poruncile Legii lui Moise şi le-a ridicat la un standard de interpretare mult mai înalt decât cel din Vechiul Testament. Chiar dacă formula „ Aţi auzit că s-a zis celor din vechime… dar Eu vă spun…” apare de șase ori doar în a doua jumătate a cap.5, Domnul a spus că numai și dacă te mânii pe fratele tău, te faci vinovat de crimă. Nu există nimic de felul acesta în Vechiul Testament. De asemenea, El a spus că şi doar dacă te uiţi cu poftă la o femeie, te faci vinovat de adulter. Iertați-mă, dar cred că aici se încadrează jumătate din rasa umană astăzi! Pentru că există puţini bărbaţi despre care să se poată spune că nu s-au făcut vinovaţi de călcarea acestei porunci! Cu ceva timp în urmă, o tânără foarte frumoasă, care era o creştină de toată isprava și o excelentă învăţătoare la școala duminicală, mi-a spus că se întâlnise cu un bărbat, care, întâmplător, era (cică!) predicator. Ea mi-a spus: „M-am speriat când am văzut cum se uita la mine: mă dezbrăca din priviri, de parc-ar fi urmat să mă violeze!” Omul acela nu s-a mişcat din loc, doar o privea într-un anume fel pe femeia care se apropia... dar conform exigențelor Predicii de pe Munte, el se făcea vinovat de adulter. Chiar dacă nu săvârșise actul în sine, înaintea lui Dumnezeu era ca și cum l-ar fi făptuit! Predica de pe Munte ridică așadar Legea la un nivel superior, suprem – aș zice... Poate că cineva se întreabă: „Nu aşa ar trebui să trăim noi astăzi?” Părerea mea – afirmă John Vernon McGee) este că această lege este pentru împărăţia care va veni pe pământ. În momentul acela, vom avea probabil la dispoziție o varianta integrală, completă a Predicii de pe Munte. Ea va fi legea împărăţiei pe care Hristos o va instaura atunci. Ea conţine principii măreţe pentru noi, dar noi am primit un alt sistem. Tu şi cu mine trăim în ceea ce se numeşte epoca harului sau epoca Duhului Sfânt, când Dumnezeu mântuieşte prin har, nu prin ţinerea unei legi, nu prin urmarea unor reglementări, mai mult sau mai puțin aspre. Noi nu suntem mântuiţi prin ceva ce facem ci prin ceva ce credem . Dragul meu, nici tu nu eşti creştin dacă nu crezi ceva – iar acel ceva este „că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi” (1 Cor. 15:3-4). Aceasta este Evanghelia; asta te mântuieşte. După ce ai fost mântuit, Dumnezeu are pentru tine un mod de viaţă... şi acesta nu este bazat pe Legea lui Moise, nici pe Cele Zece Porunci. Oh, da, ştiu ce învaţă toate marile religii! Și eu am fost crescut şi educat într-una dintre ele. Catehismul Scurt, când vine vorba despre subiectul sfinţirii şi cum să trăim pentru Dumnezeu, aduce în discuţie Decalogul. Să presupunem că ţii toate Cele Zece Porunci (ceea ce, fie vorba-ntre noi, n-are cum să se-ntâmple!); ei bine, nici măcar acest lucru nu te poate mântui, pentru că ceea ce te mântuieşte este doar credinţa în Domnul Isus Hristos. Legea nu te poate mântui! Ea dă cunoștința păcatului și arată (conduce) înspre Hristos Legea nu este nici un mod de viaţă; ea nu este modul de viaţă creştin. Dar poate că ar putea cineva să întrebe: „Asta înseamnă că o putem călca?” Desigur că afirmația mea de mai devreme nu îţi dă libertatea de a călca Legea, ci înseamnă doar că noi avem un mod de viaţă care este mult mai înalt decât cele Zece Porunci. „Dar”, ai putea argumenta, „tocmai ai spus că Predica de pe Munte ridică Legea la cel mai înalt nivel, prin urmare acesta trebuie să fie modul nostru de viaţă.” „Poate că da, dar nu este. Dacă nimeni nu poate împlini Legea, cum ai putea trăi atunci Predica de pe Munte?” Este o întrebare, nu?! Și-ncă una: sunteţi gata pentru nişte afirmaţii oarecum șocante? Ei bine, iat-o pe prima: Predica de pe Munte a făcut mai mulţi ipocriţi în biserică decât orice altceva. V-am spus experiența mea cu bărbatul acela important și bogat, care era membru într-o biserică şi deţinea şi o funcţie pe acolo, dar care înjura ca un birjar (cum se spune) şi care îşi mai și închipuia că este creştin! Când am insistat puțin asupra Predicii de pe Munte, am descoperit că nu făcea altceva decât să voteze pentru ea; era de acord cu ea, însă nu o ţinea. Nu putea să-i împlinească prescripțiile. Nimeni nu poate trăi conform ei. Vedeţi voi, ea oferă o modalitate de a vedea lucrurile și de a trăi pe care foarte mulţi oameni şi-o asumă când inima lor nu este schimbată. Dar inima omului trebuie să fie schimbată întâi! O altă afirmație, în urma evaluării învățăturii Domnului Isus din Predica de pe munte: liberalismul nu se găseşte doar în politică, ci și în teologie; liberalismul teologic a jucat şi el un rol important în evaluarea și abordarea învățăturii hristice. Adepții acestui liberalism vorbesc despre paternitatea lui Dumnezeu şi despre fraternitatea omului. Ei bine, Domnul Isus a contrazis teoria aceasta când le-a spus chiar conducătorilor religioşi din zilele Lui: „Voi aveţi de tată pe diavolul...” (Ioan 8:44). În mod evident, existau în acele vremuri oameni care nu puteau să-L numească, pe Dumnezeu, Tatăl lor. Paternitatea universală a lui Dumnezeu nu li se aplica... şi nu li se aplică nici azi. Chiar dacă din timpul celui de al Doilea Război Mondial, Statele Unite au încercat să se raporteze la lume într-un spirit de întrajutorare, nu-s puține popoarele care-i urăsc și azi pe americani – afirmă John vernon McGee... iar mulți alții ne invidiază, continuă domnia-sa. Am cheltuit miliarde de dolari pentru a cumpăra pacea, şi nu avem pace în lume astăzi. De ce? Pentru că nu poţi conduce lumea în baza Predicii de pe Munte. Au existat, nu doar în America, politicieni care au încercat să pună în aplicare aceste principii. Deci, nu sunt bune principiile respective? Bineînțeles că sunt bune, poate prea bune... dar altceva este greşit. Ce anume? Inima omului este greşită. Omul este problema. Un ascultător al programului nostru de radio ne-a scris punând punctul pe i: „Pot să vă spun că eu nu am probleme; eu sunt problema!” Da, prieteni, aceasta este dificultatea majoră a lumii. Cele Zece Porunci nu conțin nimic greşit. Ele provin de la Dumnezeu și Îi dezvăluie gândirea și voia Sa. Predica de pe Munte e bună, e foarte bună, și revelează şi ea voia lui Dumnezeu. Cu siguranţă, nici una dintre acestea nu conține nimic greşit, însă omenirea are ceva ce este într-adevăr greşit. Învățăturile sunt desăvârșite, dar nu și persoanele vizate de poruncile respective! Ascultaţi cuvintele Domnului Isus, care ne dezvăluie unde este problema; le citesc tot din Evanghelia după Matei (Mat. 15:18–20): „Dar ce iese din gură vine din inimă, şi aceea spurcă pe om. Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele. Iată lucrurile care spurcă pe om; dar a mânca cu mâinile nespălate nu spurcă pe om”. Poţi avea o religie care presupune spălarea mâinilor şi a trupului şi poţi trece prin orice fel de ritual sau liturghie, dar inima este problema. Omul are probleme grave cu inima astăzi, iar joggingul nu-i este de niciun ajutor – pentru că noi nu vorbim de cord aici. Omul are nevoie de Isus, nu de jogging. Numai Domnul Isus Hristos poate schimba inima (felul de a înțelege, simți și decide) – printr-o minune cunoscută sub numele de „naştere din nou”. Aceasta trebuie să fie temelia creștinismului tău! Degeaba încerci să construiești, dacă n-ai temelie... degeaba încerci sfințirea, dacă-ți lipsește justificarea! Pentru amândouă aceste coordonate ale vieții creștine, ai nevoie de Isus Hristos! El i-a spus chiar şi unui fariseu drăguţ, respectabil, pe nume Nicodim, că trebuie să se nască din nou. Deşi expresia naştere din nou este folosită greşit şi abuzată în zilele noastre, acesta este un adevăr miraculos și esențial. Dragul meu, dă-mi voie să-ţi spun că tu şi cu mine trebuie să ne naştem din nou, pentru că toți avem această natură veche. Când Domnul Isus a vorbit despre ceea ce iese din inimă, El nu vorbea despre inimă la modul general, ci vorbea în particulare despre inima fiecăruia – a mea şi a ta. Și în asta rezidă problema. Apostolul Pavel a dus mai departe această discuţie, afirmând (Gal. 5:19–21): „Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare cu acestea”. Trăim în vremea eticii situaţionale. La putere este imoralitatea grosolană și în creștere constantă. Oamenii s-au descotorosit de aşa-numita etică iudeo-creştină, au aruncat-o în debaraua cu vechituri – şi fac ce le place. Urmăream recent un interviu cu un profesor universitar, care a fost întrebat: „Ce este corect în zilele noastre?” Răspunsul lui a fost - citez: „Orice este corect dacă te face să te simţi bine.” Conform acestei logici, dacă uciderea mamei şi a tatălui tău te-ar face să te simţi bine, asta este cât se poate de corect, nu? Dumnezeu a dat cele Zece Porunci pentru a ţine în frâu firea noastră cea veche, însă ele nu au reușit să facă lucrul acesta, pentru că poporul căruia Dumnezeu îi dăduse Decalogul se depărtase foarte mult de El. Omul nu a putut să se ridice la standardul cerut de Cele Zece Porunci și Pavel denunţă în repetate rânduri lucrul acesta în epistolele sale. Atunci, cum trebuie să trăiască omul? Nu prin eforturi proprii, pentru că nu va reuşi! Tot în Galateni 5 citim: „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege” . Nicio lege nu poate produce sau sancționa așa ceva! Pentru tine sau pentru mine nu este ceva natural să iubim – și nu mă refer aici la eros, ci la o preocupare reală faţă de alţii şi la o dragoste reală de Dumnezeu. Și asta nu vine în mod firesc. Exista cândva la modă un şlagăr intitulat „Fă ce-ți vine”. Ei bine, făcând automat doar ce-i vine, omul produce civilizaţia noastră contemporană, care, după cum vedem cu toții, este cât se poate de violentă și imorală. Mulți oameni serioşi aflați în poziții importante se întreabă deja care mai sunt șansele de supravieţuire a omenirii. Zic și eu: n-avem șanse, dacă nu există o restaurare a controlului asupra firii omului! Am spus deja că nu poţi produce aceste roade minunate ale dragostei, bunătăţii, blândeţii etc. – prin eforturi personale. În Predica de pe Munte se spune: „Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul” (Mat. 5:5). Am primit o scrisoare de la un misionar din Etiopia care dovedeşte că cei blânzi NU moştenesc pământul acum. Cei blânzi VOR moşteni pământul – însă doar când va veni Regele, cel care a fost cel mai blând OM care a umblat vreodată pe acest pământ. El vine cu putere mare şi slavă şi El va elimina orice stricăciune de pe pământul acesta, instaurându-Și împărăţia. Dar cum trebuie să trăim noi astăzi? Prin puterea Duhului, care produce în vieţile noastre: dragoste, bucurie, pace. Cum stai cu pacea în inima ta? Ai pace cu Dumnezeu? Dar cu oamenii? Doar Duhul lui Dumnezeu ţi-o poate da! La fel și bucuria.. ştii tu ce înseamnă să ai bucurie adevărată în Domnul? Şi cum rămâne cu blândeţea? Câtă vreme avem o inimă mândră, tu şi cu mine nu putem fi blânzi. Ne place ca oamenii să ne audă și să ne laude... Este firea veche care se manifestă în noi. Dar roada Duhului este blândeţea. În tot timpul lucrării mele, i-am cerut lui Dumnezeu să mă facă un om blând: „O, Dumnezeule, fă-mă un om blând! Dă-mi smerenie! Fă-mă creştinul care ar trebui să fiu!” Nu o pot face singur. Iar Dumnezeu vrea să facă asta în și pentru noi, prin Duhul Sfânt. Dragul meu, acesta este un nou mod de viaţă. Nu este vorba despre sistemul mozaic, nici despre Predica de pe Munte, acesta este un sistem nou ! Dumnezeu ne-a binecuvântat pe toţi cu binecuvântări duhovniceşti în locurile cereşti – El ne-a dat binecuvântări spirituale. Iar acum noi trebuie să umblăm prin această lume în blândeţe, cu smerenie în minte şi în inimă, prin puterea Duhului lui Dumnezeu. Şi astăzi trebuie să fim umpluţi cu Duhul Sfânt care ne va da puterea să trăim pentru Dumnezeu. El va produce roduri în vieţile noastre. Ne va da puterea să-L slujim pe Dumnezeu. Acesta este planul înalt la care suntem chemaţi. Speranţa mea este ca acum să vezi Predica de pe Munte în adevărata ei perspectivă. Acum suntem gata să coborâm de pe munte, acolo unde El enunţă etica, şi unde Se confruntă cu problemele reale ale fiecăruia – ale ucenicilor ca și ale oponenților... Vom vedea că Mântuitorul a pregătit şi mijloacele, și dinamica prin care să pună în aplicare această lege – și nu doar atunci când va veni să domnească pe pământ! Vom coborî și noi (sau vom urca?!) pe firul narațiunii evangheliei lui Matei, pe care o continuăm prin har și data viitoare. Deocamdată ne oprim și ne luăm rămas bun! Pe curând!…

Amazon Basics Dog and Puppy Pee Pads with Leak-Proof Quick-Dry Design for Potty Training, Standard Absorbency, Regular Size, 22 x 22 Inches, Pack of 100, Blue & White

The Let Them Theory: A Life-Changing Tool That Millions of People Can't Stop Talking About

GNX[LP]

Podcasts, die es wert sind, gehört zu werden

Itinerar Biblic

Itinerar Biblic

Podcasts, die es wert sind, gehört zu werden

Willkommen auf Player FM!

The Let Them Theory: A Life-Changing Tool That Millions of People Can't Stop Talking About

The Let Them Theory: A Life-Changing Tool That Millions of People Can't Stop Talking About

Ailun 3 Pack Screen Protector for iPhone 16 Pro Max [6.9 inch] + 3 Pack Camera Lens Protector with Installation Frame,Sensor Protection,Dynamic Island Compatible,Case Friendly Tempered Glass Film

2024 Panini Prizm Football Trading Cards Mega Box

The Let Them Theory: A Life-Changing Tool That Millions of People Can't Stop Talking About

Kurzanleitung